Unde dragoste e, Matrix nu e

By Iulian in Filme 0 Comment

N-am avut niciodată vreo mare pasiune pentru universul Matrix.

Am văzut fiecare dintre filmele trilogiei mai degrabă dintr-un fel de cinefagie, decât din vreo adeziune la mitologia pe care a plăsmuit-o.

Nu neg însă imensa influența stilistică și tehnică pe care prima peliculă, în special, încă o exercită asupra peisajului cinematografiei, iar, în timp, am ajuns să apreciez modul cum mitul peșterii al lui Platon a fost răsucit și exploatat de Lana și Lilly Wachowski.

Ca urmare, The Matrix Resurrections venea cu o suspiciune planând asupră-i – că este încă o tentativă de a mulge o vacă grasă odinioară.

Nu mică mi-a fost surpriza plăcută de a constata că acest film nu este pentru o nouă generație de adulatori, ci pentru oamenii mari care erau convertiții de odinioară, acum trecuți prin diverse experiențe de viață și expuși unui Matrix care se strecoară insidios în viața de zi cu zi, manifestat în Facebook, Instagram, Netflix, TikTok și restul liotei de alte platforme.

Precum Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Lana Wachowski (lucrând de data această singură, iar motivul este o explicație în sine pentru existența peliculei) lucrează pe două fronturi aparent ireconciliabile – utilizează cadrul narativ și acumulările anterioare, dar le și subminează, le deconstruiește, le parodiază, parcă aruncându-ne în față propria naivitate de a le fi luat în serios.

Aș avea destule exemple pentru a această a doua direcție, dar cel mai elocvent mi se pare noul Morpheus. Față de gravitatea sentențioasă (și memorabilă, ce-i drept) a lui Laurence Fishburne, avem ipostaza funky a lui Yahya Abdul-Mateen II, care i-a iritat peste poate pe habotnici, dar care pe mine, unul, m-a ghidat amuzat exact către ieșirea din noul Matrix.

Restul distribuției a constat în interpreți care nu s-au împiedicat de povara trecutului și au jucat cu aplomb, cu mențiuni pentru dinamica Jessica Henwick și pentru Lambert Wilson, un actor pe care te poți baza oricând să facă treabă excelentă chiar și dintr-o apariție episodică.

Neo al lui Keanu Reeves este bine implantat în sistemul nervos al mentalului colectiv, iar încă de la prima reclamă a The Matrix Resurrections m-am mirat văzându-l așa hirsut și cu aerul de Diogene cinicul care l-a consacrat în ultima vreme. Ipostaza asta servește de minune rolului chinuit care îi revine, iar placiditatea-i atât de des criticată e încă un atu în acest sens.

Forța cosmică inevitabilă care îl conduce către reuniunea cu Trinity a lui Carrie Ann-Moss este raza de lumină omenească într-o lume tehnologizată, exagerat de familiară nouă.

Unde dragoste e, nimicul nu mai e.

Iar mașinile nu sunt neapărat rele, depinde de noi cum le folosim.

Beneficiind de efecte speciale reușite, aduse la zi fără nimic strident, The Matrix Resurrections e un vrednic secundat al lui Dune: Part One în a ne aduce aminte că nu canapeaua de acasă, oricât de confortabilă ar fi, ci sala de cinema este lăcașul în care se nasc visele și se produc revelațiile.

De ce?

Pentru că acolo nu ești singur.

25 reasons the Rock still rocks

By Iulian in Filme 0 Comment

The Rock al lui Michael Bay a apărut acum 25 de ani și, din marea masă a filmelor de acțiune specifice anilor ’90, încă prezintă numeroase motive de a fi catalogat ca divertisment de calitate, cu scăpărări de umor și inteligență.

1. Sean Connery cu plete dalbe exclamând mirat: ”The Rock ish a tourisht attracshon?!”.

2. Alcatraz – insula și închisoarea care o adăpostește au un farmec lugubru aparte și un aer de inaccesibilitate perfect adecvate gravității evenimentelor în desfășurare.

3. Aerul nevrotic și stângaci al unui Nicolas Cage aflat la apogeul carierei.

4. Discuția de pe hol dintre oficialii jucați Philip Baker Hall și John Spencer, excelent mecanism narativ de a introduce personajul lui Sean Connery în scenă.

5. Cadrul fugitiv prin care ni se arată că Sean Connery citea Shakespeare și Sun Tzu.

6. Nicolas Cage prezentându-se drept Stanley Goodspeed, iar Sean Connery replicând ”But of courshe you are”.

7. Sean Connery murmurând citatul ”Timeo Danaosh et dona ferentesh”, iar Nicolas Cage traducându-l cu o satisfacție exagerată.

8. Nicolas Cage sugerându-i lui Sean Connery o noua tunsoare.

9. Dăruirea profesională a frizerului care o realizează.

10. Strângerea de mână dintre Sean Connery și John Spencer.

11. Urmărirea din San Francisco, un oraș pitoresc, ale cărui coline sunt ideale pentru temporare decolări de mașini puternice.

12. Senzația de neliniște de fiecare dată când vezi bilele alea de sticlă conținând gazul ucigaș.

13. Psihopații interpretați de Gregory Sporleder și Tony Todd, adevăratele pericole din film.

14. Confruntarea verbală dintre Michael Biehn și Ed Harris.

15. Sean Connery ținându-i lui Nicolas Cage discursul motivațional: ”Your <<besht>>! Loshersh alwaysh whine about their besht. Winnersh go home and fock the prom queen!”.

16. Orice scenă intensă, indiferent de cât de ridicolă ar fi.

17. Nicolas Cage desfăcând baierele enervării asupra lui Sean Connery.

18. Sean Connery spunându-i cu seninătate lui Ed Harris: ”Pershonally, I think you’re a focking idiot”.

19. Superbul zâmbet abia schițat al lui Ed Harris, jumătate amuzat, jumătate impresionat, auzind asta.

20. Duelul de citate dintre cei doi.

21. Modul cum e folosită sau menționată melodia Rocketman a lui Elton John pe parcursul filmului.

22. Coloana sonoră de excepția (oare a câta?) a lui Hans Zimmer.

23. Faptul că filmul are onestitatea de a arăta că autoritățile americane nu ezită să îți bată joc de veterani sau să mintă populația cu nerușinare.

24. Multe alte replici ale lui Sean Connery și Nicolas Cage.

25. Un domn apropiat mie urma să viziteze San Francisco, l-am bătut la cap să nu care cumva să rateze Alcatrazul, iar la întoarcere era încântat de experiența de a fi fost pe…

THE ROCK.

Să ne înțelegem, filmul ăsta nu e despre Maradona

By Iulian in Filme 0 Comment

Într-un răstimp foarte scurt, mi-au ajuns la ochi și la urechi două opinii contradictorii, de la persoane pe care le prețuiesc, despre È stata la mano di Dio (Mâna lui Dumnezeu) al lui Paolo Sorrentino, așa că pârdalnica de curiozitate mi-a fost ispitită peste poate.

Filmul are accente autobiografice și redă o perioadă de maximă transformare emoțională a unui adolescent napolitan, întâmplător în perioada când Maradona, aflat în culmea gloriei, ajunge la echipa din oraș și devine un zeu pe pământ.

Spun întâmplător pentru că venerația față de argentinian și momentul legendarei fraude pe care o amintește titlul nu sunt decât un crâmpei din ce își propune regizorul să exprime.

Critica pe care am auzit-o nemijlocit, și nu e singura de acest gen care s-a abătut asupra prezentei creați ai lui Sorrentino, este caracterul dezlânat al compoziției.

Pot să înțeleg asta, pentru că È stata la mano di Dio nu beneficiază de acea sublimă epifanie din La Grande Bellezza și poate fi receptat doar ca o colecție de momente și schițe, versiuni mai grotești sau mai apăsate ale unora pe care le-am mai văzut și la Fellini sau la Tornatore.

Însă, ca întreg, abordarea funcționează. Adolescența este o vârstă în care personalitatea individului este în acerbă transformare, în care acesta adună experiențe și se uită la cei din jur cu fascinație și nedumerire și chiar fetișism.

Asta ca să nu mai vorbim de pulsiunile erotice, care se deșteaptă fulminant.

De fapt, marea calitate a acestui film este că, deși se vrea a fi semi autobiografic, poate fi luat drept etalon al modului cum un tânăr filtrează realitate, își alege idolii sau îi doboară de pe piedestal, mai ales când condițiile exterioare devin nefaste.

Chiar dacă tranzițiile dintre secvențe sunt mai aiurite sau dacă legătura dintre ele este searbădă, ca tehnician al atmosferei cinematografice Sorrentino este ireproșabil. Fiecare dintre bucățile narative, fie ele mai lirice sau mai gregare, este rodul unei superbe meticulozități vizuale și simbolice și produce exact efectul pe care și-l propune.

Uneori înduioșează, alteori șochează, mai și amuză, iar umorul, merită spus, este reconfortant de incorect politic.

Interpretările sunt la nivelul cerut de mizanscenă, cu o cunună de lauri bine cuvenită pentru Filippo Scotii în rolul principal. Nu faceți greșeală de a-i considera placiditatea drept lipsă de înzestrare actoricească.

Dimpotrivă, transformările-i sunt subtile, iar asta numai dacă luați aminte la persoana sa și aveți înțelegere la stările prin care trece.

Așa cum au nevoie toți adolescenții.

În încheiere, îmi declar din nou profesiunea de credință, pe care È stata la mano di Dio mi-a întărit-o:

Italia este cea mai frumoasă țară din lume.

Băi reptilienilor, aduceți-o înapoi pe Kristen Stewart!

By Iulian in Filme 0 Comment

Băi reptilienilor, băi extratereștrilor, băi ocultiștilor, ce-ați făcut, mă, cu biata Kristen Stewart?

Ați răpit-o și pus-o pe alta în loc, sceleraților!

Că să nu-mi spuneți mie că tipa asta din Spencer e aceeași cu aia cu expresivitate de șipcă de gard din saga Twilight!

N-are cum.

Actrița de aici, hai să-i spunem Kristen Stewart, ca să fie mai simplu, nu irosește nimic, dar chiar nimic din tot ce înseamnă mimică, gesturi și postură, pentru a reda un monument de nevroză și inadecvare, garnisit cu anorexie și paranoia, pe care le urmărești cu o fascinație mai puternică decât orice senzație de neplăcere ți-ar provoca.

Asta ca să nu mai zic de accent, care e aiuritor de bine strunit!

Povestea din film ar fi, zice-se, despre niște zile cruciale petrecute de prințesa Diana la reuniunea anuală de Crăciun a casei regale britanice, răstimp în care au loc procese mentale dureroase, rezultând în epocala decizie de sfărma lanțurile convențiilor și aparențelor și a se libera în trăiri nestingherite.

Pe mine nu mă interesează monarhia contemporană, nici măcar a noastră, dar chiar și fără o cunoaștere prealabilă a subiectului, e limpede că Spencer nu e vreo docudramă, ci un fel de parabolă a prizonieratului fără cătușe, excelent construită de foarte competentul Pablo Larrain, care produce efecte teatrale cu mijloace cinematografice.

Scenariul semnat de Steven Knight e exact ce trebuie pentru a deplasa figurinele care populează această lume oprimant de opulentă, iar coloana sonoră a lui Jonny Greenwood e în deplină consonanță cu stările deplorabile în care se găsește psihicul Dianei.

Deși actrița căreia îi spunem Kristen Stewart pentru a simplifica lucrurile e prezentă în fiecare colțișor emoțional al peliculei, mai rămâne loc și pentru superbe momente din partea puștanilor Jack Nielen și Freddy Spry (prinții William și Harry, mult mai simpatici decât au fost probabil în realitate), a lui Sean Harris, a cărui voce tenebroasă e aici glasul compasiunii, a lui Sally Hawkins, cu acel zâmbet trist și înțelegător al ei, și mai ales a lui Timothy Spall, care reușește performanța de a-l egala pe Michael Caine în The Dark Knight. Da, e o afirmație riscantă, însă urmăriți-l numai și o să-mi dați dreptate.

În cursa pentru premii, care vor culmina cu Oscarurile de la anul, există deja niște favoriți ai hârtiei. Unul este Will Smith, alta este actrița căreia îi vom spune Kristen Stewart, pentru simplificare.

Dar, dacă el are traseul bătătorit de o carieră polivalentă strălucită și de o campanie de presă mai apăsată decât la prezidențiale, ea are împotrivă-i un trecut deloc glorios, ura celor care au un fetiș pentru Diana aia adevărată și invidia tuturor care ar vrea să joace măcar o câtime ca ea.

Și tot cred că o să câștige!

Iar în momentul când va pune mână pe statuetă, poate, cu voia stăpânilor ei reptilieni, ne va spune numele ei adevărat.

Până atunci, n-am ce face decât să exclam cu plăcută stupefacție:

Bravo, băi Kristen Stewart sau cum te-o chema!

Numai lui Spielberg îi putea ieși schema asta

By Iulian in Filme 0 Comment

Când am auzit că Steven Spielberg are de gând să își facă propria versiune de West Side Story, două gânduri mi-au străbătut mintea.

Ori titanul a îmbătrânit și nu mai are energie pentru proiecte originale, așa că se proptește de gloria unui musical care e un veritabil bun de patrimoniu universal.

Ori titanul a îmbătrânit și vrea să demonstreze că încă se mai poate înhăma la mari provocări.

Un lucru era sigur.

Nu mi se părea că avem nevoie de acest West Side Story.

Și am constatat cu surprinzătoare plăcere că m-am înșelat.

Steven Spielberg n-a mai făcut demult filme mari, dar nu l-am văzut niciodată făcând un film prost, așa că nici la acesta nu m-am ostenit să găsesc beteșuguri de ordin tehnic și compozițional, pentru că, oricum, nu sunt.

Pe acest fond stilistic imaculat, mintea a avut altă treabă – să stabilească unde Spielberg a făcut reverențe față de predecesori (Jerome Robbins și Robert Wise) și unde a venit cu adaosuri sau reinterpretări proprii.

Evident, nu s-a atins semnificativ de muzică sau de coregrafie, ci doar le-a adus la zi într-un mod încântător. Secvența petrecerii dansante e amețitoare și nici n-apuci să te bucuri de vreun cadru, ca apare altul și mai și.

Melodia-test pentru doza de acreală pe care o ai în suflet (cu cât zâmbești mai repede și mai mult, cu atât ești mai ferit) – I feel pretty – e la locul ei, dar mizanscena relevă cel mai bine că Spielberg n-a lăsat să-i scape ocazia să pluseze ideologic în propriul West Side Story.

Povestea este structurată pe Romeo și Julieta, iar regizorul se asigură căadversitatea dintre cele două grupuri e palpabilă și foarte actuală. Pe de o parte, îi avem pe suprematiștii albi, campioni la absurditate și agresivitate, de cealaltă, pe portoricani, victime ale discriminării, dar și ale propriei încăpățânări de a rezista asimilării (se vorbește mult în spaniolă în film).

Pe acest fundal de adversitate a cărei vibrație răzbate până la noi, dragostea damnată dintre cei doi protagoniști iese mai puternic în evidență, e mai aproape de substanța piesei lui Shakespeare decât pelicula din 1961, te obligă parcă să te agăți și să îți pui speranța în ea.

Doamnelor și domnișoarelor, veți fi mulțumite să aflați că acest West Side Story este dominat de sexul frumos.

Bărbații de aici sunt belicoșii și aducătorii de belele, pe când femeile sunt lucide, pacificatoare (cu excepția unui moment-cheie) și au si partiturile cele mai generoase.

E aproape amuzant că marea slăbiciune a lui West Side Story cel de demult, adică protagonistul masculin, jucat fad de Richard Beymer, are una echivalentă în West Side Story al prezentului, mai precis Ansel Elgort, a cărui față cam cere palme, pe care le merită în realitate, din câte am auzit.

Dacă acest Romeo e un pic antipatic, Julieta lui Rachel Zegler este arhetipală: candidă și delicată pe dinafară, focoasă și animată de spirit practic la interior.

Și frumoasă, bineînțeles.

Mike Faist e un Riff odios, care redă minunat esența lui Tybalt, cel pentru care nu există decât dușmani, care trebuie găsiți și zdrobiți. Culmea, deși e motorul tuturor relelor din film, îmi era mai drag să îl văd pe el decât pe Ansel Elgort!

Cuplul latino din secundar este, de asemenea, dezechilibrat. David Alvarez e arătos, dar cam bățos și nu-l face uitat pe George Chakiris, însă Ariana DeBose e una mujer fuerte y de sangre caliente, ay caramba!

Cântă, dansează, plânge, iubește și suferă cu aplomb și domină fiecare minuțel care îi revine pe ecran.

În cazul ei, nu se poate spune că ar concura cu Rita Moreno din trecut, pentru că aceasta e aici, cu noi, la vârsta-i venerabilă de 90 de ani, într-un rol pe care reușește să-l ridice peste condiția de simplu catalizator de nostalgie.

E un liant între cele două versiuni ale West Side Story și un argument că există povești care merită spuse la fiecare generație.

Așa că revin la vorbele lui Steve Martin la ceremonia Oscarurilor pe care a prezentat-o prin 2003, parcă:

Într-un final, aș vrea să îi mulțumesc lui Steven Spielberg.

Nu de alta, dar nu se știe niciodată.

Will Smith are concurență serioasă

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu un pic de documentare și cu fleru-mi de cinefil, l-am plasat pe Will Smith în postura de favorit la Oscarurile de la anul.

Dar tot experiența îmi spune că oricând poate apărea un candidat care să se strecoare printre nominalizați și să prindă avânt pe măsură ce momentul decernării premiilor se apropie.

S-a întâmplat anul trecut cu duelul remarcabil dintre Chadwick Boseman și Anthony Hopkins, care a înclinat spre acesta din urmă doar în ultimele zile ale perioadei de votare.

Cred că Will Smith are o poziție suficient de solidă, însă nu e cazul să deschidă deja șampania, pentru că există cel puțin un pretendent care a explodat pur și simplu, exact ca titlul producției în care joacă – tick, tick… BOOM!.

În stil milosformian, filmul prezintă zbaterile boeme și geneza a două musical-uri de succes de pe Broadway, rod al imaginației și încăpățânării unui artist pe nume Jonathan Larson, care a ars atât de intens pentru creație, încât n-a mai apucat să se bucure de gloria și beneficiile operelor sale.

Un Giuseppe Tomasi di Lampedusa new-yorkez, cum s-ar zice.

Probabil că subiectul ar fi fost prea obscur și n-ar fi suscitat interes în afara lumii teatrului cantant de pe-acolo, dacă nu am fi beneficiat de dubla ipostază a regizorului. Lin-Manuel Miranda e și om din interior (vezi Hamilton), și bine versat în cinematografie, astfel încât a știut precis cât să dozeze și să aproximeze și să convertească materialul-sursă într-unul accesibil oricui e dispus să investească un pic de angajament spectatoricesc.

Un angajament care nu e greu de obținut din partea peliculei, pentru că nu durează mult până ești deja prins în mrejele irezistibilei componente muzicale, dar și a interpretării lui Andrew Garfield.

Am spus-o public de nenumărate ori, am o slăbiciune pentru musical-uri și tot ce ține de ele, dar chiar și fără o atitudine binevoitoare din partea-mi, dăruirea pe care o pune actorul în tot ce face pe ecran e irezistibilă.

Nu e numai emfaza specifică acestui gen de filme, ci însuși spiritul acela dezordonat și generos pe care îl asociem cu marii creatori. Garfield nu e doar Jonathan Larson, ci și Mozart sau Modigliani sau oricare aranjament de neuroni și personalitate care fierbe și erupe, afectându-i și pârjolindu-i pe cei apropiați, dar lăsând în urmă plăsmuiri întru încântarea și învățătura omenirii întregi.

Și mai și cântă, de parcă toată viața asta a făcut și asta are de gând să facă de-acum încolo!

Cum zicea tataie, minunea resteului.

Nici n-a început încă sezonul Oscarurilor, iar eu sunt deja sfâșiat între păreri și preferințe!

Semne bune anul 2022 are.

Pe Godot trebuie să-l cauți, nu să-l aștepți

By Iulian in Filme 0 Comment

Un actor aflat pe un povârniș abrupt al carierei, divorțat și cu probleme de relaționare cu fiica, își câștigă existența organizând ateliere de teatru cu deținuți.

Un moment de ambiție și inspirație îl împinge să depășească sfera banalului și să pună în scenă cu câțiva dintre ei Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, cu efecte întru mântuirea și dezvoltarea sufletească a tuturor.

Rețetă hollywoodiană, însă Un triomphe este făcut în Franța, unde socialismul și cultura sunt luate foarte în serios și unde există o mândră tradiție cinematografică, independentă cât se poate de influența Fratelui mai Mare de peste Ocean, așa că rezultatul este o comedie inteligentă, spumoasă și echilibrată.

Toate aceste merite ale peliculei regizate de Emmanuel Courcol izvorăsc din alegerea materialului dramaturgic pe care se bazează trama narativă și evoluțiile psihologice.

Nu e Shakespeare, cu personajele sale legendare și conflictele sale morale generoase, nici vreo piesă contemporană de pe Broadway, ci una dintre emblemele teatrului absurdului, o creație atât de alunecoasă, încât nouă zecimi din cei care intră în contact cu ea habar n-au de unde s-o apuce (autorul acestor rânduri nu se sfiește să se plaseze în această majoritate).

Pornind de la specificul universului carceral, unde regulile existenței suferă anumite alterări, filmul construiește superb triada hegeliană teză-antiteză-sinteză, astfel că, la final, nu doar că m-am distrat pe cinste, dar Așteptându-l pe Godot îmi glăsuiește altfel, îi simt mult mai acut valoarea, dacă nu chiar geniul.

Distribuție este expresia fidelă a Franței, univers cosmopolit prin alegere, dar și de nevoie. Fiecare dintre deținuți are câteva laturi de explorat și de dezvăluit și, marcă a calității scenariului și interpretărilor, până la final fiecare era întrupat în mintea-mi de spectator angajat.

Ca protagonist, Kad Merad are mult timp rolul de catalizator al reacțiilor și pitorescului celorlalți. La final, se dă totuși Cezarului ce e al Cezarului și actorului ce e al actorului, adică scena. Momentul său este o desăvârșită consumare a tot ce se acumulase intelectual și emoțional până atunci în Un triomphe.

Tot atunci s-a cristalizat și lecția pe care Așteptându-l pe Godot o are de oferit celor care nu se lasă speriați de aporia jumătate insultătoare, jumătate înțelegătoare a lui Samuel Beckett.

Viața e absurdă.

Viața e fără sens.

Viața e o expectativă în vederea sfârșitului.

Dacă e pe-așa, hai s-o facem logică și să-i găsim noi un sens.

Hai să-l căutăm noi pe Godot.

Zbor deasupra unui cuib de îngeri

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru că mai puțintel până la 1 decembrie, Ziua Națională a României, să ne aplecăm asupra pelicule autohtone – Un pas în urma serafimilor – și să încercăm să deslușim de ce nu a avut răsunetul pe care și-l propusese.

Subiectul este generos: viața elevilor de la un seminar teologic, unde deprind corupția, chiulul, concupiscența, delațiunea și alte virtuți necesare profesiunii preoțești care îi așteaptă.

Văzând cât a vuit o parte a societății după apariție reportajului Clanul Marelui Alb, te-ai gândi că filmul regizat de Daniel Sandu a zdruncinat imaginea Bisericii Ortodoxe Române mai ceva ca un cutremur din Vrancea, însă nu mi-aduc aminte să fi auzit pe cineva vorbind despre el, nici de bine, nici de rău.

Explicație este, paradoxal, că însăși calitatea realizării a subminat diatriba.

Nu tu cadre prelungi, nu tu cameră mișcată (prea mult), nu tu sonor bramburit.

Totul în Un pas în urma serafimilor este produs cu o știință aproape hollywoodiană, iar fiecare secvență are un aer de déjà vu, ca și cum cineastul a vrut să bifeze multiple surse de inspirație și să își încerce puterile în fel și chip, de la suspans la erotism sau de la tensiune psihologică la umor de situație. Remarcabil e că i-a și ieșit nu doar o colecție de pastișe, ci un rezultat omogen, care ține interesul treaz și face uitată durata de două ore și jumătate.

Mai mult, scenariul e departe de a fi mușcător și pronunțat antipopesc, ci se concentrează mai ales pe aventurile picarești ale protagoniștilor, în frunte cu personajul lui Ștefan Iancu, care evoluează de la boboci idealiști la experți în găinării și abureli și care se opun dictaturii insidios-evlavioase a preotului jucat de Vlad Ivanov.

Contextul teologic și costumele aferente pot fi schimbate ușor și dăm fie peste Orașul și câinii al lui Llosa, fie de Zbor deasupra unui cuib de cuci, iar acestea sunt doar două exemple pe care le-am găsit pe loc.

Tânărul Iancu a fost o alegere inspirată pentru rolul principal, deoarece are un aer candid, dar și destulă înzestrare actoricească, încât să adune straturile de șmecherie acumulate pe parcurs și să redea anumite conflicte interioare în care îl azvârl propriile-i acțiuni mai mult sau mai puțin necugetate.

Vlad Ivanov face știe mai bine, adică să alterneze între blândețe mieroasă și tiranie explicită, cu tranziții atât de line, încât te gândești că e tipul de om de care ar cam trebui să te ferești ca dracul de tămâie (dat fiind specificul filmului, poanta asta era inevitabilă).

Mi-a făcut plăcere să îl revăd și pe marele actor craiovean Valer Dellakeza în același tip de rol de preot venerabil și înțelept, deși replicile care îi revin nu mai au același impact în atmosfera emoțională a narațiunii precum în Sieranevada.

Un pas în urma serafimilor îmi readuce aminte că în România avem o mie și una de probleme.

Dar măcar pe una începem să o rezolvăm.

Facem filme care nu mai agresează simțurile.

Oare cât ne-am schimbat?

By Iulian in Filme 0 Comment

Unele dintre cele mai surprinzătoare și savuroase scene din House of Gucci sunt acelea în care protagonista apelează la o vrăjitoare, pentru a desluși întorsăturile viitorului, dar și pentru a găsi calea înapoi înspre inima soțului, deviată spre blondă.

Aceste momente sunt, probabil, menite a proiecta o latură irațională personajului jucat de Lady Gaga, dar e cazul să recunoaștem că nu se petrec doar pe tărâmul ficțiunii.

Vrăjitoarele și vrăjitoria există sub diverse forme de când lumea și au atras atenția de cînd lumea.

Se întâmpla și acum aproape 100 de ani, în coproducția suedezo-daneză Häxan (Vrăjitoare).

Realizat în 1922, perioadă de apogeu a cinematografiei mute, acest film al cărui artizan este Benjamin Christensen este foarte greu de categorisit.

Are părți atât de didactice, încât uneori pare smulsă dintr-o școală online avant la lettre.

Are un narator atât de auctorial, încât pare un eseu cu tente anticlerical-socialiste ale realizatorului.

Are transpuneri atât de literale ale unor practici și mituri despre vrăjitoare, în special cele din Evul Mediu, încât pare o comedie.

Are secvențe lucrate cu un așa meșteșug dramatic și vizual, încât pare un thriller supranatural din care regizorii de azi încă mai au de învățat.

Adulat de adepți ai bizarului, precum suprarealiștii sau ilustrul scriitor narcoman William Burroughs pentru efectele hipnotice ale transpunerii supranaturalului, Häxan m-a impresionat pe mine, unul, în primul rând prin inteligența cu care redă mecanismele psihologice ale paranoiei colective, ale denunțului, ale interogatoriilor țintite și ale construirii unor narațiuni care să explice frici și angoase.

Deși am apreciat erudiția pe care o pune o în joc pe parcursul filmului, m-am simțit ușor amuzat de condescendența sentențioasă a cineastului și cam sceptic față de unele concluzii psihanalitice.

Însă finalul m-a găsit în deplin acord cu demersul său ca întreg.

Da, vrăjitoarele nu mai pupă dosul lui Belzebut și nici nu mai zboară pe mături ca să se adune de Sabat.

Dar îi avem pe demonizabilii Bill Gates și pe Gyorg Soros, vaccinul e unealta Necuratului, Oculta Mondială are planuri odioase pentru muritorii de rând.

Și îi mai avem și pe cei care, crezându-se foarte deștepți, îi consideră pe ceilalți proști.

Oare cât ne-am schimbat?

Și cât nu?

Patrizia Delizia

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintru început vă spun: Lady Gaga este delicioasă în House of Gucci.

Și când e Lady Macbeth, și când e o țață, și când e fragilă, chiar și când e acră.

Accent italian? Nu prea, dar, como se dice aici la voi, nu importă (pentru House of Gucci Reloaded, îl recomand pe Răducioiu drept consultant lingvistic).

Abilitățile actoricești ale Gagăi mi-erau cunoscute din A Star Is Born, dar acolo erau proptite de tematica filmului și sprijinite de faptul că avea și de cântat.

Aici, însă, defilează pe un catwalk de reacții, cu o nonșalanță și o intensitate care uneori o fac uitată pe zănatica artistă.

Iar asta în condițiile în care e înconjurată de o paradă de creații actoricești haute-couture.

Al Pacino mușcă din scenariu cu emfaza de odinioară, Jeremy Irons aduce acea distincție care e numai a lui, Salma Hayek e devastator de comică în rolul unei vrăjitoare, iar Adam Driver dovedește încă o dată cât de înzestrat e, parcurgând credibil traseul de la pămpălău la fasonat.

Fiecare dintre actori pare a ne spune să nu luăm pelicula foarte în serios, dar niciunul nu o face precum Jared Leto.

Burdușit de machiaj, acest veritabil cameleon revarsă pe ecran un arsenal interpretativ atât de bombastic, încât până și Johnny Depp în Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl (singurul film din serie care contează) pare un monument de subtilitate.

Nu m-ar mira să-l văd luând Zmeura de Aur și Oscarul pentru același rol, deși i-l doresc pe cel din urmă, pentru că ajunsese să mă facă să râd numai văzându-l.

Eu în haine de fițe și de marcă nu mă îmbrac, dar am snobismul meu, care mă ține la distanță de gloata de detractori ai acestei producții, care îi deplâng superficialitate scenariului, de parcă n-ar fi fost crescuți cu Dallas și Dinastia, dacă n-or fi fost chiar concepuți, botezați și înțărcați în timpul lui Tânăr și neliniștit (pentru cititorii mai tineri, acestea sunt telenovele din partea de miazănoapte a Americilor).

Prin intermediul regiei dinamice a lui Ridley Scott, care demonstrează și mai abitir decât în The Last Duel că își trăiește o a doua tinerețe, prin coloană sonoră strălucită, variind de la Rossini la David Bowie, care contrapunctează sarcastic momentele acțiunii, precum și prin regalul interpretativ pe care am avut onoarea a vi-l expune, mi s-a oferit din nou ocazia să încerc acea satisfacție răutăcioasă de a vedea că și în lumea celor dezgustător de bogați colcăie patimi de cea mai joasă speță.

Iar Italia rămâne cea mai frumoasă țară din lume, chiar și când e scenă pentru crimă, lăcomie, ipocrizie sau prostie.

Bine le mai zice Orson Welles alias Harry Lime în The Third Man:

You know what the fellow said – in Italy, for thirty years under the Borgias, they had warfare, terror, murder and bloodshed, but they produced Michelangelo, Leonardo da Vinci and the Renaissance. In Switzerland, they had brotherly love, they had five hundred years of democracy and peace – and what did that produce? The cuckoo clock.