Talazul dinăuntru

By Iulian in Filme 0 Comment

Vincent Van Gogh este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei.

Contemporanii săi n-au dat doi bani pe el, însă urmașii lor dau o cârcă de bani pe el.

Nu e de mirare că tentative de a da sens unui povești care încă nu poate fi cuprinse pe deplin de logica omenească sunt numeroase și variate.

Julian Schnabel vine cu una proprie în At Eternity’s Gate.

Viziunea sa asupra lui Van Gogh este, pe de o parte, mai onestă, pe de alta, foarte tendențioasă.

Onestă, pentru că, spre deosebire de Van Gogh al lui Kirk Douglas în Lust for Life a lui Vincente Minnelli, Van Gogh al lui Willem Dafoe nu suferă doar de o retușată și bonomă melancolie, ci pur și simplu din cauza configurației corticale nasoale.

Tendențioase, pentru că acest Van Gogh nu se sfiește să îți asume o atitudine mesianică, de revelator al frumosului, neînțeles de o mare de mediocritate și chiar intoleranță.

Pentru asta, Schnabel se servește de un Willem Dafoe bântuit și care bântuie. Nu doar că figura acestui extraordinar actor e parcă desprinsă dintr-un autoportret al pictorului, dar stilul agitat al camerei îi pune în valoare marea de zbucium dinăuntru.

Mi-am ieșit în cale de-a lungul vieții oameni de tot felul. Printre aceștia, și unii pe care soarta, poate și propriile decizii, nu i-au ajutat să parcurgă calea înspre fericire. Dar n-am abandonat lupta, care a lăsat pe chipurile lor brazde adânci și o privire intensă și fixă.

Asta am regăsit în interpretarea pe drept nominalizată la Oscar a lui Willem Dafoe. Zbaterea, încrâncenarea, dezorientarea, agitația, efortul de a aduna fărâme de realitate și a duce o interacțiune sau o zi de chin. Conflagrația sortită eșecului din cortexul unora dintre noi.

Cine face un film despre Van Gogh e condamnat să îi folosească estetica. Kurosawa într-unul dintre Visele sale, Minnelli în superb coloratul Lust for Life, ca să nu mai vorbim de Loving Vincent, omagiul suprem care i se poate aduce picturii olandezului.

Și Julian Schnabel căută culorile și formele sinuoase care sunt deja parte din mentalul colectiv, dar le estompează, ni le arată doar la nivel de sugestie, pentru a apăsa pe mesajul său de căpătâi: Van Gogh ne-a arătat calea către beatitudine și noi l-am prigonit.

Mărturie stă și finalul, care adoptă răspicat o teorie revizionistă la modă, referitoare la evenimentele în urma cărora Van Gogh și-a găsit sfârșitul.

Dacă ar fi singur pe lume, At Eternity’s Gate ar pleda vinovat la acuzația de simplificare. Dar, împreună cu restul producțiile amintite, e ca o depoziție părtinitoare, dar totuși relevantă, despre un destin trist care aduce bucurie.

***

Unul dintre gărgăunii perpetui pe care îi am este să pășesc prin locuri prin care s-a scris istorie.

Auvers-sur-Oise este orășelul unde Van Gogh și-a petrecut ultimele luni din viață, iar prin acest simplu fapt mica urbe și-a asigurat o posteritate marcantă.

Nu credeam, însă, că voi simți o emoție atât de vie, doar aflându-mă în contact nemijlocit cu mărturii ale efemerei sale treceri pe acolo.

Hanul în care a locuit, într-o cămăruță ale cărei ziduri scorojite au fost păstrate cu sfințenie.

O statuie de Ossip Zadkine, care a surprins exact precaritatea existenței sale, fizice și psihice.

Mai presus de orice, lanul de grâu pe care l-a imortalizat în atâtea picturi.

Îmi place să cred că aici, la marginea acestei eternități, va fi găsit poate stropul de liniște pe care l-am simțit și eu.

Film românesc pentru întreaga Europă

By Iulian in Filme 0 Comment

No, că o venit ziua când îs mândru de cinematografia românească postdecembristă!

Să nu mă înțelegeți greșit, după 1989 s-au făcut multe filme remarcabile într-un fel sau altul.

Unele înduioșătoare, altele amuzante, destule revoltătoare și cam toate auto-flagelante.

Și, cu mici excepții, agasante ca realizare.

Însă, până acum, o producție românească menită a ne arată cum suntem, dar care funcționează și ca reper universal al tarelor omenești, fără a necesita cine știe ce informații de context, nu văzusem.

Însă Cristian Mungiu, cu excelenta-i cunoaștere a naturii umane (Bacalaureat e cel mai elocvent exemplu în sensul ăsta) și cu un meșteșug cinematografic cizelat (ehe, suntem departe de bolboroselile ocazionale din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile!) ne oferă R.M.N., o radiografie de înaltă rezoluție a unei societăți cu scleroze multiple.

Povestea se inspiră masiv din episodul Ditrău, când băștinașii harghiteni s-au oțărât până la revoltă pentru că brutăria locului a angajat niște srilankezi.

Meritul cel dintâi al lui Mungiu este că nu se repede cu diatriba, ci își acordă timp să construiască universul comunității, cu obiceiurile, idilele, polii de putere, idiosincraziile, marasmul și privațiunile ei, inserând și destine individuale, multilateral reliefate.

Protagoniștii sunt doi, viforosul Matthias și progresista Csilla, excelent jucați de Marin Grigore și Judith State în multiplele lor ipostaze, dar, meticulos așa cum îl știm, regizorul găsește loc și pentru alte figuri, astfel că orășelul cu aer lochnessian e veritabil populat, nu e doar butaforie pentru alegorie.

Impresionează în special Marin Grigore, cu melanjul său de masculinitate căreia stângiștii i-ar spune toxică, de dorințe intense și bariere psihologice, dar și de autentică afecțiune, filială sau paternă. Nu puține au fost momentele când mi-a adus aminte de răposatul Șerban Ionescu și marele său rol din ecranizarea lui Ion de Rebreanu.

În R.M.N. se vorbește în română, în maghiară, în germană, în engleză, în franceză și în tamilă/sinhaleză (scuze, n-am reușit să clarific acest aspect), iar asta mi se pare încântător. Mungiu reușește să recupereze o lume multiculturală pe care am pierdut-o grație nivelării comuniste, care n-ar ras doar clădiri istorice, ci și identități, precum și să ne lase să întrezărim un viitor în care globalizarea își urmează cursul, vrem, nu vrem.

Din toate cele de mai sus, rezultă niște pungi subterane de gaz xenofob, care la o scânteie minusculă, sar în aer, preluând în erupție și toată angoasa capitalismului și frustrările unor vieți încremenite.

Există o scenă-capodoperă în film, cea dezbaterii, în care exasperantul stilul românesc de a pune camera pe actori și a o lăsa nemișcată prelung se vede mântuit de o stratificare psihologică și interpretativă strălucită. Numai pentru asta și deja încep sezonul Oscarurilor din 2023, sădindu-mi în suflet speranța că Mungiu va primi nominalizarea de care a fost văduvit acum mai mulți ani, când pentru Academie n-a contat deloc Palme d’Or-ul sau sărutul lui Jane Fonda.

Acum ceva timp, eram în orașul belgian Genk (aflat în partea flamandă de țară, detaliu important), într-un fel de Muzeul al Satului, în care clădirile emblematice, precum școala sau biserica, adăpostesc și recreeri al activităților de odinioară.

Trecând pragul școlii, am fost întâmpinați de un bătrânel aparent bonom, care juca rolul învățătorului. L-am întrebat una, alta în engleză, iar el s-a scuzat că nu cunoaște prea bine limba. I-am spus atunci:

– Nous pouvons parlez en francais, si vous voulez.

La care el a scuturat din cap și a zis:

– English, please!

Și-acum mă amuză rictusul de neplăcere la auzul limbii conlocuitoare, pe care sigur o cunoștea.

Lui i-aș da să vad filmul lui Mungiu.

Lui și catalanilor și ciprioților și întregii Europe, oricât de liberale s-ar pretinde.

Pentru că R.M.N. este ca o labă de urs dată unei cefe de naționalist.

Și prim-miniștrii britanici sunt abonați la Oscar

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum ceva timp întreprindeam o pasionantă incursiune în istoria figurilor regale britanice, nominalizate și câștigătoare de Oscar.

De la un moment dat, însă, Marea Britanie a devenit monarhie constituțională, iar puterea executivă a trecut în mâinile primului ministru, funcție ocupată de personaje cel puțin la fel de interesante pentru cinematografie.

Haideți să parcurgem rapid și galeria locatarilor de la 10 Downing Street care au generat interpretări de Oscar.

***

În Disraeli (1929), George Arliss câștiga Oscarul pentru rol principal, întruchipându-l pe eponimul Benjamin Disraeli, savuros și cinic prim-ministru al Imperiului Britanic la apogeul său. Colecția vorbelor sale de duh este lungă cât o zi de post, iar una dintre preferatele mele este cea de mai jos.

Întrebat care este diferența dintre nenorocire și catastrofă, a răspuns:

Dacă Gladstone (principalul său adversar politic – n.m.) ar cădea în Tamisa, ar fi o nenorocire. Dar dacă cineva ar încerca să îl salveze, ar fi o catastrofă.

Ca stâlp al rezistenței britanice împotriva agresiunii naziste, Winston Churchill nu putea trece neobservat de lumea filmului. Mulți actori au încercat să îi recreeze manierismele și apucăturile (nu toate agreabile), dar niciunuia nu i-a ieșit atât de bine precum lui Gary Oldman în Darkest Hour (2017), detașat campion la actor în rol principal în acel sezon de Oscar.

Sub straturi colosale de machiaj, actorul face un rol extraordinar, folosindu-se cu precădere de ochi și de dicție. Replica de la scena prânzului cu regele e una dintre cele mai clare lecții de viață pe care mi-a fost dat să le aud vreodată în vreun film.

Deși The Iron Lady (2011) a fost catalogat pe scară largă drept o peliculă dezamăgitoare, nimeni nu i-a putut contesta lui Meryl Streep Oscarul pentru extraordinara performanță de a o readuce la viață pe Margaret Thatcher, prima femeie prim-ministru din istoria Marii Britanii, a cărei personalitate covârșitoare și ideologie drastică sunt încă subiect de admirație și aversiune.

Totuși, văzându-i pe epigonii care i-au urmat, sunt convins că și mulți dintre detractorii ei exclamă în gând:

Cum nu vii tu, De Fier Doamnă,

Ca punând mâna pe ei.

Să-i împarți în două cete,

În smintiți și în mișei.

Sunt tentat să spun că pentru rolul unui Boris Johnson nu se va lua niciun Oscar în viitorul apropiat.

Dar, dacă mă gândesc mai bine, nici despre Brexit nu mi-aș fi imaginat că se va putea întâmpla vreodată.

Și uite ce-a ieșit.

Noir e un cuvânt franțuzesc

By Iulian in Filme 0 Comment

În noianul de specii și sub-specii ale genului epic în sunete și imagini, numit și cinematografie, filmul noir este o categorie distinctă, cu motive și canoane estetice bine definitive.

Îl asociem de regulă cu Hollywoodul anilor ’40 și ’50, însă uităm că termenul este unul franțuzesc, iar Bob le flambeur e una dintre acele producții din Hexagon care concurează de la egal la egal cu titlurile celebre plăsmuite în Cetatea Viselor.

Povestea îl urmărește pe personajul eponim, Bob, jucător înrăit, fost pârnăiaș, care, deși începe ca întruchipare a echilibrului, alunecă ușor pe panta vechilor practici și pune la cale un jaf de zile mari la cazinou din Deauville.

Pentru asta, are de adunat o bandă de colegi specializați în diverse domenii, dar și să gestioneze relația cu o femeie care îi dă de furcă. Dacă această intrigă vi se pare vag cunoscută, nu vă înșelați, e sursă de inspirație asumată pentru multe filme ulterioare, precum Ocean’s Eleven.

Pelicula lui Jean-Pierre Melville nu are aerul solemn și damnat din The Maltese Falcon sau Double Indemnity, dar te plasează fără greșeală în lumea subterană a localurilor învăluite de fum și populate de oameni certați cu legea, ba chiar o sugerează mai realist decât omologii de peste ocean.

Clarobscurul tipic al filmului noir american e aici un gri brăzdat de sclipici, ceea ce mi-a adus aminte de romanul Suflete cenușii al lui Philippe Claudel, semn că francezii au experiența nuanței și a ambivalenței.

Interpretările sunt plate, deși nu total aride, precum deliberat le propune Robert Bresson în creațiile sale. Protagonistul jucat de Roger Duchesne impresionează prin alură și prin atitudine, mai degrabă decât prin expresivitate, dar formula funcționează la fel ca Nașul lui Marlon Brando, îți transmite un aer de noblețe, care face uitat faptul că ai în față un individ de care te-ai feri în viața reală (asta dacă nu cumva aceia dintre voi care citesc aceste rânduri fac parte din subsolul societății, în care caz aveți un model excelent într-ale stilului).

Din restul distribuției se remarcă Isabelle Corey, a cărei atitudine candid-lubrică e savuroasă, surprinzător de deschisă (pentru o siluetă feminină dezgolită Hollywood avea să mai aștepte multișor) și e la fel de importantă în desfășurarea acțiunii precum a unei femme fatale canonice.

Cu toată lentoarea și deloc pripita acumulare de tensiune, Bob le flambeur oferă destule răsturnări de situații, încât să te momească cu interesul treaz spre finalul cinic și neplăcut de actual.

Domnia legii e relativă.

Misiune Imposibilă: Să îmbătrânești ca Tom Cruise

By Iulian in Filme 0 Comment

Sunt trecut de prima tinerețe, dar Top Gun a apărut acum atât de mult timp, încât l-am văzut prima dată la televizor, brăzdat de reclamele Pro TV-ului.

Mi-a plăcut, dar nu a avut vreo influență culturală semnificativă asupră-mi, deși am recunoscut în jur gecuțe și ochelari care trebuie să-și fi avut originile psihologice și acolo.

Acestea fiind spuse, mai are necesară realizarea unei continuări/reluări a acestui film?

Răspunsul este un răspicat da, pentru că Top Gun: Maverick ține vie o tradiția hollywoodiană care ar merita înscrisă în patrimoniul imaterial UNESCO: narațiunea care te ține cu sufletul la gură, dar care îți lasă creierul relaxat, conștient fiind de finalitatea fericită a acțiunii și conflictelor de pe parcursul ei.

Este arta povestirii care activează și destinde în același timp.

Mai mult, noul Top Gun face numeroase deferențe și aluzii către predecesor, dar le împachetează atât de proaspăt, încât am simțit interesul și entuziasmul adolescenților din sală, aceia care nu îl știu pe Tom Cruise decât ca ăla destul de bătrân și care se ține bine.

Ajungem astfel la persoana acestui actor remarcabil și la modul cum la 60 de ani(ș-a-i-z-e-c-i d-e a-n-i) are o imagine, atât corporală, cât și mediatică atât de bine construită, încât prezența sa în incredibilele scene de acțiune aeriană ale peliculei nu e penibilă (așa cum era cea a lui Harrison Ford în ultimul Indiana Jones), ci perfect credibilă.

N-am simțit niciun moment că acest Top Gun: Maverick este exclusiv un vehicul de făcut bani, prin gâdilarea nostalgiei. Dimpotrivă, mi s-a părut o continuare naturală, în care personajul eponim are de reconciliat impulsuri organice și condiția de veteran, de a se manifesta conform personalității și de accepta că nu mai este stihie independentă, ci un om cu o obligație către generațiile care vin din urmă.

E o lecție pe care încep să o învăț eu însumi.

De apreciat că nu lipsesc nici cadre studiate cu bicepși săi enervanți, nici glume autoironice, o ambivalență lăudabilă în sine.

Tom Cruise știe că îmbătrânește, dar știe să o facă în stil mare.

Dar calitatea filmului nu apasă doar pe umerii protagonistului. Restul distribuție are un aport solid la divertisment, atât prin figuri deja consacrate, precum Jennifer Connelly, Jon Hamm sau Ed Harris, cât și prin al mai tinerilor Miles Teller sau Glen Powell. Și nu vă ascund că scena care îi aduce împreună pe Tom Cruise și pe Val Kilmer m-a emoționat un pic, mai ales că, în privința lui Iceman Kazansky, are și ceva autobiografic.

E interesant de remarcat și cum e îmbrăcată intriga filmului. Dacă Top Gun cel dintâi apărea într-o perioadă când Războiul Rece era încă în curs, iar pe scena geopolitică a lumii erau figuri ușor de demonizat, precum Saddam Hussein, acum scenariștii au nevoie să pășească mai cu grijă și să inventeze ”a rogue state” (whatever that means), care dezvoltă capacități nucleare într-un loc ferit și greu accesibil, pe care eu, unul, nu-l pot localiza decât în Elveția, ceea ce face filmul și mai savuros, în mod involuntar.

Top Gun: Maverick este un argument că, și în plină vară eliberată de pandemie, merită să te aciuezi înăuntru, în întunericul magic al sălii de cinema și să te lași purtat de aripile supersonice ale imaginației.

Mic la stat și pe dos la sfat

By Iulian in Filme, Jocuri 0 Comment

Spiel des Jahres este cel mai prestigios premiu din domeniul jocurilor de societate.

L-au luat titluri deja celebre, precum Coloniștii din Catan, Dominion sau Dixit.

Dar l-a luat și Hanabi, un joc care, din punct de vedere material, cel puțin, pare un Neghiniță față de acestea.

Ce anume să-i fi convins pe membrii acestui exigent for să acorde această distincție unei cutiuțe în care se găsesc câteva seturi de cărți colorate și numerotate de la 1 la 5, precum și niște mici jetoane?

Argumentul suprem este mecanismul jocului, care este înșelător de simplu, dar care îți pune la încercare procese cognitive de diverse facturi.

Pe scurt, jucătorii au nevoie să colaboreze pentru a atinge scopul final – spectacole de artificii grandioase, iar pentru asta nu văd decât cărțile celorlalți, nu și pe cele proprii, iar acțiunile pe care le au de întreprins sunt de a pune o carte jos, de a decarta una, pentru a obține un jeton de indiciu, sau de a-l folosi pe unul dintre acestea, pentru a oferi informații unui coechipier referitor la cărțile pe care le are în mână.

Prima provocare la care te supune Hanabi este să aderi la un anume mod de comunicare. Dacă ești nestăpânit și descrii fără opreliști ce vezi la ceilalți, jocul este mult mai simplu, dar nu te mai răsplătește cu mare lucru. Dacă, însă, respecți limitele impuse de regulament, ai ocazia să constați cât de dificilă și importantă este transmiterea corectă a unui mesaj. Este un exercițiu de clarificare mentală, abstractizat și eficient.

Apoi, sunt solicitate atenția distributivă (mai ales dacă sunt cel puțin trei jucători), precum și memoria, pentru că informațiile care ți-au fost oferite despre cărțile proprii nu rămân valabile la nesfârșit.

Deja nu mai pare un joc de cărți oarecare, nu?

Aflați și că mecanismul ludic din Hanabi trezit interesul până și prestigioasei companii DeepMind, care explorează domeniul inteligenței artificiale, care l-a folosit pentru a împinge și mai departe performanța acestui domeniu care ne poate face zei sau ne poate îngropa cu totul.

Eu, unul, nu mă tem de calculatoare, pentru că, dacă învățăm lecția scurtă, dar cuprinzătoare, din acest joc, vom ști să colaborăm și să supraviețuim împreună oricăror vicisitudini ne va supune viitorul.

***

Nu pot să închei fără a aminti că titlul de Hanabi aparține și unui film remarcabil, care are în comun cu jocul mai multe lucruri decât ar părea la prima vedere.

Nu doar că Hana-bi (1997), scris, regizat și interpretat de pitorescul Takeshi Kitano are o scenă savuroasă, despre niște cărți pe care protagonistul le ghicește fără a le vedea, dar pelicula ne spune multe, foarte multe, cu o economie de mijloace admirabilă.

Nu trebuie decât să îi acorzi atenție și acțiunile aparent fără noimă ale personajului devin treptat inteligibile, iar acesta, în ciuda figurii placide și a durității reprobabile, îți câștigă un fel de simpatie.

Există o replică simpatică în Star Wars: Episode I – The Phantom Menace:

The ability to speak does not make you intelligent.

Și nici neapărat comunicativ, așa adăuga eu, gândindu-mă la câți merg pe stradă răstindu-se la cineva în hands-free, totul ignoranți la minunatele și feluritele căi prin care universul exterior le glăsuiește.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un joc mic la stat, dar afurisit de mare la sfat.

Monarhia britanică e abonată la Oscaruri

By Iulian in Filme 1 Comment

Când a izbucnit scandalul care i-a avut în plan pe prințul Harry și pe nevasta Maghan Markle, care s-au văitat de cât de rău le e la Palatul Buckingham, mulți s-au întrebat:

Băi, da’ de ce le mai trebuie britanicilor monarhie?

Eu, unul, am găsit un răspuns, care nu e nici întru totul serios, nici pe deplin irefutabil.

Pentru că regii și reginele Marii Britanii au fost materie primă pentru multe interpretări de Oscar.

Care să fie oare motivul?

Pentru că știm multe despre viețile lor, pentru că i-au cântat și înfierat poeți și pentru că, să recunoaștem, sunt cea mai longevivă linie de VIP-uri din istorie, iar oamenii adoră să-i vadă puternici și vulnerabili, în culmea gloriei și la nadirul decăderii.

Așa că iată-mă pornit într-o superbă aventură istorică și cinematografică, în care vă invit să mă însoțiți.

***

Cronologic vorbind, se cuvine a începe cu Henric al II-lea Plantagenetul, care i-a prilejuit lui Peter O’Toole o performanță rară (dar nu unică, așa cum vom vedea mai târziu): să fie nominalizat de două ori pentru același personaj, dar din filme diferite. În Becket (1964), O’Toole este strident, arogant și malefic, dar seducător; în The Lion in Winter (1968), rolul este multifațetat, pentru că regele are de înfruntat atât povara anilor, cât și intrigile fiilor, instigați de o formidabilă Eleanor de Aquitania, rol pentru care Katharine Hepburn a câștigat Oscarul, la egalitate cu Barbra Streisand în Funny Girl.

Mergem mai departe cu Henric al V-lea, mai precis versiunea sa shakespeariană, pe care Laurence Olivier îl întruchipează în The Chronicle History of King Henry the Fifth with His Battell Fought at Agincourt in France (1944), creație pentru care a primit o nominalizare la Oscarul pentru actor principal, precum și un premiu onorific, pentru întreaga realizare, menită a insufla un aer de datorie și de exaltare a simțului războinic, adică pentru propagandă făcută cu stil, necesară în epocă, știind că ne aflam în plină conflagrație mondială.

Rivalul de peste decenii al lui Olivier, Kenneth Branagh, și-a încercat la rându-i puterile cu această partitură, rezultatul fiind un Henry V (1989) mai puțin semeț, dar mai subtil, pentru care a fost nominalizat la Oscar atât pentru rol principal, cât și pentru regie.

Continuăm cu unul dintre cei mai huliți regi din istoria Angliei, Richard al III-lea, căruia Shakespeare i-a asigurat o nemurire deloc măgulitoare, perpetuată de cel mai mare actor care i s-a dedicat, Laurence Olivier, nominalizat la Oscar pentru rolul din filmul eponim din 1955.

Ajungem la dinastia Tudorilor, poate cea mai generoasă cu figurile istorice generatoare de Oscaruri și nominalizări.

Charles Laughton a primit statueta pentru rolul principal savuros din The Private Life of Henry VIII (1933), unde pătimește din cauza nevestelor.

Richard Burton oferă o ipostază un pic mai neplăcută a personajului în Anne of the Thousand Days (1969), unde are de înfruntat o foarte aprigă Genevieve Bujold ca Anne Boleyn, duel intens, care le-a adus ambilor actor nominalizări la Oscar pentru rol principal.

Deși nu apare foarte mult în A Man for All Seasons (1966), Robert Shaw, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, este memorabil drept un Henric al VIII-lea coleric și dispus să-și sacrifice ilustrul prieten Thomas More, doar că să-și ia o nouă soață.

Demnă urmașă în plan istoric, Elisabeta I este și o sursă bogată de creații actoricești. Judi Dench ne prezintă o variantă a ei mai bătrână, dar delicioasă și pătrunzătoare, câștigând Oscarul pentru cea mai bună actrița în rol secundar pentru doar câteva minute în Shakespeare in Love (1998).

Cate Blanchett reeditează performanța lui Peter O’Toole și bifează două nominalizări la rol principal, prezentându-ne-o pe Elisabeta I în diverse etape ale vieții sale: în Elizabeth (1998) este încă tânără, naivă și se zbate să supraviețuiască într-o lume de bărbați care complotează și o exploatează; în Elizabeth: The Golden Age (2007) nu mai are rivali în interior, este stăpâna fermă a Angliei, pe care o conduce spre victoria împotriva Spaniei, dar rămâne femeie, iar setea de afecțiune vine în contradicție cu îndatoririle regale.

Deși, tehnic, în perioada respectivă, Scoția era independentă de Anglia, merită menționată nominalizarea pentru rol principal a Vanessei Redgrave în Mary, Queen of Scots (1972), ambițioasă, dar și vulnerabilă ca Maria Stuart și având o rivalitate explozivă cu Elisabeta I a Glendei Jackson, o altă mare actriță căreia Regina Fecioară i-a prilejuit etalarea talentului.

Ajungem la perioada reginei Anna, nefericita care pierdut o sumedenie de sarcini în încercarea de a-și face datoria față de patrie, mic amănunt istoric pe care Olivia Colman îl strecoară discret în compunerea rolului din The Favourite (2018), care i-a adus Oscarul pentru cea mai bună actriță în rol principal.

Chestiuni maladive ale regalității proiectează și The Madness of King George (1994), unde Nigel Hawthorne, nominalizat la rol principal, e dezlănțuit ca George al III-lea, care, așa cum o arată și titlul filmului, o ia razna.

O veritabilă regină a ecranului, lui Judi Dench îi ies extraordinar reginele din istorie. În Mrs. Brown (1997), pentru care a primit o nominalizare la Oscar pentru rol principal, e regina Victoria, îndoliată după moarte multiubitului Albert, consolată de un servitor devotat și înfierată de opinia publică.

Ajungem în secolul XX, iar monarhia britanică, deși tot mai decorativă, rămâne la fel de oscarizabilă.

Detașat câștigător al Oscarului pentru rol principal în acel an, Colin Firth este de neuitat ca George al VI-lea, regele bâlbâit, dar inimos, care luptă împotriva defectului de vorbire în The King’s Speech (2010). Alături îi sunt logopedul nonconformist (Geoffrey Rush) și soția bățoasă și devotată, Elisabeta Regina-Mamă (Helena Bonham Carter, la rându-i nominalizată la categoria actriță în rol secundar).

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii este, neîndoios, una dintre cele mai importante figuri ale istoriei recente. Simțul datoriei, uneori vecin cu încăpățânarea, este baza pe care Helen Mirren își construiește minunatul rol din The Queen (2006), care i-a adus Oscarul pentru rol principal laolaltă cu toate premiile posibile și imposibile ale acelui sezon.

Maiestuoasă, dar cam rigidă, Elisabeta a II-a a avut de înfruntat spiritul rebel și nevrotic al prințesei Diana, căreia Kristen Stewart (sau creatura aia pusă acolo de reptilieni) îi construiește o personalitate contrastantă, dar irezistibilă în Spencer (2021), rol pentru care a fost nominalizată la Oscar, fapt pe care nu l-aș fi crezut posibil în veci când o vedeam în Twilight.

Ca încheiere, sunt tentat să spun că filonul de Oscar al monarhiei britanice pare a se fi epuizat.

Dar istoria e oață, cine știe ce ne mai rezervă.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (7)

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă Romeo și Julieta are o ecranizare emblematică, Hamlet, ca și decodarea în sine a semnificațiilor piesei, lasă loc de discuții în privința celei definitive.

Versiunea lui Fraco Zeffirelli nu poate aspira decât la un bronz onorabil, iar aurul este, de regulă, acordat celei a lui Laurence Olivier. Însă, cea a lui Kenneth Branagh din 1996 nu se mulțumește cu argintul și încearcă, încă de la apariție, să câștige suficienți adepți, încât să înhațe tronul, precum un Macbeth mai puțin sângeros.

Merită locul I?

Înclin să zic că nu, dar înțeleg de ce alții se declară încântați.

Spre deosebire de Olivier, care se concentrează asupra unui Hamlet muncit de melancolie într-o atmosferă gotică, Branagh are ambiția să transpună piesa dacă nu în întregime, atunci cât mai ramificată și se mai și călăuzește după un citat arhicunoscut:

All the world’s a stage, and all the men and women merely players.

Acest Hamlet se vede și se aude bine, prea bine chiar.

Costumele și decorurile sunt somptuoase, iar montajul e la fel de zburdalnic precum în producții mai recente ale cineastului, plasate în universul misterelor Agathei Christie.

Tot ca acestea, și distribuția de aici este de vis, iar declamarea replicilor beneficiază de talente care mai de care.

Cu toate acestea, momentele când am fost mișcat autentic și cele în care am simțit o construcție artificială sunt la paritate.

Poate că așa și-a dorit Branagh, să ne propună un Hamlet care nu deprimă și nu tulbură, ci doar invită la a-l contempla.

Sau poate că piesa lui Shakespeare este atât de greu de transpus, încât fiecare artist își vede limitele și preconcepțiile oglindite în ea.

Ca protagonist, Branagh pronunță solilocviile legendare cu o lejeritate admirabilă, se manifestă emoțional în fel și chip, dar pare cam prea jovial, pentru cum văd eu personajul. Chiar când e la limita delirului, o face cu o veselie discutabilă.

Dar, repet, poate că în Hamlet îmi găsesc și eu limitele de înțelegere și descifrare, așa că nu afirm răspicat că ar fi o alegere greșită.

Restul actorilor au prestații care variază de la minunate la neadecvate. Cu toată simpatia pe care o am pentru Jack Lemmon sau Robin Williams, nu am văzut personaje jucate de ei, ci pe ei înșiși, făcând cu profesionalism ce știam că fac ca nimeni alții. Lui Billy Crystal i-a ieșit mai bine, pentru că un gropar e fie cumplit de tragic, fie dezastruos de comic, iar asta din urmă era specialitatea casei.

Kate Winslet e fragilă, e expresivă, dar n-am observat vreo cădere abruptă de la ingenuitate la dereglare, iar Julie Christie pare subutilizată.

Deși are un rol mic, Charlton Heston este impozant și profund, iar acela care nu se limitează la pronunța vorbe meșteșugite, ci le și îmbracă reacții potrivite la milimetru este indubitabil Derek Jacobi. Dar asta n-ar trebui să ne mire. Nu întâmplător, din pleiada de stele care populează acest Hamlet, are Shakespeare în portofoliu și alături de Laurence Olivier (a fost Cassio în Othello cel din 1965).

Hamlet al lui Kennth Branagh are patru ore.

Cantitatea nu e neapărat calitate, însă faptul că nu m-am plictisit, ci doar am dezaprobat anumite aspecte ale sale e un indicator al unei opere remarcabile.

Așa că îi dau argintul, până la urmă e locul doi, adică nu departe de desăvârșire.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (5 și 6)

By Iulian in Filme 0 Comment

Macbeth nu e piesă ușor de ecranizat. Are o combinație de uman și supranatural care nu e lesne de echilibrat, iar personajele și trăirile lor au ceva neplăcut, de care nu ne place să ne aducem aminte.

După ce Orson Welles a făcut un Macbeth simbolic și redus ca buget, deși nu ca impact, doar Roman Polanski s-a mai încumetat să abordeze tragedia, într-un stil care a țintit către un fel de realism, reușit, dar nu neapărat spectaculos.

A urmat o lungă perioadă în care Macbeth a fost ocolit de regizori, pentru ca, începând cu anii 2000, să revină în atenție și să fie transpus pe ecran în felurite moduri.

Avem o versiune din 2003, intitulată Maqbool și plasată într-un Mumbai modern, cu o intensă interpretare a regretatului Irrfan Khan.

Mai există una din 2006 cu o tentă gangsterească, de asemenea modernă în cadru, Melbourne de data aceasta, avându-l în prim-plan pe Sam Worthington.

Nu în ultimul rând, generația TikTok-ului e vizată de cea din 2018, agitat-kitschoasă, dar cu meritul că a încercat să aducă textul shakespearian în atenția tinerilor, pe limba lor.

Pe acestea le-am menționat dintr-un interes mai degrabă enciclopedic, pentru că, în opinia mea, două filme își dispută coroana pentru cea mai inspirată transpunere din cinematografia recentă.

Unul este Macbeth din 2015, regizat de Justin Kurzel.

Celălalt este The Tragedy of Macbeth din 2021, regizat de Joel Coen (da, doar de el, fără la fel de ilustru-i frate Ethan).

Fiecare dintre cele două pelicule propune o anume stilistică.

În prima, se încearcă sugerarea unei Scoții naturale și istorice, dar nu sec, precum o face Polanski, ci exploatând cețurile și duritatea reliefului, ca o proiecție a ambiguităților și degradării morale a personajelor.

În cea de-a doua se poate simți o vagă inspirație din producția lui Welles, mai ales prin sublimarea extremă a decorurilor, care devin simple receptacule pentru manifestarea actorilor.

Cert este că ambele filme arată extraordinar din punct de vedere vizual, dar și că par pe alocuri un pic lipsite de viață.

Despre protagoniști, numai de bine, pentru ambele.

Michael Fassbender pare a avea încă dintru început o predispoziție pentru violență, firav acoperită de un strat de moralitate, dar manifestată din ce în ce mai odios pe măsură ce puterea și degradarea aferentă ei se acumulează. Spre final putem spune că avem un Macbeth psihopat în toată puterea cuvântului

De cealaltă parte, Denzel Washington își construiește o ambivalență de politician, iar interpretarea sa (răsplătită cu o nominalizare la Oscar) funcționează cel mai bine când redă duplicitatea.

E interesant de urmărit cum scenariștii unui film sau ai altuia au selectat din piesa întreagă acele momente care să pună în valoare caracterizarea dorită.

Macbeth este un titlu care trebuie citit dublu. Nu este doar despre protagonistul eponim, ci și despre consoarta sa și rolul pe care îl joacă în a-l împinge spre a împlini funesta profeție a vrăjitoarelor. Este ea motorul veritabil al piesei sau ambiția a sălășluit dintotdeauna în adâncul lui Macbeth, iar a ei doar o oglindește pe a lui?

În versiunea din 2015, deși mai reținută în expresie, Marion Cottilard pare a avea o influență mai mare asupra soțului și a-l împinge spre rele.

În cea din 2021, Frances McDormand își compune un aer care nouă, românilor, ne aduce aminte de Leana din capu’ trebii, însă, în raport cu soțul, nu apare neapărat ca instigator, ci drept un complice la fel de imoral. Poate și din cauza aerului minimalist al filmului, transformării-cheie a personajului ei, de la mașteră la suferindă, nu i se acordă foarte multă atenție, fiind mai pregnantă la omoloaga Cotillard.

Distincția ex-aequo pentru cele două pelicule este întregită de modul cum vrăjitoarele, figuri macabre, dar esențiale pentru atmosfera piesei, sunt integrate în această parabolă despre smârcul întunecat al sufletului omenesc.

Și, într-un caz, și într-altul, aparițiile lor sunt neliniștitoare și fascinante, așa cum se cuvine.

Fair is foul, and foul is fair.

De asta nu ne place Macbeth și de-asta ne întoarcem mereu la el.

Pentru că ne aduce aminte cât de păcătoși putem fi, dacă sunt apăsate butoanele potrivite.

Cătinel, cătinel, către Shakespeare (3 și 4)

By Iulian in Filme 0 Comment

Când spui Romeo și Julieta în cinematografie, două ecranizări iau prim-planul.

Romeo and Juliet a lui Franco Zeffirelli, cea care s-a impus ca etalon, și Romeo + Juliet a lui Baz Luhrmann, pentru îndrăzneala abordării și pentru că i-a cimentat aerul de star juvenil lui Leonardo DiCaprio.

Însă, aplicând un pic de arheologie în cea de-a șaptea artă și relația ei cu această tragedie înălțătoare, descoperi încă două filme care s-au încumetat a o înfățișa și care prezintă calități și beteșuguri similare.

Unul este Romeo and Juliet din 1936, regizat de George Cukor.

Celălalt este Romeo and Juliet din 1954, regizat de Renato Castellani.

Versiunea cea dintâi păcătuiește printr-o vârstă multe prea înaintată a protagoniștilor: Norma Shearer peste 30 de ani, iar Leslie Howard chiar peste 40!

Pe amândoi îi mântuiește talentul și dăruirea interpretativă, cu un plus pentru Norma Shearer, care, ca soție a atotputernicului producător Irving Thalberg, a beneficiat de foarte multă atenție regizorală, fapt ilustrat de scena balului, grandios realizată și având-o în centru fără echivoc.

Versiunea a doua în discuție suferă tot din punct de vedere al personajelor principale, dar nu din cauza vârstei acestora, ci a discrepanței psihologice vădite dintre ei.

Lui Laurence Harvey nu i-a lipsit înzestrarea actoricească, însă figura-i rece și ușor malițioasă nu se potrivește deloc cu ipostaza de amorez naiv și pătimaș. Dimpotrivă, au fost secvențe când își spunea replicile cu aerul unui prădător cu experiență, impresie accentuată în prezența aurei serafice pe care o degajă partenera de ecran, Susan Shentall.

Povestea rolulul ei este interesantă în sine: nu avea studii și nici aplecare către actorie, ba mai mult, deși unanim apreciată de critici și public, în timp ce pelicula ca întreg a primit răspunsuri mixte, n-a vrut să-și continue cariera, s-a măritat și și-a văzut de viață. Motivul pentru care regizorul Castellani și-a dorit-o în film este albeața trăsăturilor, părul blond și aerul angelic; într-adevăr, n-au fost puține momentele când simțeam că am în fața ochilor o Madonă de Botticelli sau Fra Lippo Lippi.

Dacă idilele damnate suferă astfel la credibilitate, cele două producții au destule de oferit să compenseze acest neajuns.

Ambele desfășoară mizanscene somptuoase. Romeo and Juliet cel din 1936 este construit în superba și de mult apusă era a studiourilor de Hollywood, cu decoruri și costume care încântă ochiul, înnobilate și de imaginea alb-negru.

Pentru cel din 1954, realizatorii s-au ținut cu dinții de ambiția de fi plasat numai în locuri reale din Italia (Veneția, Siena sau Verona), al căror farmec istoric amenință uneori să copleșească latura umană (ceea ce nu i se întâmplă lui Zeffirelli, de pildă), iar costumele sunt ca o paradă a modei Renașterii, fiind parcă luate integral din frescele lui Mantegna din Camera soților a palatului ducal din Mantova.

Un capitol la care pelicula din 1936 punctează simțitor mai mult este bogăția interpretativă a distribuției; John Barrymore creează un Mercutio care se apropie de profilul bufonului shakespearian, Edna May Oliver este pur și simplu delicioasă în rolul doicii, iar Basol Rathbone propune un Tybalt diferit de imaginea standard de fanatic zănatec, afișând un amestec de agresivitate și distincție.

Pelicula din 1954 nu se poate lăuda cu partituri secundare memorabile, ba chiar suferă vizibil în privința unora dintre ele. Însă, în ton cu naturalismul de ansamblu al filmului, se remarcă scenele esențiale ale duelurilor, care nu mai au nimic eroic sau glorios, ci sunt înjunghieri spontane și brutale, cum, probabil, chiar se desfășoară vendetele de când lumea.

Pentru că în Verona, ca în multe alte orașe ale Italiei renascentiste, se juca probabil Calcio, un strămoș sângeros al fotbalului, o să spun că Romeo and Juliet al lui Zeffirelli și Romeo + Juliet al lui Luhrmann își dispută titlul, iar echipele din 1936 și 1954 locurile de Cupa UEFA.

Însă toate ne aduc aminte că […] never was a story of more woe than this of Juliet and her Romeo.