Am văzut Modern Times și mi s-a părut cel mai bun film al lui Charlie Chaplin.
Am văzut The Great Dictator și mi s-a părut cel mai bun film a lui Charlie Chaplin.
Am văzut The Gold Rush și mi s-a părut cel mai bun film al lui Charlie Chaplin.
Acum am văzut The Kid și mi se pare cel mai bun film al lui Charlie Chaplin.
Asta e problema cu geniile, nu te lasă să ai o viață liniștită.
Eram în sala de cinema și, la o scenă din Nope al lui Jordan Peele, tensionată de te lua cu rece și cald în același timp, un puștan din spatele nostru a exclamat:
– Bă, io nici nu mă uit!
Vorbe emblematice pentru ce înseamnă acest nou film al unui cineast care are tupeu, are meșteșug și are și teme din lumea înconjurătoare, pe alese.
Ca unul care a văzut și Get Out, și Us, eram pregătit pentru modul cum Peele se poziționează fix în centrul de greutate al unui triunghi echilateral format din oroare, umor și tâlc.
De fapt, provocarea cea mai măgulitoare pe care regizorul-scenarist o adresează spectatorului, pe a cărui inteligență contează, este să extragă parabola din noianul de secvențe amuzante sau înspăimântătoare (uneori îngemănate), pe care le compune cu o precizie detestabilă. Jordan Peele cunoaște detaliul că organul acela pe care îl avem în craniu funcționează cu previziuni, pe care le spulberă când ți-e lumea mai dragă. Ba, culmea siguranței de sine, o face și când crezi că ești în gardă.
Nu știu dacă Hitchcock sau Clouzot sau Craven sunt în iad sau în rai, argumente ar fi pentru ambele. Dar, de oriunde or fi, se uită la Jordan Peele și, apoi, unul la altul cu un surâs aprobator.
Așa, puștiule, așa!
Nu vreau să vă spun foarte multe despre Nope.
Nu pentru că n-aș știu cum s-o fac sau n-aș avea ce, ci pentru că este o axiomă a peliculelor de suspans de la care nu mă abat. E destul să știți că se petrece într-o fermă dintr-un ținut arid, unde evenimente sinistre și fenomene meteorologice și mai dihai le pun vitejia și inventivitatea și nervii la încercare unor trei personaje.
Unul este adorabilul Angel (Brandon Perrea), alta e volubila Em (Keke Palmer), iar ultimul, dar în fapt, cel dintâi este OJ (Daniel Kaluuya).
Despre el am mai multe de spus, pentru că, deși, taciturn fiind, pare pierdut deseori în fața limbuției partenerilor de ecran, are o superbă interpretare centrată pe acei ochi mari, folosiți cumva altfel decât în Get Out.
Aici sunt ochii care văd, dincolo de ecrane și de spectacol.
Sunt ochii care se uită să înțeleagă.
Sunt ochii care se uită la oameni, când altcineva nu o mai face.
Sunt ochii pe care ai avem cu toții, dar pe care începem să nu îi mai folosim.
Este posibil, ba chiar foarte probabil să plecați de la Nope cu un amestec de scârbă și nedumerire.
Așa că vă dau o cheie, o replică fugitivă din film:
In the cloud.
Filmul mut a avut o existență scurtă, însă, cumva, atât de marcantă, încât, și peste aproape un secol, creații din acea perioadă mai au ceva de spus privitorilor.
Și, ca un făcut, în 1927, anul când apărea The Jazz Singer, F.W. Murnau oferea lumii de atunci și de-a pururi poate cea elocventă lecție că nu avem neapărat nevoie de cuvinte – Sunrise/Aurora.
Nu avem nevoie de cuvinte să arătăm seducția, teama, remușcarea, deznădejdea, speranța.
Mai ales, nu avem nevoie de cuvinte să arătăm dragostea.
Povestea din film este simplă în esența: undeva, într-un univers rural, un bărbat căsătorit este sedus de o orășeancă și convins să își omoare soția, să își vândă fermă și să se mute în paradisul urban.
Pentru a-și duce planul la capăt, soțul își ia consoarta chiar într-o excursie la oraș, cu gând să-i facă petrecanie pe drum.
Dar lucrurile nu merg chiar așa, iar de aici Murnau pune în scenă un spectacol al volatilității sentimentelor umane, al creșterii și descreșterii lor când condițiile exterioare se schimbă și mici detalii le readuc la viață.
Totul prin comunicare non-verbală, prin expresii faciale, gesturi și proxemică, compuse de marele regizor german într-o sintaxă care mișcă, emoționează, sperie și educă.
În analele Oscarurilor, Wings este considerat îndeobște primul câștigător al titlului pentru cel mai bun film. Însă și Sunrise/Aurora a fost recompensat cu un premiu, pentru Producția artistică, fapt care îl pune pe același plan cu titularul acestui premiu.
Mai mult, Janet Gaynor, ingenua soție, are la rându-i locul asigurat în istorie, fiind prima laureată a Oscarului pentru cea mai bună actriță. Și una meritorie, pentru că reacțiile ei sunt atât de înduioșătoare, încât nu doar soțul infidel și pus pe rele e neputincios în fața lor, ci noi toți.
Urmărindu-i figura și corpul, m-am mai convins o dată că oamenii nu mint.
Doar rostesc neadevăruri.
Dacă le acorzi atenție, îți vor spune tot ce trebuie să știi.
Pentru o țară care în cea mai mare parte a a celui De-al Doilea Război Mondial a fost alături de Germania nazistă, Italia fascistă a beneficiat de un tratament destul de blând în cinematografia care și-a tras seva subiectelor și inspirației din această conflagrație.
A contribuit, poate, la asta și faptul că italienii i-au făcut vânt la un moment dat lui Mussolini, adică argumentul că au existat unii care s-au și opus aparatului totalitar și deciziilor monstruoase ale acestuia.
Iar propaganda pentru acreditarea acestei idei s-a mișcat foarte repede, pentru că Roma citta aperta al lui Roberto Rossellini a apărut în 1945, adică în perioada când ruinele Italiei și Europei erau încă fumegânde.
Filmul urmărește câteva personaje implicate în acțiuni de rezistență, precum și eforturile autorităților, dominate de nemți, disprețuitori chiar și la adresa italienilor loiali lor, încă o dovadă că pelicula nu e chiar un monument de obiectivitate.
Nerealist ca ideologie, Roma citta aperta impresionează și astăzi prin realismul realizării (rod al mijloacelor reduse de care au dispus Rosselliniet comp.) și prin franchețea cu care redă aspecte delicate, precum homosexualitatea sau dependența de droguri, subiecte pe care Hollywood-ul le va mai trata cu mânuși decenii bune.
Și structural, dar și ca emoții preponderente pe care le suscită, filmul are două părți: una în care suspansul subversiv e împânzit de umor și de acel spirit convivial tipici italian și una în care aparatul represiv se pune în mișcare, rezultând din asta o brutalitatea remarcabil redată artistic și un tezism apăsat.
Fără o coerență narativă strălucită ca ansamblu, Roma citta aperta e o salbă de scene de efect, fie din punct de vedere al compoziției, fie al interpretărilor. În mozaicul de caractere de tot felul, antologiile îi remarcă de regulă pe Anna Magnani, care vădea încă de atunci semnalmentele unei mari actrițe, precum și pe Aldo Fabrizi, părintele cu preocupări care le depășesc pe cele evlavioase. Lor aș adăuga-o pe Maria Michi, pentru că beneficiază de ipostaza cea mai muncită de dileme morale.
Când citește operele lui Aristotel, pe lângă marile idei, ești expus și la concepții ale sale eronate.
La fel se întâmplă și când privești Roma citta aperta.
Dar, și într-un caz, și într-altul, importanța în cultura universală e atât de mare, încât compensează toate neajunsurile.
Dacă Quentin Tarantino, Martin McDonagh, Robert Rodriguez și Steven Soderbergh ar face toți un copil (sunt conștient de dificultățile tehnice, dar acordați-mi metafora asta) și l-ar hrăni cu amfetamine, rezultatul n-ar putea fi decât David Leitch și Bullet Train.
Într-un tren japonez de mare viteză conversează și se agresează diverși indivizi din straturile mafiote ale societății, în moduri pe care nu poți, pur și simplu nu poți, să le iei în serios.
Iar asta a doua cea mai importantă calitate a filmului. Că nu te insultă pretinzând vreo uncie de realism. Totul este stilizat și hiperbolizat și canalizat spre a te destinde, chiar și când curge sânge ca dintr-o arteziană.
Personajele sunt unul și unul, atât de bine reliefate și fermecătoare în declasarea lor, încât ajungi să te atașezi de ele, ca într-un fel de sindrom Stockholm cinematografic.
Așa îi avem pe Lămâie și Mandarină, Brian Tyree Henry și Aaron Taylor-Johnson, care demonstrează că, dacă britanicii și-au pierdut toată gloria pe lumea asta, o mai au pe a accentelor.
Așa îl avem pe Tatăl Hiroyuki Sanada, impunător ca un samurai crepuscular.
Așa o avem pe Prințul Joey King (nu, nu sunt agramat, vedeți voi ce și cum), care îmi mai spune încă o dată că e o prostie să ai încredere într-o femeie care plânge dintr-o dată.
Așa îl avem pe Lupul Bad Bunny (nu, nu fac un calambur îndoielnic), care nu spune și nici nu face mare lucru, dar corespunde celei mai tari bucăți a coloanei sonore și așa meseriașe rău.
Iulică, Iulică, am înțeles, ești entuziasmat de Bullet Train, dar care e cea dintâi calitate?
Că până acum te-ai referit doar de la a doua-n jos.
Frați și surori din întreaga lume, vă îmbrățișez ca și cum ați fi sânge din sângele meu, empatizez și vă susțin!
Nu vă îngrijați de mine, n-am fumat nimic, încercam doar să urmez exemplul idolului meu într-ale dezvoltării personale, Brad Pitt, zis și Gărgăriță.
Modul cum personajul său parcurge iureșul de pățanii sanguinare este atât de comic, încât la fiecare manifestare a serenității sale puse la încercare îmi ziceam ”Gata, de-acum își dă arama pe față!”. Dar nu, terapia și limbajul ei de lemn funcționează până la capăt, iar Pitt le internalizează cu o grație divină.
Fiecare are propriile rugăciuni.
Printre ale mele va fi aceasta de-acum încolo:
Dă-mi, Doamne, seninătatea lui Brad Pitt de-aci!
Între romanele lui Jane Austen, Persuasion este cel mai puțin savuros și cel mai profund.
E cel mai interiorizat, cel în care nu dialogurile primează, ci trăirile protagonistei, amestec de sfială, speranță și dorință de fugă.
Ca urmare, ideea unei ecranizări a acestei cărți m-a intrigat, tocmai pentru că îmi dădeam seama că nu va fi o sarcină ușoară.
Iar modul cum realizatorii au înțeles să o abordeze a fost de un tupeu care a iritat, irită și va continua să irite fără îndoială.
Dar nu și pe autorul acestor rânduri, care s-a bucurat de film tocmai pentru această libertate pe care și-a permis-o.
Anacronică în mai mult de o privință, pelicula regizată de Carrie Cracknell folosește costume și decoruri și calești de epocă, însă manifestările personajelor sunt cât de poate de moderne, în frunte cu Dakota Johnson, care sparge al patrulea zid de fiecare dată când nu-i dă pace câte ceva și care, sorbind deseori dintr-o sticloanță de vin cu abilitatea unei alcoolice profesioniste, ne ia părtași la trăirile ei.
Care sunt departe de a fi redate feciorelnic în dulcele stil Austen, ci mustesc deseori de sarcasm sau auto-ironie, savuros jucate, încât pot spune că această actriță dovedește pentru prima dată că e într-adevăr fiica mamei ei și se scutură de mizeria numită Fifty Shades of Grey.
Pentru unii, denaturarea asta a personajului principal feminin asta a fost o insultă la adresa scriitoarei.
Nu și pentru autorul acestor rânduri.
Dacă Dakota Johnson e ca un stilet cu două tăișuri, nimeni, nicăieri, niciodată nu poate rezista Miei McKeena-Bruce în rolul lui Mary, sora eroinei. În viața reală, aș fugi de așa femeie ca dracu’ de tămâie, dar în filmul ăsta orice apariție a ei e un deliciu.
În Persuasion o să vedeți negri, indieni, ceva trăsături asiatice, încât îmi și imaginez cum contemporanul lui Jane Austen, William Pitt cel Tânăr, se rostogolește în mormânt precum centrifuga mașinii de spălat la programul de zvântare.
Dar, cum, necum, toată corectitudinea asta politică trece precum o briză ușoară de vară.
Pentru că Persuasion este un film haios și na, că o zic, chiar frumos.
Dacă, de-o parte a Atlanticului, insulele britanice au avut monarhi care au fost materie primă pentru multe nominalizări și premii Oscar, și cealaltă parte, mai precis Statele Unite ale Americii au avut în frunte președinți remarcabili într-un fel sau altul, care au prilejuit roluri recompensate de Academie.
Evident, nu e un număr atât de mare, precum al regilor și reginelor Marii Britanii, dar incursiunea în istoria lor e cel puțin la fel de fascinantă, așa că vă invit să o descoperim împreună.
***
În Amistad (1997), Anthony Hopkins îl joacă pe John Quincy Adams și primește nominalizarea la Oscar pentru rol secundar, deși acest extraordinar actor transformă partitura într-una care poate fi foarte bine principală. Ce-i drept, la momentul istoric înfățișat de film, Adams nu mai era președinte, însă fosta sa funcție este menționată explicit în cadrul peliculei.
Figură aproape mitică a istoriei americane, aureolat și de martiriu, Abraham Lincoln nu putea fi ocolit de cinematografie, care i-a construit varii portrete.
În Abe Lincoln in Illinois (1940), Raymond Massey era nominalizat la Oscar pentru rol principal, înfățișându-l pe viitorul președinte în timpul mandatului de senator al acestui stat, perioadă în care câștigă popularitatea și harul retoric care vor duce ulterior la Washington.
În Lincoln (2012), Daniel Day-Lewis domină filmul cu statura impresionantă, cu incredibila asemănare cu personajul eponim și, mai ales, cu arta istorisirii. Și a dominat și acel sezon de premii cinematografice, adjudecându-și-le pe toate, în frunte cu Oscarul pentru cel mai bun actor.
Biografie puternic romanțată a lui Woodrow Wilson, președinte american care era odinioară venerat ca un campion al dreptății, dar care acum este redescoperit în moduri nu neapărat măgulitoare, filmul cu același nume – Wilson (1944) – îi prilejuiește lui Alexander Knox o creație recompensată cu nominalizarea la Oscar pentru cel mai bun rol principal masculin.
Inițial spectacol de teatru, filmat apoi și difuzat în cinematografe, Give ‘em Hell, Harry! (1975) a înregistrat un așa succes, încât unicul său actor, James Whitmore, a primit o binemeritată nominalizare la Oscar pentru rol principal pentru portretul lui Harry Truman, în diverse ipostaze ale carierei, nu neapărat în ordine cronologică. Aplombul interpretului este atât de mare, încât uiți rapid că e singur pe scenă.
Politician colosal și escroc pe măsură, Richard Nixon rămâne în istorie drept președintele pe care l-au doborît democrația și propriile greșeli, așa că acest hubris nu putea rămâne neocolit de cinematografie.
În Nixon (1995), fără a avea vreo prea mult în comun din punct de vedere fizic cu personajul în cauză, Anthony Hopkins îi construiește un portret care îi relevă dualitatea: charismatic, dar șarlatan, mare om de stat, dar mic de caracter, impunător, dar și complexat. Și încă o nominalizare la Oscar pentru acest unic și irepetabil actor.
În Frost/Nixon (2008), îl avem pe deja dizgrațiatul președinte încercând să își dreagă puțin imaginea printr-o suită de interviuri cu un cunoscut om de televiziune. Marea calitate a interpretării lui Frank Langella, nominalizat la Oscar pentru rol principal, este că arată cum Nixon, deja înfrânt, mai găsește putere să redea uneori o parte din impunătoarea sa prezență publică.
Salvat de Donald Trump de titlu de cel mai nașparliu președinte american din toate timpurile, George W. Bush este portretizat în Vice (2018) cu multă vervă de Sam Rockwell, nominalizat la Oscar pentru rol secundar. Nu lipsește, bineînțeles, aerul nătâng pe care i-l cunoaște o planetă întreagă, dar, față de întunecatul său vicepreședinte Dick Cheney (jucat de Christian Bale, la rându-i nominalizat), pare chiar simpatic.
***
Ca uns democratic al celei mai mari puteri de pe Pământ, președintele SUA este un personaj care a fost exploatat dincolo de realitatea sa istorică, așa că hai să aruncăm o privire la niște Commanders-in-Chief fictivi care au generat nominalizări la Oscar.
Ca un făcut, anul 1964 a oferit două pelicule în acest sens.
În The Best Man, Lee Tracy, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, îl interpretează pe un fost președinte, Art Hockstader pe nume, a cărui susținere este râvnită de doi potențiali candidați, iar duelul dintre cei doi trece și prin reverențele pe care i le adresează sau prin testele la care acesta îi supune. În silueta mărunțică, zâmbetul larg și aerul de bonomie bine jucată putem recunoaște în acest personaj fictiv influențe de la Dwight Eisenhower sau Harry Truman.
Cu Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, Peter Sellers, nominalizat la Oscarul pentru rol principal într-un an când concurenții au fost unul și unul, și-a asigurat nemurirea în istoria cinematografiei prin triplul său rol, una dintre ipostaze fiind a președintelui Merkin Muffley. Placiditatea acestuia era, din câte se pare, inspirată de Adlai Stevenson, politician de marcă din epocă și dublu pierzător al cursei pentru funcția prezidențială.
Un alt președinte fictiv remarcabil este Jackson Stevens al lui Jeff Bridges, nominalizat la Oscar pentru rol secundar, în The Contender (2000). De data aceasta modelul nu a mai fost un fost șef de stat, ci însuși tatăl actorului, Lloyd Bridges, decedat nu cu mult timp înaintea realizării filmului.
***
Deși până acum președinții Americii au fost exclusiv bărbați, unele soții ale lor au jucat roluri marcante în carierele acestora sau în politicile pe care le-au urmat. Rolul de Primă Doamnă a presupus nu o dată o influență și o vizibilitate care au generat creații actoricești remarcabile.
În The Gorgeous Hussy (1936), Beulah Bondi primește o nominalizare la rol secundar pentru rolul lui Rachel Jackson, soția președintului Andrew Jackson, care are de înfruntat oprobriul public când o ia sub protecție pe o tânără pe nume Peggy Eaton.
Deși dominat de figura titanică a lui Daniel Day-Lewis, Lincoln (2012) lasă loc și pentru alte interpretări remarcabile, precum cea a lui Sally Field, nominalizată la categoria actriță în rol secundar pentru rolul lui Mary Todd Lincoln.
Prima Doamnă cu poate cea mai puternică imagine publică, chiar autonomă de a ilustrului soț, a fost Eleanor Roosevelt, pentru a cărei interpretare în Sunrise at Campobello (1960), Greer Garson a primit o nominalizare la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.
Cu meticuloasă grijă pentru manierismele personajului real, Natalie Portman impresionează în Jackie (2016), în rolul soției lui John Fitzgerald Kennedy, în vâltoarea evenimentelor de după asasinarea acestuia, fiind răsplătită cu o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță.
Secundându-l cu multă subtilitate pe Anthony Hopkins în Nixon (1995), Joan Allen obține o nominalizare pentru rol secundar feminin, redând-o pe Pat Nixon, a cărei grijă pentru imaginea publică imaculată i-a atras simpatia maselor și dezaprobarea progresiștilor.
Schimbările climatice sunt o realitate pe care o simțim pe pielea noastră, literalmente.
Situația economică generală se agravează.
Cea colectivă psihică așijderea.
Războiul din Ucraina a devenit unul de uzură, singura lui constantă fiind că mor oameni.
Nu cred că am nevoie de studii speciale de analist, ca să spun că situația e nașpa.
Unde putem să ne refugiem din fața unor asemenea tsunamiuri care ne iau pe sus și ne dau viețile peste cap?
Un loc ar fi sala de cinematograf, la un film precum Thor: Love and Thunder, care, în marea schemă a culturii universale, se va pierde, probabil, drept încă un simplu titlu în vasta mitologie Marvel, construită de mai bine de o decadă încoace.
Dar, cât timp ești în mijlocul lui, simți că e exact ce ai ai nevoie în acel moment și în acea situație: destindere, speranță, solidaritate*.
Când a preluat regia seriei prin Thor: Ragnarok, Taika Waititi era în ascensiune, dar încă nevoit să se supună unor constrângeri narative și simbolice, așa că stilu-i se vedea doar pe alocuri.
Acum, cu un Oscar în portofoliu și cu aura de cineast original, a avut libertate să-și dea frâu impulsurilor și ce bine îmi pare!
Prima parte a peliculei e pur și simplu poantă după poantă, cu un spectru variind de la absurde la subtile, dar niciuna de proastă calitate. Dovadă: în sala de cinema eram adulți, copii și pensionari și am râs cu toții.
Dacă auziți pe cineva că se plânge de umorul acestui film, analizați-o pe persoană mai cu atenție și veți constata ca aveți de-a face cu un ciufut pursânge.
Dar Taika Waititi nu este doar un bufon inspirat. În felul lui deșucheat, înțelege foarte bine complexitatea relațiilor umane, iar asta se vede cel mai bine în cea dintre Chris Hemsworth și Natalie Portman, reapărută în forță în peisaj.
Dacă ați fost vreodată în situația de a simți stânjeneala de avea de-a face cu vreun/vreo fost/fostă, o să rezonați imediat cu zbaterile celor doi și o să savurați finețea interpretărilor. Că Portman a evoluat de la Her Majesty Queen of the Naboo la o mare actriță știam de mult, dar nu credeam că Hemsworth are atâta disponibilitate în a combina comicul cu dramaticul.
Iar gelozia ciocanului Stormbreaker la reapariția ciocanului Mjolnir este, cu toată bășcălia, foarte natural redată.
S-a vorbit mult și laudativ despre personajul negativ întruchipat de Christian Bale, Gorr cel chitit să distrugă zeii (motivația lui e un subiect interesant de reflecție). Mie, unuia, mi s-a părut că sub stratul colosal de machiaj, se vede că actorul a acceptat rolul ăsta fără prea mult chef, doar ca să le facă hatârul copiilor. Dar prezența lui scenică are ceva dantesc, ceva izvorât din gravurile infernale ale lui Goya.
Nu s-a vorbit, însă, suficient despre Russell Crowe și cum își poartă kilogramele și anii (mai puțini, nota bene, decât ai lui Tom Cruise). Zeus al său este de departe vedeta filmului. E hilar, e adorabil, e un pic odios, e strălucitor la propriu și la figurat. Iar dacă știi engleză bine, accentul și gramatica sunt dezastruos de comice.
Ca unul care a văzut Gladiator X 10 + The Insider X 3 + A Beautiful Mind X 3 + Master and Commander X 2, mi s-a părut tot timpul că acest actor extraordinar n-are nevoie decât de un regizor inspirat, care să îl readucă în prim-plan.
Nu mi-aș fi închipuit în veci că acesta poate fi nărodul de Taika Waititi!
*Nota de subsol îmi servește și drept încheiere pentru articol. Solidaritate înseamnă și să mergeți la Thor: Love and Thunder cu un prieten, un/o iubit(ă) (sau mai mulți/multe), cu o rudă, cu un coleg de muncă, cu oricine.
Bucuria împărtășită este cadoul pe care ni-l fac realizatorii acestui film.
Îți mulțumim, dragă Hollywood, pentru speranță!
Și pentru caprele alea care zbiară.
Pentru mulți români, Elvira Popescu este nume vag cunoscut, dar cam greu de plasat în timp și spațiu.
De fapt, această actriță cu alură și chiar viață asemănătoare cu a Gretei Garbo poate fi considerată echivalentul interbelic al lui Jean Negulescu, adică o artistă care a căpătat notorietate internațională numai după ce a depășit fruntariile țării și a ajuns într-un mediu cultural superior.
În cazul ei este Parisul, unde s-a impus atât în teatru, cât și în cinematografie, iar acest din urmă domeniu ne oferă nesperate ocazii de a o redescoperi.
Ma cousine de Varsovie (1931) este ecranizarea piesei cu care și-a făcut intrarea pe scena pariziană și, strict din punct de vedere calitativ, este prăfuită rău.
Ca să scape de soțul devenit bănuitor, nevasta și amantul, pictor, o roagă pe exotica și exuberanta verișoară poloneză (Elvira Popescu) să îl seducă. Soțul are planul propriu și o roagă la rându-i să îl seducă pe amant, ca să-i lase consoarta în pace.
Amuzată de a această duală misiune, verișoara cu pricina (nici ea ușă de biserică, după cum reiese din anumite secvențe) acceptă, iar din asta rezultă varii încurcături situaționale, emoționale și verbale, dintre care unele (puține, în special numerele muzicale) mai stârnesc zâmbete, în timp ce restul (majoritatea) merită privite pentru valoarea lor documentară.
Francezii din perioada Années folles erau cei mai nepăsători, dacă nu chiar superficiali oameni din lume, neștiind că peste o decadă o să se abată asupra lor o urgie care îi va bântui hăt în secolul al XXI-lea.
Ce remarcăm noi, românii, este distincția de manifestare artistică dintre actorii francezi și Elvira Popescu. Dacă primii vădeau specializarea de vodevil și o aplecare naturală spre astfel de duplicități amoroase, actrița româncă păstrează acea vivacitate și onestitate care îi distinge pe compatrioții mei ajunși să locuiască și să muncească peste hotare, în țări mai civilizate.
Într-o lume rafinată, decadentă, ușuratică, Elvira Popescu trebuie să fi avut ceva de divă demiurgică, cu accent străin, rețetă impecabilă pentru succes.
Un succes care, transpus, ar fi inundat Facebook-ul românesc mai ceva ca ploile recente, așa că hai s-o redescoperim și să ne-o însușim din nou.
Că doar noi, românii, murim de drag să readucem aminte omenirii câte i-ar fi lipsit fără noi.
Ce este Elvis pentru noi?
Se făcea că eram în tramvai, iar un cetățean, conform unui obicei bineștiut, asculta muzica la telefon, dată tare. Dar nu erau manele, așa cum se întâmplă îndeobște.
Era Elvis.
Jumătate din tramvai zâmbea. Cealaltă nu înțelegea de ce.
Se făcea și că eram pe culoarul acela lung de la terminalul de sosiri de la Otopeni. Când mă apropii de colț, pentru a ajunge la controlul pașapoartelor, aud cum cineva cânta și o făcea foarte bine:
Wiiiiiseeee men say,
Only foooools ruuuush in,
But I can’t help…
Exact în acel moment, am apărut eu, iar persoana în cauză, un angajat al aeroportului, s-a oprit, poate de jenă.
Am avut inspirația să continui imediat:
… falling in love with you!
Ne-a fost drag amândurora.
Se mai făcea și că priveam emisiunea O dată-n viață, iar prezentatoarea Iuliana Tudor i-a provocat pe interpreții de muzică populară să își încerce puterile și cu alte genuri.
Fără vreun avertisment, Ionuț Fulea a început să cânte aceeași Can’t help falling in love.
Cei din platou și cei din fața televizoarelor au înlemnit.
Era ca și cum vocea Regelui s-ar fi pogorât din neant.
Acesta este Elvis pentru noi.
Un reflex condiționat, o latură a minții care se activează la auzul unor melodii care sunt unele dintre acele fire care unesc oameni din toate colțurile planetei.
Acestea fiind zise, ești Baz Luhrmann, regizor cu gust pentru exuberanță și sclipici și hiperbolă, și vrei să faci un film despre Elvis.
Cum procedezi?
De unde te apuci și încotro vrei să ajungi?
Pentru că ești Baz Luhrmann, regizor și cu gust pentru clasici (Moulin Rouge a.k.a Dama cu camelii, Romeo și Julieta, Marele Gatsby), amesteci poveștile lui Faust și lui Frankenstein și redai epopeea fulgerătoare și tragică a lui Elvis prin prisma relației cu impresarul său, Colonelul Parker.
Un veritabil doctor într-ale scamatoriilor mediatice, acesta din urmă face din băietanul agitat din Tupelo un monstru de succes, iar când creatura pe care a plăsmuit-o încearcă să se revolte, îl momește precum Mefistofel, cu contracte și amăgiri.
Procedând astfel, Luhrmann a făcut un film care a nemulțumit pe mulți.
Pe fanatici, pentru că nu e hagiografie.
Pe scorțoși, pentru că nu e biografie.
Pe melomani, pentru că nu e discografie.
Procedând astfel, Luhrmann a încântat măcar o singură persoană.
Pe mine.
A ajutat și că primul sfert de oră e ca un demo, e făcut să te dea pe spate.
Ba nu, să te apuce tremuriciul.
Restul parabolei curge cu lejeritatea și aplombul specifice cineastului, iar ocazionalele momente melodramatice nu sunt pietre de moară.
Și asta pentru că multe îl au în prim-plan pe Tom Hanks.
Cu toată răspunderea, vă spun:
Ce a fost Elvis pentru muzică, este Tom Hanks pentru actorie.
Filmul e despre Presley, dar îi aparține de fapt Colonelului Parker. Dincolo de straturile masive de machiaj, Hanks construiește un personaj fascinant, respingător, măreț. Există pe ici, pe colo câteva tușe de fragilitate, surpriză și afecțiune, pe care numai un asemenea talent colosal le poate integra unei partituri care pare că e construită caricatural și tendențios.
Zâmbetul de satisfacție și duioșie cu care Colonelul Parker își privește creația pe scenă ni se transmite și nouă.
Despre asemănarea lui Austin Butler cu Elvis am auzit cu urechile mele păreri variind de la ”e leit” până la ”n-are nici în clin, nici în mânecă” și tocmai asta e ideea. În loc de o clonă, ni se oferă spiritul Regelui, cu excesele de comportament și inegalabila prezență scenică, subliniate pentru a fi gustate, nu recreate.
Lui Butler îi ia ceva până să prindă avânt în rol, iar în scenele dramatice nu e întru totul convingător. Ce-i drept, în cele mai multe are de-a face cu Tom Hanks, iar asta e un dezavantaj pentru oricine.
Ajuns în fața publicului, însă, devine o urgie încântătoare, o figură mesianică menită a induce extaz de-o parte și de alta a ecranului. Imaginați-vă energia lui Rami Malek din Bohemian Rhapsody, înzeciți-o în minte și o să vă apropiați de spectacolul dezlănțuit de Austin Butler.
Cât despre melodiile nemuritoare care însoțesc aceste secvențe, am bănuiala că Baz Luhrmann, cu gustul pentru clasici pe care îl aminteam mai sus, ne supune caznelor dintr-un alt mit celebru, cel al lui Tantal.
Elvis nu este un pretext să ascultăm vreo înșiruire canonică de cântece. Fiecare e o geneză în sine, o frântură de suflet transmutată în elixirul artei veșnice. Unele apar în contrapunct, altele sunt sugerate de câteva note.
Dar vibrezi de fiecare dată când le auzi.
Atunci, la film.
Și întotdeauna.
Pentru că…
We’re caught in a trap
I can’t walk out
Because I love you too much, baby!
