E un urlet al lui Robert Eggers, din vârful unei faleze mărginite de un hău și de marea învolburată.
E o provocare adresată tuturor regizorilor care sunt și vor mai fi.
– Să văd care va mai avea curaj să plăsmuiască un așa spectacol de acum încolo!
Plasată într-o epocă brutală, pe care vikingii au făcut-o și mai brutală, această producție-eveniment nu face nicio concesie privitorului sau noțiunilor hollywoodiene ale binelui și răului.
E un Hamlet mai sângeros chiar și decât în coșmarurile lui Shakespeare, dar e Hamlet fără doar și poate și nu doar pentru că protagonistul are aproximativ acest nume și pentru că are o răzbunare de urmat. Ba mai sunt și câteva intarsii de Macbeth, mai ales prin modul cum supranaturalul învăluie lumea materială a oțelului și sângelui și îi mână pe bieții muritori înspre glorie și pierzanie.
În timp ce priveam cu un amestec neverosimil de fascinație și oroare scenele-capodoperă pe care Eggers le construiește una după alta, fără greșeală și fără menajamente, creierul meu lucra mai ales pe plan senzorial.
Dar, acum, retrospectiv, cred că apreciez cel mai mult cum o atenție aproape microscopică pentru istorie este pusă în slujba tragediei. Exemple ar fi multe în acest sens, dar am unul care poate părea neobservat și tocmai de-asta îmi stăruie în minte.
Ajuns în Țara Rus, Amleth participă la un raid viking tipic, destinat jafului și prinderii de sclavi. După o secvență fabuloasă din punct de vedere al realizării, un personaj menționează în treacăt că majoritatea captivilor va fi trimisă la Uppsala. După cum bine știți, acesta este un oraș din Suedia, iar acesta nu e un amănunt întâmplător.
S-a stabilit de către istorici că acei varegi care au pătruns pe teritoriul slavilor și au pus bazele primelor formațiuni statale proveneau din Suedia. Contează asta pentru privitor?
Poate că nu, dar mie îmi spune că trebuie să revăd The Northman de câteva ori și să explorez după aceea cum fiecare costum sau cutumă sau conflict social a fost redat documentat și redat filmic.
Iar asta nu mi s-a întâmplat de prea multe ori în viața-mi de cinefil.
Un argument peremptoriu că Robert Eggers nu e un simplu artizan de senzații, ci un regizor care va fi mare (dacă nu este deja) constă în interpretările pe care le păstorește, creații umane care nu sunt copleșite de mizanscena demiurgică.
Uitați-vă îndeaproape la variația posturii lui Alexander Skarsgard, de la brută a nordului la umilința slavului încătușat. Deși nu au prezențe prelungi, Ethan Hawke și Willem Dafoe și le fac simțite, cât despre Nicole Kidman, este leit pistolul enunțat de Cehov în dramaturgie.
Când o asemenea actriță e prezentă încă din primul act, să fiți siguri că explodează prin al patrulea.
Se spune că, în momentul când The Northman a fost lansat pe ecrane, a avut loc o eclipsă de soare la Hollywood, iar numele de pe dealul californian s-a crăpat, stârnind panică în Cetatea Viselor.
Câțiva bătrâni cu darul clarviziunii au înțeles semnele.
Așa cum mi-am format tradiția de câțiva ani, în ziua de Paște vă aplec asupra unui film cu tematică biblică, iar acum a venit rândul lui Risen, o peliculă care se remarcă, în primul rând, prin idee.
Un tribun roman (Joseph Fiennes), obosit de omoruri și de războaie neîncetate, primește sarcina de a lămuri chestiunea dispariției din mormânt ale rămășițelor unui anume Yeshua, la trei zile după crucificare.
Cred că ați intuit pe ce făgaș spiritual o va lua protagonistul, însă, până să ajungă acolo, filmul are ritm și suspans, ajutat fiind de regia lui Kevin Reynolds, inspirată, cu numite limite.
Reconstituirea istorică e sugestivă și realizată cu multă grijă pentru detaliu, scena de luptă din debut e surprinzător de dinamică, însă efectele speciale digitale nu se ridică la același nivel, și tocmai de ele este nevoie pentru secvențele transcendentale.
Momentele de epifanie și de înălțare religioasă sunt cele mai firave din punct de vedere strict cinematografic, iar Risen funcționează cel mai bine când lucrează cu aluzii și fragmente și îndoială.
Câtă vreme ancheta este în desfășurare, atei și credincioși deopotrivă își pot vedea interesul ținut treaz. De la un punct încolo, și unii, și alții vor găsi confirmare pentru propriile preconcepții.
Actor înzestrat și experimentat, Fiennes reușește să redea traseul de la spirit cazon arid la remușcare și umanitate, chiar și când scenariul îl obligă la transformări subite. Din distribuția care îl înconjoară se mai remarcă Tom Felton, Draco Malfoy din seria Harry Potter, care pare a-și fi găsit nișa de personaje potrivită, Peter Firth, același interpret care, acum multe decenii, îi dădea o replică de neuitat lui Richard Burton în Equus, aici un Pilat cinic, precum și o gașca voioasă de apostoli.
Un cuvânt des folosit în Risen este ”reconciliere”.
Multe personaje încearcă să reconcilieze ceea ce văd cu ceea ce vor să creadă.
Așa cum sunt nevoiți să facem fiecare dintre noi.
Și nu e ușor.
Însă cred că tocmai această tensiune este un privilegiu.
Pentru că este spațiul unde fiecare își manifestă libertatea de a alege.
This city was created by Allah primarily for the convenience of spies. Nobody ever found anybody in Istanbul.
O replică dintr-un film de mai jos, care rezumă minunat senzația pe care o ai odată ajuns în Istanbul.
Aglomerat, agitat, întortocheat, plesnind de istorie, punte între Est și Vest, acest oraș milenar pare făcut pentru a fi cadru cinematografic pentru spionaj și intrigi.
Nu e de mirare că, printre altele, în lista de mai jos, veți găsi trei ipostaze diferite ale unui anume agent pe care îl știe un mapamond întreg.
***
Tinker Tailor Soldier Spy – o poveste încurcată, dar nu lipsită de interes, avându-l în centru pe Gary Oldman, despre trădare și trădători în sânul serviciilor secrete britanice. La un moment dat, acțiunea se mută în zona Bosforului și îl are temporar în prim-plan pe un Tom Hardy cu o coafură discutabilă.
***
Skyfall – după uluitoare secvență a urmăririi din debutul lui Casino Royale, poate cea mai tare din analele cinematografiei, fiecare film James Bond cu Daniel Craig a avut sarcina să o recreeze în fel și chip și nici aceasta nu dezamăgește, utilizând motociclete și derulându-se prin și deasupra Marelui Bazar, acest labirint fascinant al negustoriei, un organism viu care palpită de viață și ciorovăieli și târguieli.
***
Argo – de acord, acțiunea se derulează în triunghiul Teheran – Hollywood – CIA, dar există o scenă care loc în Istanbul, mai precis în Hagia Sophia, și este preferata mea, ceea ce nu e puțin lucru, pentru un film care abundă în momente memorabile. După câteva cadre fugitive, excelent montate, care ne transportă acolo, îl găsim pe Ben Affleck privind domul cel măreț de la galeria superioară a edificiului, unde este abordat de un confrate, care îi vinde niște ponturi despre cum să o scoată la capăt în Iran. Îi vedem apoi plimbându-se în marea sală de jos, iar unghiurile, scenariul și interpretarea sunt o bijuterie de Oscar.
***
The World Is Not Enough – vă avertizez că voi face referire la chestiuni dinspre deznodământ, așa că săriți cu privirea acest paragraf, dacă n-ați apucat să vedeți filmul. După ce Sophie Marceau își da arama pe fața-i superbă, înfruntarea decisivă cu un Pierce Brosnan cătrănit are loc într-una dintre construcțiile învăluite de legendă de pe Bosfor, Turnul Fecioarei (zis și Turnul lui Leandru). Tot prin apele învolburate ale strâmtorii are loc și zbaterea submarină care îl opune pe Bond lui Robert Carlyle cel insensibil la durere.
***
5 Fingers – delicioasă poveste de spionaj, inspirată vag din evenimente reale, în care majordomul ambasadorului britanic din Ankara vinde nemților secrete în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Replici care de care mai savuroase (printre care și cea care deschide prezentul articol), un James Mason seducător, chiar și când e detestabil, și câteva imagini neprețuite cu un Istanbul de odinioară, de dinainte de a deveni orașul modern și atât de râvnit de turiști.
***
From Russia with Love – depășit în multe privințe (atitudinea față de femei, de pildă), acest al doilea film James Bond al lui Sean Connery rămâne unul remarcabil, iar faptul că are o parte consistentă realizată în Istanbul trebuie să fi contribuit la aprecierea de care încă se bucură. Avem ocazia să-l urmărim pe 007 prin Hagia Sophia, prin Cisterna Basilica, pe Bosfor sau în gara Sirkeci, în încercările sale de a le juca feste rușilor, neștiind că pe urmele sale este amenințătorul Robert Shaw.
Filmele care își asumă fățiș poziția ideologică și intră direct în acțiune beneficiază de un cupon de reducere a exigenței din partea mea.
Exact așa se întâmplă cu Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore.
Încă din debut, apare cenușa pe care J. K. Rowling (producătoare și scenaristă) și-o pune în cap, ca penitență la comentariile de acum ceva timp despre transsexuali.
Apoi, deoarece este deja a treia peliculă din serie, această regizată de David Yates (cineast cu ștate vechi în universul Harry Potter) n-are nevoie de expozițiuni ample și de introduceri de personaje, așa că te aruncă deja în mijlocul unor scene intense și excelent realizate.
Narațiunea este mai degrabă firavă din punct de vedere al evoluției, totul învârtindu-se în jurul alegerii unui nou președinte al Confederației Mondiale a Vrăjitorilor (titulatură aproximată de mine), iar aici paralela cu PSD-ul în perioada Dragnea, pe care o dibuiam în anteriorul Fantastic Beasts…, se vădește din nou. Dacă-i dai voie unui nemernic să candideze, să nu te miri că recurge la magie neagră a.k.a. fraudă, ca să câștige.
Dacă nu se întâmplă multe în film, măcar se întâmplă cu stil. Fiecare secvență e generoasă vizual și auditiv, chiar și acelea în care nu e agitație furibundă, iar tendința Hollywood-ului de a explora spații din ce în ce mai exotice primește o încununare spectaculoasă spre final.
Interpretările se integrează festinului efectelor speciale: cu deja familiara figura ca muncită de crampe stomacale, Eddie Redmayne are un moment haios, cel din închisoarea sinistră, unde adastă un monstru care mi-a adus aminte de o parte memorabilă din legendarul joc Half-Life; Jude Law nu muncește prea mult ca Dumbledore, dar reînvie ceva din ciudățeniile simpatice ale personajului, așa cum i le știm la senectute; nici Mads Mikkelsen nu nădușește, dar figura-i unică în peisajul cinematografiei este mai în tonul cu tensiunea evenimentelor vrăjitorești decât ar fi fost ciuful de papagal al lui Johnny Depp; Dan Fogler, grăsunelul Încuiat și haios smulge cota alocată de zâmbete; și tot așa despre ceilalți.
Spre deosebire de Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald, unde animăluțele sunt ca și inexistente în economia acțiunii, aici, deși le lipsește varietatea irezistibilă și inventivă din primul film al seriei, joacă totuși roluri consistente, oferindu-ne ocazia să îi revedem pe Frunzuliță și pe ornitorincul cleptoman care m-au fermecat de când i-am văzut prima dată.
Politica e murdară, iar politica vrăjitorească e și mai murdară.
Dar, cu o gașcă pestriță și dedicată, cu sprijin din partea regnurilor de tot felul, precum și cu integritate, putem spera că democrația merge înainte.
Avem deja câteva mostre ale comportamentului românilor în situația ipotetică enunțată mai sus.
Ulei cu tona, pastile de iod fără noimă, benzină la damigeană, pașaportul și tuleo.
Dacă se va gândi vreun cineast român să facă un film despre toate astea, cu titlul The Russians Are Coming the Russians Are Coming, nu va putea revendica întâietatea unei astfel de comedii a absurdului, pentru că există deja una, și foarte bună, din 1966.
Ideea de la care pornește este similară: un submarin rusesc eșuează pe coasta unei insulițe americane, unde nu se întâmplă nimic, iar un grup de marinari ajunge pe țărm, ca să facă rost de vreo barcă mai acătării, să-l scoată de-acolo.
Când localnicii află de prezența temuților dușmani pe teritoriul lor, se naște o debandadă și niște reacții de un haotic atât de amuzant, încât cu greu se poate rezuma în cuvinte, mai ales că nici partea rusă nu debordează de competență, ceva în genul celor doi soldați ruși care s-au dus la o secție de poliție din Ucraina, să ceară benzină.
Brambureala este excelent coordonată de ilustrul Norman Jewinson (Moonstruck, In the Heat of the Night, Jesus Christ Superstar), ajutat de o echipă de montaj a-ntâia, din care face parte și Hal Ashby, care, ulterior, așezându-se el însuși în scaunul regizoral, ne-a oferit Being There, Harol and Maude sau Shampoo.
Pentru spectatorul american din epocă, filmul trebuie să fi fost deopotrivă de mușcător și de amuzant, pentru că este populat de o pleiadă întreagă de interpreți de comedie. Fiecare își aduce aportul la ilaritate, dar niciunul nu o face atât de bine decât un Alan Arkin în debut de floarea vârstei.
Gesturile, grimasele, posturile sunt delicioase și nici nu mai contează că accentul care se vrea rusesc este mai degrabă arăbesc. În aiureala colectivă, un astfel de anacronism e chiar binevenit.
Însă vedeta supremă a peliculei este ideologia ei complexă.
Există o componentă de satiră socială, de privire acidă asupra propriei comunități, dar nu lipește o formă de patriotism lucid, de conștientizare a populației ca sursă supremă a puterii.
Există o latură parodică la adresa rivalilor sovietici, dar fără a-i demoniza, ba chiar oferindu-le șansa să fie simpatici.
Mai presus de toate, există un îndemn pacifist, superb materializat în scena de final, care le va fi alimentat americanilor și lumii întregi speranța că umanitatea va triumfa în fața pericolului nuclear și a adversităților geopolitice.
O mențiune specială în acest sens merită și coloana sonoră, care îmbină melodii celebre de-ale celor două tabere, într-un mod atât de organic, încât nu vezi cusăturile auditive.
În 1965, în Rusia apărea Voina i mir, film grandios și copleșitor prin mizanscenă, menit a arăta mapamondului de ce este în stare mașinăria statală sovietică.
La scurt timp după aceea, în America apărea The Russians Are Coming the Russians Are Coming, cu toate micile virtuți pe care vi le-am prezentat.
Voi pe care l-ați alege?
Eu, unul, prefer să râd și să sper, decât să fiu impresionat.
Încă n-am scăpat de Putin din viața reală, astfel încât să ne preocupe doar reflectarea lui cinematografie, așa că ne vom îndrepta atenția către un alt rus care a intrat în istorie drept nebun, șarlatan și manipulator.
Este vorba despre Rasputin, călugărul care a căpătat o influență enormă asupra familiei țarului Nicolae al II-lea, și pe care posteritatea încă nu l-a deslușit încă pe deplin.
Mai jos sunt câteva ipostaze ale sale din lumea filmului:
Rasputin and the Empress – peliculă din zorii Hollywood-ului (1932, adică la scurt timp de la evenimentele reale), având ca subiect complotul împotriva lui Rasputin și beneficiind de aportul actoricesc al ilustrei familii Barrymore – John, Ethel și Lionel. Acesta din urmă îl joacă pe călugărul concupiscent și agresiv, cumva în contra imaginii sale de bonom din epocă. Deloc exact din punct de vedere istoric, ba chiar țintă a unor procese de defăimare, filmul este o mostră de divertisment stilat, impresie sporită de imaginea alb-negru.
***
Nicholas and Alexandra – fastuoasă și romanțată frescă a amurgului epocii imperiale a Rusiei, concentrată mai ales asupra relației din cadrul cuplului regal, așa cum o arată și titlul. Deși secundară, figura lui Rasputin se face remarcată, în special prin interpretarea teatrală, dar eficace a lui Tom Baker, care a fost recomandat pentru rol de însuși Sir Laurence Olivier.
***
Rasputin: The Mad Monk – n-o fi vreo biografie autorizată, dar ideea de a-l distribui pe Sir Christopher Lee în rolul lui Rasputin este o lovitură de geniu. Vocea, manierismele și statura sunt componente ale unei personalități care atrage și înspăimântă, iar acest actor unic le-a avut din belșug. Actorul însuși declara că, băietan fiind, l-a întâlnit pe cel care a orchestrat asasinarea lui Rasputin, prințul Iusupov, iar la ceva ani de la apariția filmului, chiar pe fata călugărului, care i-a spus că are figura tatălui ei.
***
Rasputin – pentru mine, aceasta este întruchiparea emblematică a lui Rasputin. Amestec de introspecție și sălbăticie, Alan Rickman își construiește rolul pornind de la ochi. Mai rar mi-a fost să văd o așa strălucire luciferică, dar irezistibilă a privirii în vreo creație cinematografică. Somptuos și foarte bine jucat în ansamblu, filmul îmi trezește și regretul de a ști că nu a fost făcut pentru marele ecran, pentru că astfel Rickman a fost văduvit de un Oscar binemeritat.
Ceasurile s-au dat cu o oră înainte, deci ne-am apropiat și mai mult de momentul decernării Oscarurilor din 2022, așa că nu puteam să mă lipsesc și să vă lipsesc de plăcerea de a-mi prezenta pronosticurile și preferințele pentru acest sezon.
Cel mai bun regizor – ca un făcut, foarte pe placul Academiei și gustului ei pentru corectitudine politică, se înregistrează premiera a doi ani consecutivi în care statueta merge către o femeie, Jane Campion, cu binecuvântarea mea expresă, pentru că The Power of the Dog este, până la urmă, un film mare, deopotrivă de subtil și de complex, care poate admirat, detestat, discutat, dar nicidecum ignorat; Kenneth Branagh și Paul Thomas Anderson se bat în altă parte, pentru Ryusuke Hamaguchi nominalizarea este o performanță în sine, iar Steven Spielberg să zică bogdaproste pentru locul pe care i l-a suflat lui Denis Villeneuve.
Cel mai bun actor în rol principal – Will Smith a câștigat cam toate premiile relevante până acum, așa că ajunge la un fel Golden Grand Slam al cinematografiei, mai ales că, așa cum bine spunea cineva de la Vulture, e greu de crezut că un britanic, în cazul ăsta Benedict Cumberbatch, îi va sufla iar Oscarul unui actor de culoare, așa cum s-a întâmplat anul trecut.
Cea mai bună actriță într-un rol principal – categoria asta este cea mai nebună și nu zic asta gândindu-mă la titlul unei melodii de Mărgineanu. Pentru o vreme, creatura aia pusă de reptilieni în locul lui Kristen Stewart era cotată drept favorită, apoi în pole position s-au succedat Olivia Colman și Nicole Kidman, pentru ca, în urmă cu vreo lună, Jessica Chastain să preia conducerea și să se țină bățoasă. Toate clare până săptămâna asta, când, nitam-nisam, Penelope Cruz vine din urmă ca o vijelie. Sunt curios cum va ieși păruiala.
Cel mai bun actor într-un rol secundar – în pruncia sezonului de premii, Kodi Smit-McPhee domina previziunile și încă mai conduce în preferințele mele pentru categoria asta, pentru rolul lui în mecanismele puterii din The Power of the Dog. Dar, ulterior, pendulul bunăvoinței generale s-a mutat către Troy Kotsur din CODA, care, atât prin caracterul emoționant al partiturii și interpretării, cât și prin faptul că aparține comunității celor cu deficiențe de auz, pare a fi destinat a primi statueta, ceea ce va contribui la suspansul înfruntării supreme dintre cele două pelicule.
Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Ariana DeBose, imposibil de ignorat în West Side Story prin energia-i debordantă, are mai puțină opoziție aici decât Putin în Rusia. Merită menționat că Oscarul ei vine după al Ritei Moreno pentru același rol din versiunea cea dintâi a acestui musical, semn că, peste vreo câteva decenii, merită reluat de vreo ambițioasă hispanică talentată.
Cel mai bun scenariu original – duelul este între doi cineaști remarcabili, pe care Oscarul i-a ocolit până acum – Kenneth Branagh, care, cu Belfast, a atins borna nominalizărilor la șapte categorii diferite (!) și Paul Thomas Anderson, care scoate filme deosebite din te miri ce subiecte – așa că, indiferent ce se va întâmpla, se va face o dreptate și se va adânci o nedreptate. Viața e complicată.
Cel mai bun scenariu adaptat – aici este cheia bătăliei pentru Oscarul suprem: dacă premiul merge către Jane Campion, va frânge iureșul rivalului CODA și va conduce la o tripletă; dacă, dimpotrivă, triumfă povestea savuroasă, inteligentă și duioasă preluată de Sian Heder de la filmul franțuzesc La Famille Bélier, atunci vom avea parte de un David care învinge pe Goliat (3 vs. 12 nominalizări). Nu mă deranjează niciuna dintre variante, dar The Power of the Dog e pelicula superioară per ansamblu.
Cel mai bun montaj – fiecare dintre concurenții de aici are merite în domeniul ăsta, așa că mă îndrept tot spre The Power of the Dog, pentru că sintaxa aranjării scenelor contribuie enorm la fresca dereglărilor din această parabolă a luptelor mari și mici pe care le avem de dus în fiecare familie.
Cea mai bună imagine – mulți înclină spre Dune, dar acolo e vorba mai mult de efecte speciale, în umila mea opinie: în schimb, The Power of the Dog îți comunică multe și prin meșteșugul desăvârșit al imaginilor.
Cel mai bun sunet – Dune îi va înghiți pe ceilalți adversari, precum un Sandworm un vehicul rătăcit pe nisipurile de pe Arrakis.
Cea mai bună coloană sonoră – sacralitatea pe care o degajă Dune este, mai presus de tot și toate, opera lui Hans Zimmer, după Lion King, n-a mai luat nici un Oscar, deși ne-a oferit Gladiator, Interstellar, Dunkirk, Inception și n-a fost nici măcar nominalizat pentru The Dark Knight. Așa ceva e inadmisibil!
Cele mai bune decoruri – aici pronosticurile generale și preferințele mele sunt divergente: mulți se îndreaptă către Dune, dar eu mă duc cu gândul către acea jumătate de oră fascinantă și înfricoșătoare din Nightmare Alley, când lumea circului devine o anticameră a iadului.
Cele mai bune costume – cică va câștiga Cruella, dar aș prefera să o facă Dune.
Cele mai bun efecte speciale – dacă nu ia Dune aici, atunci e ceva putred în America.
Cel mai bun cântec – universul James Bond are o tradiție de păstrat, așa că Billie Eilish și No Time To Die o să ia statueta, dar nu e de lepădat Dos Oruguitas, mai ales dacă asculți melodia însoțită de scena sfâșietoare din Encanto.
Cel mai bun film de animație – familia va câștiga, probabil în versiunea ei hispanică – Encanto – deși ar putea foarte bine să o facă și în cea modern-tehnologizată – The Mitchells vs the Machines.
Cel mai bun scurtmetraj de animație – Robin Robin, pentru că e un basm în toată regula în doar jumătate de oră.
Cel mai bun documentar scurt – oricare dintre cele două producții cu veritabile calități de filme artistice – Audible și Three Songs for Benazir.
Cel mai bun film internațional – când ai în portofoliu nominalizări și la regie, scenariu original și cel mai bun film, așa cum e cazul lui Doraibu mai kâ, nu prea poți să scapi categoria asta din mână; apropo, să-i spuneți lui Putin și adepților lui cu mintea îngustă că nu anulează nimeni meritele marile culturi ruse, deoarece acest film japonez gravitează în jurul piesei de teatru Unchiul Vania a lui Cehov.
Cel mai bun film – cum spuneam la scenariu adaptat, totul se reduce la deznodământul acelei categorii, la care se adaugă tot mecanismul acela al votului ponderat; dacă mă întrebați pe mine, mai degrabă The Power of the Dog are statura unui film de Oscar, însă CODA ne readuce aminte de cei de lângă noi și ne face să sperăm în comuniunea dintre oameni. Așa că să câștige care o hotărî Academia, că nu-i bai.
Ne revedem în 2023, în condiții de pace și armonie mondială, sper.
Menirea cinematografiei este să înalțe omul peste condiția sa animalică, să îl facă să reflecteze asupra a ceea ce este demonic și paradisiac în ființa sa, să…
Aloooo, Iulică, mai las-o cu filosofia și adu-ți aminte că un film mai e făcut și că să te distreze, să te facă să uiți, să te ajute să evadezi din realitate!
Așa e, zic eu, reconciliind disputa-mi mentală cu plăcerea pricinuită de The Lost City.
O scriitoare un pic cam trecută și fotomodelul care îi servește de coperte gen Sandra Brown se văd prinși într-o aventură acerbă într-o junglă luxuriantă, în încercarea de a găsi mormântul și comoara aferentă ale unei regine legendare și să supraviețuiască hăituielii conduse de un milionar cam dus cu pluta. În ciuda și a nepotrivirii inițiale de caracter, idila este un fait accompli.
Formula este testată și irezistibilă, iar pelicula regizată de Aaron și Adam Nee nu se sfiește să își asume lunga linie de predecesori, atât prin structură, cât și prin stil. Romancing the Stone e scheletul, iar adaosurile pe care le-am mirosit includ Raiders of the Lost Ark, The Mummy și chiar producții din inubliabila eră a studiourilor, precum King Solomon’s Mines sau Secret of the Incas.
Astfel de omagii și pastișe sunt pentru cinefili cu oarece experiență, însă gagurile sunt pentru toată lumea.
Gaguri verbale, gaguri sexuale, gaguri semantice, gaguri sexuale, gaguri metatextuale, gaguri metasexuale, gaguri feministe, gaguri sexuale, gaguri motivaționale, gaguri anti-motivaționale, gaguri sexuale, gaguri situaționale și, în caz că n-am menționat deja, gaguri sexuale.
Stați liniștiți, nu e nimic exagerat de ofensator, totul are ușurătatea perfect dozată.
Angrenajul narativo-comic pe care vi l-am descris mai sus ar fi sortit unui eșec lamentabil, dacă n-ar beneficia de interpreți cu o acută disponibilitate către umor.
Sandra Bullock vine cu ceva operații estetice și o dietă crâncenă, altfel e nepermis ca o persoană de aproape 58 de ani să arate așa. Dacă trupul e retușat, talentu-i comic e de-a pururi tânăr și nu știu ce mi-a provocat amuzamentul mai mult, rolul de aici sau faptul că a o vedea făcând ce știe ca nimeni alta mi-a reactivat toate amintirile din trecut.
Channing Tatum n-are probleme de ordin fizic cu toate peripețiile și nici cu partea interpretativă (vezi Foxcatcher), dar tot am fost plăcut surprins de cât de ușor se pliază pe partituri hazoase, precum un Brendan Fraser în zilele cele bune.
Ca mulți dintre aceia care au făcut trecerea actoricească de la copil la adult prin saga Harry Potter, și Daniel Radcliffe vrea să fie mai mult decât The Boy Who Lived and Screwed Voldemort, așa că pune la bătaie o emfază care e în ton cu restul filmului, dar care încă nu e destul pentru liberarea de trecutul de ucenic-vrăjitor. Mai e nevoie și de ceva dramă autentică în portofoliu, precum a reușit Emma Watson să adune până acum. Dar potențial există și pornește de la accentul britanic de mare clasă. Sir Michael Caine are un urmaș demn în privința asta.
Da’Vine Joy Randolph putea foarte bine să lipsească din The Lost City. Dar ar fi fost păcat. Chiar și numai pentru cum trage troller-ul ăla după ea și dă cu el de toate bordurile.
Cât despre Brad Pitt, Sandra Bullock o spune cel mai bine:
Corectitudinea politică este una dintre coordonatele principale ale Oscarurilor.
Câteodată dăunează calității artistice a peliculelor cărora li se acordă atenție, dar, alteori, scoate în față vieți și destine care ne-ar rămâne străine, deși lecțiile lor ne sunt atât de necesare.
Anul acesta, aceia pe care soarta i-a văduvit de auz și de glas beneficiază de o reprezentare deosebită.
În primul rând CODA, cu povestea-i duioasă și amuzantă, câteva scene sublime din Doraibu mai kâ al lui Ryusuke Hamaguchi și Audible, un documentar scurt, dar foarte cuprinzător, realizat de Matthew Ogens.
În acesta din urmă, pe parcursul a doar patruzeci de minute, pătrundem în lumea unui liceu pentru adolescenți cu deficiențe de auz, care nu se poticnesc, însă, de atâta lucru și concurează cu un imens succes în competițiile de fotbal american ale categoriei lor de vârstă.
Primul lucru pe care îl remarci este montajul excepțional de intens în care sunt redate scenele acestui sport și nu oricum, ci sugerând senzațiile unor jucători care nu aud și se ghidează prin vibrații și coordonare și tenacitate.
Dar Audible nu este doar narațiune sportivă, ci o amplă frescă a trăirilor unor adolescenți, în frunte cu protagonistul Amaree, care au nevoie să se înfrunte izolarea, zbaterea definirii propriului eu, pierderea celor apropiați sau incertitudinea viitorului.
Cumva, în scurtul răstimp cât le-am fost alături, m-am atașat de ei, astfel încât, la final nu îmi doream decât să știu că le e bine, pe oriunde îi vor fi dus valurile vieții.
În plus, cred că limbajul semnelor merită să devină materie în școli. Le datorăm celor un pic mai nenorocoși dintre noi șansa de a ne arăta că suntem, de fapt, la fel.
Iar acum, Kenneth Branagh are Belfast, o relatare despre o copilărie fericită și ștrengărească, dar și zguduită de conflicte interconfesionale și marcată de morbul exodului celor dragi.
Dacă prima temă, a ciocnirilor dintre catolici și protestanți este specifică orașului nord-irlandez, a doua este dureros de familiară și pentru noi, românii.
Câte familii n-au fost oare sfâșiate de aceste impulsuri antagonice, dorința de a trăi mai bine și cea de a păstra bunul imaterial și intangibil al comunității în care te-ai născut, ai crescut, ai iubit și ai conviețuit cu ceilalți?
Ca și predecesorii săi, Branagh construiește narațiunea în jurul unui copil adorabil (fiecare se rememorează astfel, nu?), jucat aici de Jude Hill, prin ale cărui interacțiuni cu ceilalți se conturează alte figuri mature, care i-au marcat existența într-un fel sau altul.
Primii sunt părinții, interpretați cu aplomb de Caitriona Balfe și inspirată reținere de Jamie Dornan, aceasta din urmă având astfel propria ocazie să se mântuiască artistic, după ce partenera-i din catastrofalul 50 Shades of Grey, Dakota Johnson, o face într-un alt film de la această ediție a Oscarurilor – The Lost Daughter.
Belfast a câștigat un premiu relevant pentru cea mai mare calitate a sa – Best Oustanting Cast by a Motion Picture – la Screen Actors Guild. Asta distingi în aceste memorii audio-vizuale ale lui Branagh, dincolo de meșteșugul regizoral, că omul sfințește locul, că la creșterea unui copil sănătos emoțional contribuie tot satul, fiecare oferindu-i ceva spre a-și dezvolta personalitatea.
Nu știu dacă e o întâmplare, dar, la Oscaruri, nominalizări au prins acei membri ai distribuției care oferă cele mai duioase momente – bunicii. Afecțiunea trainică, ironic-arțăgoasă dintre Judi Dench și Ciaran Hinds este, probabil, idealizată și filtrată de memoria autorului, dar are și ceva universal. Citeam undeva că, pentru cei mici, a crește și alături de bunici și a-i vedea stingându-se e una dintre cele mai valoroase și trainice lecții de umanitate.
Dacă n-ar fi ratat niște categorii esențiale, precum imaginea sau montajul, Belfast, cu povestea sa dulce-amăruie și atât de dragă membrilor Academiei, ar fi fost cel mai periculos concurent pentru The Power of the Dog al lui Jane Campion.
Chiar și așa, însă, marchează un moment unic și greu de repetat din analele Oscarurilor, deoarece Kenneth Branagh a devenit singura persoană din istoria acestor premii care a primit de-a lungul carierei nominalizări la șapte (!) categorii diferite.
Asta înseamnă o viață trăită pentru și prin film.
Ar fi frumos să îl văd primind statueta pentru cel mai bun scenariu original, deși are și acolo o concurență acerbă, din partea unui alt mare cineast pe care o astfel de onoare l-a ocolit până acum – Paul Thomas Anderson și al său Licorice Pizza.
Oricum ar fi, Belfast este de văzut, pentru că veți râde multișor, veți plânge nițel și veți simți imboldul să îi sunați pe cei de departe, să le spuneți cât vă lipsesc.
