E bine să ai prieteni

By Iulian in Filme 0 Comment

E bine să ai prieteni alături de care să mergi la film.

E bine să ai prieteni care, în timpul filmului, să-ţi explice toate relaţiile dintre personaje, pe care tu, ca prea puţin pasionat de universul Marvel, nu le ştii decât lacunar.

E bine să ai prieteni pe care nu îi mai văzusei de mult, dar care înţeleg că trebuie să pleci mai devreme, ca să mergi la film.

E bine să ai prieteni care să fi văzut filmul, dar care nu îţi strică plăcerea dezvăluindu-ţi finalul.

E bine să ai prieteni care sunt atât de petrecăreţi, încât să mai fie disponibili când te întorci după trei ore de film, dintre care jumătate au fost scene cu dialoguri pline de platitudini.

E bine să ai prieteni care te întreabă pe şleau: Bă, care moare?

E bine să ai prieteni.

Aceasta este esenţa lui Avengers: Endgame, altminteri încă un efort titanic de a mai mulge nişte bani din mitologia construită de-a lungul anilor, ea însăşi mare generatoare de venituri.

Dacă vi se pare că v-am divulgat ceva astfel şi vreţi să mă băteţi, nu mi-e teamă:

Am prieteni.

P.S. Nici acum nu-mi vine să cred că vocea ratonului Rocket e a lui Bradley Cooper!

O alternativă la Zeffirelli

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă vă prinde Paştele în faţa televizorului, e greu să nu găsiţi pe vreun post TV mini-seria Jesus of Nazareth, regizată de Franco Zeffirelli, căreia nici măcar ateii habotnici nu-i pot nega calitatea artistică sau grandoarea distribuţiei, pe care o redau mai jos, din simpla plăcere de a trece în revistă atâtea nume mari ale cinematografiei de odinioară:

Anne Bancroft, Olivia Hussey, Claudia Cardinale, Ernest Borgnine, Christopher Plummer, Peter Ustinov, James Mason, Anthony Quinn, Laurence Olivier, Rod Steiger, Ian Holm, Ian Bannen, Ian McShane, James Earl Jones, Fernando Rey, Ralph Richardson, Michael York.

Însă aceasta nu a fost prima dată când povestea lui Iisus a beneficiat de o punere în scenă de o asemenea amploare şi cu o asemenea desfăşurare de forţe actoriceşti.

The Greatest Story Ever Told precede filmul lui Zeffirelli cu vreo două decade şi este o alternativă interesantă pentru că este produsul unei perioade a Hollywood-ului în care divertismentul şi spiritualul încă mai puteau convieţui cu o candoare irepetabilă.

Filmul regizat de George Stevens poate fi asemuit cu Cleopatra lui Joseph L. Mankiewicz – exorbitant din punct de vedere al costurilor de producţie, fastuos, exasperant de lung şi deloc bine primit în vremea lui.

Pot să înţeleg unele dintre acuzele care i se aduc.

Colorado sau Utah, unde regizorul a ales să filmeze scenele exterioare, nu-s chiar Ţara Sfântă la relief, deşi, luat strict din punct de vedere vizual, peisajele pe care se profilează silueta lui Iisus sunt impresionante.

De asemenea, scenariul este un amestec inegal de texte din Evanghelii si adaosuri din diverse surse, care umplu unele scene şi fac notă discordantă cu poezia exprimării din Biblie.

The Greatest Story Ever Told este astfel departe de omogenitatea din Jesus of Nazareth, fiind mai mult o însăilare de scene memorabile.

Unele impresionează ca realizare, iar aici e de menţionat ca George Stevens a beneficiat de aportul lui David Lean, responsabil cu începutul filmului, în care avem privilegiul de a-l vedea pe Claude Rains în ultimul său rol, acela al lui Irod cel Mare, dictatorul paranoic care ordonă uciderea pruncilor, dar şi de (motiv de mândrie patriotică!) al lui Jean Negulescu, despre care se spune că ar fi lucrat în principal la scenele de pe străzile Ierusalimului.

Altele lasă o amintire de neşters a interpretărilor: în afara protagonistului, despre care voi vorbi imediat, cel mai mult m-a atras duelul dintre vigoarea fanatică şi aproape animalică a lui Charlton Heston ca Ioan Botezătorul şi nihilismul sarcastic al lui Jose Ferrer ca Irod Antipa. Prezenţa lui Donald Pleasance drept Satan deghizat pustnic care îl ispiteşte pe Iisus în pustie e deranjantă exact cât trebuie, iar Martin Landau drept Caiafa şi Telly Savalas drept Pilat din Pont se achită de sarcini potrivit calităţilor lor bineştiute.

De neiertat mi s-a părut lipsa de atenţie faţă de figura Fecioarei Maria, pe care până şi mult prea exaltatul Mel Gibson o omagiază în The Passion of the Christ (şi nu spun asta doar pentru că a fost o creaţie sublimă a Maiei Morgenstern). Lui Dorothy McGuire i se acordă aici doar câteva momente fugitive şi nu cred că versiunea extinsă a acestui film a cuprins mai multe.

Mult criticate au fost apariţiile episodice ale lui Sidney Poitier şi John Wayne. Dacă în cazul primului, care îl joacă pe Simon din Cyrene, cel care îl ajută pe Iisus să îşi poarte crucea pe Golgota, cârcotaşii trebuie să fi fost din rândul rasiştilor, pentru că actorul de culoare are câteva minute de prestaţie non-verbală minunat de expresivă, în cazul celui de-al doilea, vocea legendarului actor de western rostind vorbele centurionului („Cu adevărat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”) mi-a smuls şi mie un zâmbet.

În comparaţie cu prezenţa apăsat transcedentală a lui Robert Powell în filmul lui Zeffirelli, Max von Sydow, la primul său rol în engleză, ne oferă un Iisus foarte diferit, dar nu mai puţin înălţător.

Cu o mimică redusă şi cu o voce în care pildele sale sună cu o oarecare asprime, marele actor suedez a reuşit să îmi îndrepte atenţia către extraordinările formulări biblice, acele cuvinte care au atins atâţia oameni şi au străbătut atâtea veacuri.

The Greatest Story Ever Told?

Nu ştiu, însă este o poveste din care mai avem multe de învăţat.

Un film cum nu va mai fi

By Iulian in Filme 0 Comment

Epoca filmului mut este precum arta perioadei preistorice. Aparţine ireversibil trecutului, e o expresie incipientă (unii ar spune naivă) a creativităţii, însă vârfurile sale te copleşesc în aceeaşi măsură ca o Capelă Sixtină sau o Poartă a Infernului.

Ce sunt picturile de la Lascaux, Altmamira sau Chauvet pentru acea perioadă este La passion de Jeanne d’Arc pentru filmul mut.

Aşa cum artiştii necunoscuţi ai acelei epoci străvechi au exploatat suprafeţele ondulate ale pereţilor cavernelor pentru a conferi picturilor lor o genială tridimensionalitate, tot aşa şi Carl Theodor Dreyer a extras din arta cinematografiei fără voci şi sunet o capodoperă în faţa căreia te înclini sfios, deşi numai uşor de urmărit nu este, mai ales pentru omul hiperactiv al secolului al XXI-lea.

Povestea din jurul filmului e ea însăşi din materia primă a legendelor: filmul a fost considerat pierdut, dar, prin anii ’80, s-a găsit o copie într-un spital de psihiatrie (ce loc lugubru, dar adecvat!) din Norvegia, Maria Falconetti nu a avut decât un rol de film, acesta (dar ce rol!), regizorul nu a permis utilizarea machiajului, iar scenariul se bazează pe rapoartele scrise păstrate chiar de la procesul Ioanei D’Arc.

Însă, complet ignorant să fii în privinţa acestor detalii, tot rămâi împietrit de fascinaţie contemplând realizarea artistică în sine.

Trei sferturi din durata sa, La passion de Jeanne d’Arc nu este decât o suită de prim-planuri, dar măiestria modului cum sunt filmate si claritatea de cristal a trăirilor transformă aceasta sintaxă aparent simplistă într-o dramă profundă şi de-a dreptul palpitantă. Asaltul întregului aparat clerical şi juridic asupra unei sărmane fete analfabete, care le ţine piept prin puterea credinţei, dar şi a logicii are ceva din acea imagine antologica, în care o siluetă umană îmbracată în alb ţine în loc o divizie de tancuri.

Interpretarea Mariei Falconetti venea precedată de ample elogii, aşa că eram curios cum anume o voi recepta. La început mi s-a părut că nu constă decât în a face ochii mari a nedumerire obstinată şi exaltare religioasă.

Ce greşeală am făcut!

M-am pripit, iar pe parcursul filmului am simţit o căinţă adâncă. Darul unic şi irepetabil pe care Maria Falconetti l-a făcut omenirii e greu de descris în cuvinte. Contrazice dictonul că la început a fost cuvântul şi subliniază ce spunea Ingmar Bergman:

Faţa omenească este cel mai frumos lucru din lume.

Aşa cum spuneam, trei pătrimi din durata peliculei sunt o intensă înşiruire de prim-planuri, însă ultima parte se desface, ia amploare, iar tragedia, dar şi înălţarea Ioanei D’Arc iau dimensiuni mitice. Tot acum, creaţia Mariei Falconetti transcende orice rămăşiţă de specific al filmului mut şi intră la rându-i în panteonul interpretărilor care au îmbogăţit această lume.

A privi La passion de Jeanne d’Arc este este o obligaţie într-o eră în care nu ne mai place să avem obligaţii, este un exerciţiu de răbdare într-o eră în care nu ne mai place să avem răbdare, este o formă de pietate într-o eră în care nu ne mai place să arătăm pietate.

Eu m-am supus, însă, acestor imperative şi ce fericit sunt!

Familia e superputere

By Iulian in Filme 0 Comment

Filme cu supereroi ies cu duiumul, iar la români prind foarte bine. De ce?

Pentru că sunt oameni.

Bravo, bă, halal răspuns! aţi spune.

Însă acesta este adevărul comprimat.

Ca oameni, au nevoie de basme şi ce altceva sunt aceste creaţii cinematografice moderne, alerte, colorate decât expresii ale acestui gen epic?

Tot ca oameni, cad pradă acelei euristici (în engleză, în original, „bias”) a disponibilităţii şi, aşa cum afirmam la început, producţii de acest fel sunt cu toptanul.

Între ele, Shazam! îşi propune să vină cu o abordare inedită şi parodică, ambiţie parţial îndeplinită.

Spun parţial, pentru că, la capitolul noutate, ne uităm în trecutul recent şi avem Deadpool, care tot cam asta a vizat.

Shazam! începe în cheie psihanalitică şi vă recomand să o purtaţi în minte pe tot parcursul filmului, pentru că va conferi naraţiunii nişte valenţe mai profunde.

Un adolescent care s-a pierdut de mamă când era mic şi care o caută neostoit ajunge între cămin pentru orfani şi dobândeşte, prin voia unui vrăjitor venerabil şi uşor ridicol (Djimon Honsou cocoşat de dalbe plete), puteri incredibile, devenind, la simpla rostire a cuvântului care dă şi titlul filmului, o versiune revăzută şi adăugită de Superman, .

Umorul situaţiilor care rezultă de aici este generat de conflictul abilităţi supranaturale vs. apucături de pubertate, iar acţiunea urmăreşte înfruntarea cu personajul negativ (Mark Strong, o alegere oricând reuşită în acest sens), care adună în el forţa malefică a celor şapte păcate capitale.

Ajuns aici, nu pot să nu vă aventurez din nou pe tărâmul exegezei şi să remarc că prezentul este enorm îndatorat trecutului în ceea ce priveşte materialul mitologic. Pe lângă deja clasica înfruntarea între bine şi rău, care ne vine hăt de la zoroastrism, mai avem şi structura de basm, la rându-i din vremuri imemoriale, aşa cum a sintetizat-o Vladimir Propp, la care adăugăm, printre altele, aceste simboluri pe care le găsim pretutindeni în perioada medievală şi renascentistă, de la Bosch la Giotto.

Dubla ipostază a protagonistului este inspirat redată de Asher Angel ca adolescent şi de Zachary Levi ca adult atotputernic în latex, însă adevăratul supererou din punct de vedere al interpretării este tinerelul Jack Dylan Grazer, în rolul puştiului olog şi volubil. Debitul său verbal, dar şi multitudinea de emoţii care îi revin sunt sarcini actoriceşti de care se achită cu intensitatea interpretativă a unui adult.

Restul copiilor şi adulţilor care compun familia adoptivă a celor doi sunt selectaţi cât să ilustreze diversitatea culturală a Statelor Unite ale Americii sau, dacă sunteţi cârcotaşi, imensa ei apetenţă pentru corectitudine politică.

Se râde mult la jumătate din Shazam! (când tropii peliculelor cu supereroi, dar şi apucăturile mediatico-narcisiste moderne sunt luate în răspăr), eu însumi fiind unul dintre cei mulţi din sala VIP plină a celor de la Inspire Electroputere Craiova care şi-au întrerupt ronţăitul de popcorn, ca să nu păţească vreo congestie a căilor respiratorii din cauza asta.

În a doua parte, când umorul lasă loc acţiunii, schematice şi convenţionale, masticatul floricelelor de porumb se reia restingherit.

În tot acest timp, însă, cele două mari mesaje ale filmului te învăluie:

Primo, nu subminaţi încrederea şi stima de sine a celor mici.

Secundo, familia este cea mai mare sursă de putere.

Nu întotdeauna cea biologică.

Însă mereu cea de suflet.

They don’t make ‘em like they used to

By Iulian in Filme 0 Comment

Mi-a plăcut Blues Brothers 2000 când l-am văzut.

Două personaje principale haioase, situaţii absurde, dar hilare, scene alerte şi o muzică grozavă.

Însă nu înţelegeam de ce foarte mulţi erau supăraţi nevoie mare şi declarau că e nu e nici la picioarul broaştei faţă de cel vechi, The Blues Brothers din 1980, avîndu-i drept protagonişti pe John Belushi şi Dan Aykroyd.

Aşa că, la un moment dat, exasperat de toate aceste vociferări, m-am învrednicit şi l-am vizionat şi pe acesta, iar rezultatul a fost…

Că m-a dat pe spate!

E iconoclast, inimaginabil, irefutabil, incendiar, imprevizibil, ireverenţios, impecabil, iresponsabil, impetuos, impresionant, intens, incandescent, incomensurabil, iradiant, incredibil.

Iar muzica e divină!

Aşa că vă invit să ieşiţi rapid de pe blogul meu (na, că ajuns să spun şi asta!), să faceţi rost (în mod legal, da?) de The Blues Brothers (cel din 1980, da?), să îi adunaţi pe cei dragi în jurul vostru, să antifonaţi camera şi să îl trăiţi, pentru că…

They don’t make ‘em like they used to!

Un maestru în tinereţe (3)

By Iulian in Filme 0 Comment

Roman Polanski este un tip controversat. Cineast remarcabil, dar cu o imagine întinată de faptul că este pus sub acuzare de viol în Statele Unite ale Americii, unde nu a avut cum să vină nici macar pentru a-şi ridica Oscarul pentru The Pianist.

Această ambivalenţă îndeamnă la reflecţie asupra separării omului de artist, care se aplică unui lungi serii de nume din cultura universală, de la Feodor Dostoievski la Jack Kerouac.

Însă nimeni nu-i poate nega polonezului calităţile de realizator de filme, iar o creaţie timpurie a sa, Nóz w wodzie (Cuţitul în apă) e o dovadă peremptorie prin ineditul ideii şi subtilitatea execuţiei.

Doi soţi, dintre care el este la vârsta a doua şi cam dictatorial, iar ea este frumoasă şi cam blazată, iau în maşină pe un tânăr care face autostopul şi, din ambiţia masculului celui dintâi, îl cooptează şi în călătoria cu yachtul pe care o întreprind apoi.

În acest spaţiu limitat şi supus unor diverse provocări de ordin fizic şi meteorologic, are loc o înfruntare de testosteroane între cei doi reprezentanţi ai sexului tare (de cap), complicată, evident, de prezenţa unei superbe femele.

Nu vă gândiţi, însă, că ni se oferă vreun duel cataclismic; nu, agresiunile şi provocările de o parte şi de alta sunt discrete, dar excelent surprinse de Polanski, astfel încât Nóz w wodzie capătă o valoarea etnografică, dacă nu chiar zoologică pentru lumea modernă. Şi aici, ca în tot restul carierei sale, Roman Polanski demonstrează că n-a avut o părere prea bună despre natura umană.

O alegere interesantă a regizorului a fost să filmeze într-un mod premeditat îngrămădit, care îl îndeasă pe privitor între cei trei protagonişti şi îl îndoapă cu tensiunea de pe vas, care se acumulează în ciuda unei aparente torpori a manifestărilor personajelor.

Interpretările acestora sunt placide, dar ilustrative. Leon Niemczyk e masculul dominant şi generos într-un mod insultător pentru rivalul său mai tânăr şi mai naiv, Zygmunt Malanowicz, care compensează prin abilităţi fizice superioare.

Dacă ei doi sunt simple ipostaze perene ale luptei pentru status, Jolanta Umecka, voluptoasă în mod ostentativ, evoluează de la simplă prezenţă decorativă la catalizator şi chiar arbitru al acţiunii.

Bărbaţii conduc lumea, dar sunt conduşi de instincte, iar acestea sunt stârnite de femei.

Aşadar, cine e la putere?

Prăpastia dintre Noi şi Ei

By Iulian in Filme 0 Comment

A apărut la un moment dat un roman foarte provocator, Băgău de Ioana Bradea, care a făcut furori în critica literară românească. Dan C. Mihăilescu, cu imensa-i cultură şi formidabilul-i fler, enunţa următoarea rezervă:

E bun romanul, acum îl aştept pe al doilea.

Aceasta a fost şi atitudinea mea faţă de Jordan Peele, care a dat lovitura cu Get Out şi a încercat să reediteze isprava cu Us.

Să o spunem dintru început: acest nou film nu are nici prospeţimea şi, deseori, nici subtilitatea predecesorului, fiind proiectul inevitabil mai ambiţios al unui cineast cu reale călităţi şi cu o linie ideatică limpede.

Cunoaşterea faptului că Jordan Peele are această preocupare pentru temele sociale este cheia care m-a ajutat să savurez (da, ăsta e cuvântul) Us la adevăratul său potenţial, spre deosebire de un amic din sala de cinema, care a bombănit şi pufnit contrariat de destule ori.

Mari detalii nu vă dau despre esenţa filmului, vă spun doar că este mai aproape de noi decât credeţi, nu la un nivel atât de sinistru, dar fără îndoială la nivel de indiferenţă şi suferinţă umană.

Chiar şi fără acest filtru al socialului, Us tot oferă destule, graţie abilităţii regizorului-scenarist de a recicla şi exploata nenumăraţi tropi ai filmelor de suspans şi horror (atât Alfred Hitchcock sau Henri-Georges Clouzot, cât şi John Carpenter ar surâde aprobator), într-un mod dinamic, închegat şi presărat cu umor, cu atât mai meritoriu, având în vedere că apare în momente de violenţă extremă.

Familia protagoniştilor şi echivalenţii lor malefici beneficiază de patru interpreţi cărora dedublarea le-a ieşit minunat, indiferent de vârstă. Lupita Nyong’o beneficiază de mai multe nuanţe, aparent îngroşări inutile, dar, de fapt, foarte relevante în contextul revelaţiilor din partea finala a acestei parabole.

Care parte finală demonstrează că, şi dacă îi negăm lui Jordan Peele originalitatea în sens absolut, tot îi rămâne meritul de a pune în scenă un spectacol grotesc, tulburător, de la care nu-ţi poţi dezlipi privirea şi gândul. După The Favourite, iată încă un film în care pufoşii şi simpaticii iepuraşi îţi dau fiori.

Spuneam că Get Out este cumva superior acestei pelicule, însă există un aspect prin care aceasta din urmă provoacă mai mult: titlul.

Acest Us (traducerea în română îi atenuează cumva multivalenţa) poate fi interpretat in multe feluri, privit din multe direcţii şi extins în felurite moduri, dintre care vă las doar cu unul, pe care poate îl ştiţi:

They don’t really care about Us.

Amara pasare a captivitatii

By Iulian in Filme 0 Comment

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana

Gigantii in adancuri

By Iulian in Filme 0 Comment

Filme cu si despre submarine sunt destule, dar indraznesc sa spun ca nu e niciunul cu un titlu care sa redea atat de sugestiv specificul luptelor care includ acest vehicul de razboi precum Run Silent, Run Deep.

Dincolo de titlu, insa, pelicula dezvaluie o panoplie de multe alte calitati, care o transforma intr-o creatie care merita sa fie scoasa din adancurile uitarii si pusa in formatie alaturi de multi-decoratul Das Boot.

Povestea are ceva din poezia obsesiei damnate din Moby Dick: in al Doilea Razboi Mondial, un comandant isi pierde vasul subacvatic ca urmare a dibaciei unei nave inamice si ramane cu dorinta de a-si lua revansa, pe care o pune in aplicare dupa ceva timp, cand primeste capitania unui alt submarin, pe care il indreapta tot spre zona cu pricina, ignorand ordine si atragandu-si revolta tacita a echipajului, in frunte cu foarte charismaticul secund.

Robert Wise, acelasi care ne-a oferit grandioasele The Sound of Music si West Side Story, isi dovedeste si aici, pe un taram tematic foarte diferit, iscusinta regizorala. Realizat cu peste sase decade in urma, Run Silent, Run Deep tot mai reuseste sa ne traspuna in atmosfera inghesuita si metalica din interiorul unui submarin, iar a treia parte a filmului, in care conflictul psihologic lasa loc celui armat, genereaza palpitatii veritabile, in ciuda unor efecte speciale care isi vadesc varsta.

Mai presus de toate aceste insa, Run Silent, Run Deep este infruntarea unor doi mari giganti ai cinematigrafiei.

Clark Gable, pe care rolurile din Gone with the Wind si It Happened One Night l-au proiectat in posteritate de-a pururi tanar, ne apare aici imbatranit, dar impozant, autoritar intr-un mod usor neplacut, dar coplesitor prin viziunea pe care si-o urmeaza neabatut.

De cealalta parte, Burt Lancaster, in floarea varstei, aratos, e acelasi lider cu voce domoala, dar capabil sa izbucneasca precum un tunet.

Scenele cand cei doi impart ecranul, mai ales ca spatiul claustrofobic al submarinului ii obliga sa stea aproape, sunt o desfatare pentru oricine priveste cu nostalgie spre epoca de aur a Hollywood-ului.

Acum trag aer in piept si ma cufund in marea de creatii a acelei perioade, pentru a descoperi in adancimile ei si alte comori uitate precum Run Silent, Run Deep.