Filme | Caiet de insemnari

Cui dam Oscarul in 2018? – Call Me by Your Name

By Iulian in Filme 5 februarie 2018 0 Comment

Brokeback Mountain a fost un film extraordinar.

La vie d’Adele a fost un film extraordinar.

Parada a fost un film extraordinar.

Moonlight a fost un film in regula.

Acestei ilustre serii de creatii ce trateaza chestiunea homosexualitatii i se adauga mai nou si Call Me by Your Name, pelicula nominalizata la patru premii Oscar anul acesta si care, va spun dintru inceput, m-a plictisit infiorator, in ciuda unor ocazionale calitati.

Un tanar aflat in vacanta de vara undeva intr-o localitate rurala din Italia are o aventura cu un tip mai mare, aflat si el tot acolo, pare-se intr-un fel de vizita de studiu.

Fiind vorba de dragoste, o sa ma pastrez in acest registru si o sa imi declar atractie platonica fata de modul in care anumite elemente ale culturii grecesti antice sunt aduse la viata in filmul regizat de Luca Guadagnino.

In primul rand, intriga este o recreere a unei practici frecvente in lumea lui Socrate, Pericle et comp., adica legatura dintre un adult („erastes”) si un adolescent („eromenos”). Aici ii avem interpretati de Armie Hammer si Timothée Chalamet, iar diferenta de impresie pe care mi-au produs-o cei doi este precum cea dintre veninul Hidrei din Lerna si ambrozia olimpiana.

Aratos in mod ostentativ, Hammer este de o pedanterie herculeana, iar pantalonasii scurti pe care ii poarta mai tot timpul nu sunt cel mai subtil mod de a ne fi sugerata orientarea-i sexuala. Beneficiaza, insa, de un moment memorabil, cand ascultandu-l pe Chalamet cantand la pian, isi compune o postura leit a unei sculpturi de Praxiteles, o alta tusa a antichitatii care mi-a facut interesul sa tresare putin.

De cealalta parte, Timothée Chalamet impresioneaza prin bogatia expresiva si prin maturitate in abordarea unui rol fara doar si poate complex. Figura si carliontii au ceva dintr-un efeb antic importalizat in bronz sau marmura, iar transformarea discreta din pustan fandosit in amant jucaus e intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Nominalizare care l-a ocolit, din pacate, pe Michael Stuhlbarg, simpatic si profund in rolul tatalui. Probabil au fost cativa pe care i-a pacalit falosenia lui Armie Hammer si care i-au dat voturile acestuia, in loc sa le acorde celui care chiar le merita.

Daca in Moonlight vedeam homosexualitatea proiectata pe fundalul zbaterilor claselor defavorizate din America, din Call Me by Your Name reiese ca in Italia anilor ’80 ai secolului trecut oamenii nu faceau decat sa stea, sa manance piersici, sa mimeze munca intelectuala, sa se scalde si sa copuleze cu barbati, femei sau alte regnuri.

Acest dolce far niente si lipsa unei actiuni propriu-zise mi-a indreptat atentia catre detaliile arhitecturale si naturale care compun cadrele acestui film. Si asa mi-am adus aminte si de o mare dragoste a mea, cea pentru Italia, acest dar al naturii si al istoriei pe care nu il voi putea niciodata descoperi indeajuns.

Reputatul James Ivory, cel care a adaptat materialul romanesc initial si i-a dat forma filmica, este favorit la categoria cel mai bun scenariu adaptat. Asta explica afirmatia cuiva care spunea ca, daca anul acesta la scenariu original e o bataie crancena, aici sufla vantul mediocritatii.

Call Me by Your Name vine prea tarziu in peisajul filmelor inchinate homosexualitatii, ca sa mai socheze pe cineva. Se pare ca unii sunt incantati, dar nu si mandea.

Urmatorul, va rog.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Cui dam Oscarul in 2018? – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

By Iulian in Filme 1 februarie 2018 0 Comment

Te uiti la titlu, voit prozaic si prelung, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la numele celui care semneaza si regia si scenariul, Martin McDonagh, care ne-a mai dat dezastruos de amuzantul In Bruges si The Pillowman, poate cea mai inteligenta piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Te uiti la primele cadre cu numitele panouri, usor invaluite in ceata, si iti dai seama ca nu e un film obisnuit.

Aceste semnale sunt insa insuficiente pentru a te pregati pentru ce este de fapt Three Billboards Outside Ebbing, Missouri.

Adica o capodopera.

Na, ca am spus-o si nu mi-e defel rusine.

O mama indurerata de faptul ca sceleratul care a violat-o si rapit-o pe fiica ei in urma cu destula vreme nu a fost prins inca, plateste pentru a instala niste mesaje menite a zgandari reputatia serifului local.

Din aceasta premisa inteligenta in sine, McDonagh dezlantuie o insailare aiuritoare, dar perfect coerenta de situatii, reactii si contrareactii care le dau mai tuturor personajelor prilejul sa fie pe rand, dar nu in acelasi timp, brutale, sarcastice, indurerate sau altruiste.

Spre deosebire de Get Out!, unde starile contradictorii pe care mi le provoca filmul coexistau, aici psihicul mi-a fost deturnat intr-un continuu zig zag emotional: am ras, m-am induiosat si chiar m-am ingrozit, dar intr-o forma primara de fiecare data, nicio traire de moment permitand alteia sa se manifeste chiar atunci.

Uimitor este cum Martin McDonagh integreaza violenta naratiunilor sale. Fizica sau intelectuala, aceasta domina si Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, insa nu iti repugna, dimpotriva, este parte a unei incredibile ambitii din partea cineastului, aceea de a explica mareata si tragica dualitate a fiintei umane.

Aici intervine semnificatia unui anume cuvant din titlu, mai precis numele „Ebbing”. In engleza, „ebb” s-ar putea traduce prin „reflux”, acea perioada care urmeaza unui val mare care a maturat malul. Asa se comporta si personajele: actioneaza avantat, pentru ca apoi sa isi vad inversunarea sau convingerile retragandu-se treptat catre o stare opusa, mai echilibrata, finalul peliculei fiind desavarsita ilustrare a acestei idei.

Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laude, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie.

Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma.

Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.

Care scrisori?

Nu va spun, nici daca ma supuneti la toate mutilarile care au loc in Three Billboards Outside Ebbing Missouri.

Filmul acesta merita niste spectatori care sa-l vada cu gura cascata.

Ferice de filmele pe care le-am vazut inainte de Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (le aveti mai jos), pentru ca au putut sa-mi produca impresii nealterate, si vai de cele pe care le voi vedea de acum incolo.

Cui dam Oscarul in 2018? – Lady Bird

By Iulian in Filme 31 ianuarie 2018 0 Comment

Am constatat ca, in fiecare an de ceva timp incoace, in cursa pentru Oscaruri se strecoara un film care isi propune sa stea la suprafata realitatii extrem de mundane si sa ridice deasupra ei doar atat cat e necesar pentru a ne sublinia trairi universale.

Lady Bird face parte din aceasta categorie si nu dureaza mai mult de 20 de minute pana sa iti dai seama ca este un Boyhood din perspectiva feminina, rulat pe repede inainte, avand cateva incursiuni discrete si pe taramul depresiei, nu cea coplesitoare din Manchester by the Sea, ci mai discreta, dar care influenteaza subtil actiunile unor personaje.

Tot vreo 20 de minute a durat si sa indragesc iremediabil aceasta pelicula inchinata avatarurilor adolescentei, care, cu tot aerul familiar si temele batatorite pana la pavare, reuseste sa captiveze printr-o anume prospetime, al carei merit ii revine regizoarei-scenariste Greta Gerwig.

Aici ma simt obligat sa fac o paranteza despre un aspect imbucurator: foarte multe dintre productiile nominalizate la diverse categorii in acest an sunt operele unor cineasti care semneaza atat regia, dar au si contributii in privinta scenariului (Jordan Peele – Get Out!, Thomas Paul Anderson – Phantom Thread, Martin McDonaugh – Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, Greta Gerwig – Lady Bird sau chiar Aaron Sorkin – Molly’s Game sau Dee Rees – Mudbound). Aceasta abundenta a ipostazei duala (a carei evolutie era anuntata inca de anul trecut, daca aveti curiozitatea sa verificati) imi semnaleaza ca filmul de autor revine in actualitate, fapt imbucurator, pentru ca o astfel de viziune unitara sporeste sansele ca o creatie sa fie calitate si nu doar un aspirator de premii si bani.

Revenind la Lady Bird, e musai de mentionat ca n-ar putea functiona atat de bine, daca nu s-ar sprijini pe interpretari de calitate (inca o asemanare cu predecesorii pe care i-am mentionat mai sus).

Saoirse Ronan este minunata pentru ca, desi este suficient de tanara sa nu para nenaturala ca pubera, nu se sprijina doar pe varsta, ci dezlantuie acea aiuritoare combinatie de aroganta si sfiala, agresivitate si duiosie, revolta si spirit gregar care caracterizeaza bucata de viata cand unui individ i se defineste si coaguleaza personalitatea.

Interactiunile ei cu tot restul distributiei sunt convingatoare, insa duelurile cu mama, jucata de Laurie Metcalf, sunt veritabile monumente de emotii palpabile. Sechelele si grijile mamei vin dintr-o parte, aspiratiile si incertitudinile fiicei vin din cealalta parte si se impotmolesc in dragostea reciproca.

Si Saoirse Ronan, si Laurie Metcalf sunt candidate serioase la categoriile lor, adica actrita in rol principal, respectiv secundar.

Lady Bird incinge cursa pentru Oscaruri si suntem de-abia in prima jumatate a cursei, asa ca presimt ca o sa fiu pus in dulci dificultati pe masura ce inaintam.

Cui dam Oscarul in 2018? – Darkest Hour

By Iulian in Filme 27 ianuarie 2018 0 Comment

When the going gets tough, they call for the sons of bitches.

Un citat care are o paternitate incerta, dar foarte ilustrativ pentru multe momente din istorie, cel din Darkest Hour fiind unul dintre ele.

In debutul celei de-a doua conflagratii mondiale, Winston Churchill, un politician cel putin controversat, ajunge prim-ministru si are ingrata sarcina sa ii convinga pe membrii propriului cabinet si pe cetatenii tarii ca lupta e mai buna decat tratativele cu Germania nazista*.

Film de epoca, mesaj menit sa inspire, costume, decoruri, tot tacamul unei pelicule care acum 10-20 de ani ar fi rupt gura targului, dar care acum a atras destule critici, dintre care unele au si acordul meu.

Regizorul Joe Wright nu stie cum sa faca sa ne impresioneze mai abitir: cu scene bombastice, cu scene patetice, cu scene cu incetinitorul, cu decupaj alert, cu penumbre si racursiuri. Nu m-am plictisit niciun moment la Darkest Hour, dar nu ma sfiesc sa afirm ca este o versiune diluata de Lincoln sau The King’s Speech.

Ce rezista chiar si la cea mai ciufuta examinare este interpretarea lui Gary Oldman. Machiajul voluminos, menit sa ii tranforme faciesul mai degraba uscativ in cel de buldog a lui Churchill, ii lasa totusi mult spatiu de manevra in fizionomie, astfel ca nu ne scapa niciuna dintre reactiile pe care le reda.

Acestea sunt deliciile care decurg din cadrele apropiate; de la distanta ne delectam cu manierismele corporale. In ambele situatii, vocea e, insa, cea care ne cucereste pe deplin: fonfaita, uneori greu inteligibila, tremuranda in momentele grele, dar de o coplesitoare forta retorica in timpul marilor discursuri.

Acum cativa ani, pe Gary Oldman il invingea la Oscaruri un actor (Jean Dujardin), care nu scoatea un cuvant.

De data aceasta, Gary Oldman o sa-i invinga pe ceilalti prin puterea cuvintelor.

*Acel asterisc era menit sa imi aduca aminte sa va spun ca, daca ar fi sa aleg un singur moment din tot recitalul lui Gary Oldman, este acela cand le explica membrilor guvernului ca s-a gandit mult daca, intr-adevar, misiunea lui era „entering negotiations with… that man”; mica pauza in discurs si adversitatea care razbate din acel apelativ explica de ce, dintre toti dusmanii pe care i-a avut, de unul anume s-a temut Hitler cel mai mult:

Winston Churchill.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Cui dam Oscarul in 2018? – Get Out!

By Iulian in Filme 24 ianuarie 2018 0 Comment

Si iata ca s-a deschis si sezonul 2018 al premiilor Oscar!

De fapt, l-am inceput in mod neoficial mai demult, cu Dunkirk si Blade Runner 2049, insa de-abia acum imi pot infige cu adevarat dintii spiritului critic in peliculele nominalizate.

Ospatul cinematografic din acest an a debutat cu Get Out!, iar ceea ce consideram a fi doar un aperitiv se anunta deja ca fel principal.

Pelicula scrisa si regizata de Jordan Peele concureaza la categorii importante si are argumente solide pentru fiecare dintre ele.

Sa luam scenariul, bunaoara; melanjul de thriller hitchcockian si satira sociala (venind dinspre partea populatiei de culoare a Americii inspre cea alba si mai sclifosita) putea da gres rau de tot, insa asta nu se intampla.

Dimpotriva, ajutat de regia pe care tot el o orchestreaza, Jordan Peele compune o atmosfera care e nelinistitoare, stanjenitoare, macabra si foarte amuzanta. Get Out! imi va ramane in minte ca pelicula care mi-a provocat o senzatie complexa si rarisima: m-am speriat, apoi m-a pufnit rasul gandindu-ma la propria-mi reactie, dar in tot acest timp am ramas vigilent, urmarind cu atentie desfasurarea actiunii si detaliile care o compun.

Nefiind chiar un neofit intr-ale filmelor de suspans, am intuit care e spilul inca dinainte de a fi dezvaluit in mod explicit, insa, chiar si asa, tot au mai fost cateva rasturnari de situatie care mi-au sarit in fata precum leoaica lui Nichita Stanescu.

Am fost putin surprins sa aflu ca interpretul, Daniel Kaluuya, a prins un loc la cel mai bun actor intr-un rol principal, devansandu-i pe mult mai titratii si discutatii James Franco sau Tom Hanks, insa recunosc ca fara scepticismul, ironia, stupoarea, oroarea si inteligenta pe care le afiseaza in hilar-sordida aventura in care se vede prins, aceasta nu ar fi fost nici pe departe la fel de eficace.

Nu-i de lepadat nici restul distributiei, fiecare dintre actorii care il inconjoara beneficiind de prim-planuri sau ipostaze care ii fac dubiosi, deci memorabili.

Socant si distractiv, Get Out! este numai bun ca impuscatura care marcheaza startul unei curse ce se anunta palpitanta.

Dunkirk

Blade Runner 2049

Pororoca la Craiova

By Iulian in De prin satul planetar, Filme 20 ianuarie 2018 0 Comment

In Romania, raportul comedie – drama se manifesta dupa cum urmeaza:

Comedia este in politica.

Drama captureaza aproape tot terenul cinematografiei si se desfasoara in voie, mai lasand cand si cand comediei cate un dram de oxigen.

Din aceasta apetenta pentru suferinta s-a nascut si Pororoca, un film romanesc scris si regizat de Constantin Popescu, care prezinta povestea unui disparitiei unui copil si a cautarii frenetice din partea parintilor, care parcurg inevitabilul traseu vina – durere – furie – deznadejde.

Protagonistii sunt interpretati de Iulia Lumanare si Bogdan Dumitrache, fost actor al Teatrului din Craiova in perioada 2001 – 2003 si castigator al premiului pentru cel mai bun actor la Festivalul de Film de la San Sebastian pentru rolul devastator din aceasta pelicula.

Pe langa sprijinul pe care il acord din oficiu productiilor romanesti, m-a atras si faptul ca regizorul este cel care a realizat secventa Porcul din Amintiri din Epoca de Aur, cea mai reusita si mai amuzanta a acelei initiative cinematografice.

In Craiova, Pororoca va rula la Cinema Patria si va avea trei proiectii: duminica (21 ianuarie) si luni (22 ianuarie) de la ora 17;45 si joi (25 ianuarie) de la ora 15:30.

Fundatiile monumentului (Jack Lemmon)

By Iulian in Filme 12 ianuarie 2018 0 Comment

Jack Lemmon nu are un monument anume, ci mai degraba un grup statuar in care regasim dezastruos de amuzanta partitura din Some Like It Hot sau longevivul duet bazat pe o amicitie personala cu Walter Matthau.

Insa, printre blocurile de piatra care sprijina legendara sa cariera se gaseste un rol tulburator dintr-un film asijderea – Days of Wine and Roses.

Un specialist in relatii publice (s-ar putea initia o discutie si despre modul acid cum este zugravita aceasta profesie, dar o sa ma limitez la atat) are o pasiune pentru baut, pe care o impartaseste proaspetei sale sotii, care devine cel putin la fel de ahtiata dupa alcool ca el.

Firul narativ urmareste prabusiri, reveniri si apoi alte prabusiri, cu onestitate, dar si artistic, in acel dulce stil al Hollywood-ului anilor ’60, care simtea impunsaturile preocuparilor intunecate ce vor inflori in deceniul urmator, dar care pastra candoarea estetica a Epocii de Aur.

Jack Lemmon are o figura care il predispune la roluri comice, iar performanta de a fi si odios si amuzant, si cutremurator si induiosator este cu atat mai meritorie. Exista o scena, cea din sera, in care aerul sau cunoscut de nonsalanta se transforma treptat in delir, iar spectacolul distructiv, atat al materialului, cat si al umanului, este chintesenta unei maladii de care multi aleg sa sufere.

Lemmon beneficiaza de o partenera de ecran pe masura: Lee Remick, ingenua fragila la inceput, care devine o alcoolica inveterata, reusind isi depaseasca sotul in patima pentru bautura. De aici survine o disonanta pe care o incerc fata de deznodamantul sfasietor al filmului regizat de Blake Edwards:

Protagonistul este invingatorul in lupta cu viciul, fapt imbucurator si datator de speranta, insa sotia sa ramane o infranta, iar eu n-am uitat ca el este cel care a impins-o catre abis. Cred ca e prima data cand am resimtit atat de acut o discriminare subtila, mascata de calitatea artistica a creatiei in care a fost strecurata.

Suntem obisnuiti cu mesajul ca alcoolul distruge relatiile insa un alt aspect frapant a fost Days of Wine and Roses este de fapt o poveste de dragoste alimentata de aceasta licoare periculoasa. Scenele in care cei Jack Lemmon si Lee Remick se dedau la delicii bahice impreuna sunt neplacute ca idee, dar aproape simpatice in solidaritatea conjugala a celor doi.

Din pacate, alcoolismul a generat nenumarate filme extraordinare, iar ma simt deopotriva trist si incantat ca l-am vazut pe unul dintre ele.

The True Last Jedi

By Iulian in Filme 6 ianuarie 2018 0 Comment

Banuiesc ca, desi si-a propus sa spuna cam acelasi lucru, daca Star Wars: The Last Jedi ar fi avut aerul trist si contemplativ din El abrazo de la serpiente, i-ar fi pierdut de musterii pe trei sferturi dintre cei care s-au bulucit sa vada vaca mulsa din nou (ca sa nu fiu ipocrit, marturisesc ca am fost unul dintre ei).

Insa elegia inchinata celui care este ultimul pastrator al unor taine si practici stravechi isi gaseste in acest exceptional film columbian adevarata expresie. Povestea este asamblata din doua fire narative similare: la distanta de cateva zeci de ani, doi oameni de stiinta europeni se intovarasesc cu acelasi saman amazonian, pentru a porni intr-o calatorie pe marele fluviu, in cautarea unei plante cu insusiri miraculoase.

Intalnirile macabre si aerul nelinistitor care invaluie dublul periplu fac inevitabile paralelele cu Apocalypse Now. Insa, desi e neindoios ca regizorul Ciro Guerra a aruncat cateva ocheade asupra legendarei pelicule a lui Francis Ford Coppola, rezultatul nu este o simpla pastisa, ci o alternativa demna si, as indrazni sa spun, mai coerenta decat celalalt ilustru termen al comparatiei.

El abrazo de la serpiente copleseste ca intreg, dar si prin elementele sale luate separat. Imaginile sunt de o frumusete tulburatoare, iar alegerea de a filma alb-negru bogatia cromatica a junglei amazoniene, desi o decizie aparent riscanta, serveste perfect atmosferei atemporale si mitice pe care filmul isi propune sa o proiecteze.

Impresionanta este si abundenta lingvistica la care suntem expusi; cu putina documentare, am aflat ca nu mai putin de noua limbi se fac auzite in El abrazo de la serpiente, iar trecerile de la germana la spaniola si apoi la limbi bastinase amazoniene nu au nimic ostentativ, sunt o urmare fireasca a interactiunilor dintre personaje.

Personajul central, samanul Karamakate, este infatisat in doua perioade ale vietii sale: in floarea varstei, strict in privinta tainelor pe care le detine, jucat de Nilbio Torres, si batran, melancolic si atins de flagelul uitarii, jucat de Antonio Bolivar. Inca o performanta a filmului este ca realizeaza osmoza celor doua interpretari, astfel ca nu mai vedem doi actori, ci doua ipostaze ale unui proces inexorabil si trist.

Zbaterea pentru pastrarea traditiilor se impleteste cu dezolanta senzatie ca totul este destinat pierii, insa, paradoxal, El Abrazo de la serpiente imi va ramane de-a pururi in minte drept un monument al optimismului.

Cata vreme mai sunt oameni inzestrati cu atata inteligenta si sensibilitate, incat sa plasmuiasca o asemenea capodopera, nu e totul pierdut.

Politicienii romani fura cum o faceau americanii prin anii ’40

By Iulian in Filme 30 decembrie 2017 0 Comment

Ca sa intelegeti de ce am emis judecata din titlu si de ce filmul The Great McGinty a castigat un Oscar pentru scenariu, va invit sa cititi urmatoarea conversatie din film:

– If it wasn’t for graft („abuz in serviciu” a.k.a. „mita” – n.n.), you’d get a very low type of people in politics. Men without ambition. Jellyfish.

– Especially since you can’t rob the people anyway.

– Sure. How was that?

– What you rob, you spend, and what you spend goes back to the people. So, where’s the robbery? I read that in one of my father’s books.

– That book should be in every home.

Asa-i ca vi-l si imaginati pe Liviu Dragnea enuntand cele de mai sus cu obisnuita-i candoare?

Izbitoarea similitudine dintre practicile politicienilor romani si ale celor americani epoca interbelica e carligul care mi-a agatat de memorie scurta si eficienta pelicula semnata de Preston Sturges, care a mai regizat, printre altele, si The Lady Eve.

Filmul in sine nu este o capodopera si este chiar inegal din punct de vedere al traseului ideatic. Daca prima parte, in care personajul eponim strabate un rapid cursus honorom de la haimana fara casa la recuperator si apoi la primar si guvernator, este alerta si excelenta din punct de vedere satiric, cea de-a doua, in care acelasi personaj simte impunsatura dragostei si a rusinii fata de coruptie, aluneca rau pe panta sentimentalismului si a mesajelor pro-sociale, impuse, probabil, de canoanele vremii.

Nu e mare deranj, insa, pentru ca Preston Sturges, cineast energic si inteligent, nu lasa actiunea sa treneze, iar scenele din debut, precum cea in care protagonistul se duce si voteaza la mai multe sectii (va suna cunoscut, domnu’ Dragnea?) sunt atat de delicioase, incat invita la un revelator exercitiu de aritmetica:

Daca americanii se dedau la astfel de practici in anii ’40 ai secolului trecut, iar cei romanii in Anno Domini 2017, sa se calculeze cat de in urma e plaiul mioritic in materie de democratie.

In rolul principal, Brian Donlevy este multumitor, fara a fi impresionant, adoptand un aer prea sfidator in multe scene, insa cea in care ii precizeaza subtil unui industrias cat are de dat comision este de manual. Atat al celor din administratie, cat si al celor de la DNA.

Pitoresc si revoltator este si personajul lui Akim Tamiroff, care are o replica senzationala in momentul infruntarii cu fostul sau protejat si care, prin exotismul prezentei si accentului, m-a trimis cu gandul la Omar Hayssam, care a tot tras sfori in politica romaneasca, pana a suparat pe cineva si i s-a infundat.

Finalul din The Great McGinty se ridica din nadirul moralist si propune o concluzie amara, dar necesara:

Hotul din fire n-are lecuire.

Dragoste in Carpati

By Iulian in Filme 19 decembrie 2017 0 Comment

Ma intreb uneori unde mi-o fi fost mintea, de nu am aflat decat recent despre Sergei Parajanov, un cineast pe care il putem pune pe acelasi plan cu Orson Welles, atat din punct de vedere al talentului gigantic, cat si a destinului artistic prematur retezat de forte exterioare.

Tini zabutykh predkiv (Umbrele stramosilor uitati) este una dintre marile sale realizari, impresionanta din atatea puncte de vedere, incat nu stiu cum sa fac sa le aranjez, astfel incat profunda-mi admiratie sa razbata cat mai limpede.

Povestea este una simpla si pastorala: intr-un sat din Carpati, un baiat si o fata se imprietenesc, desi familiile se dusmanesc, iar legatura lor evolueaza organic spre dragoste, insa un eveniment tragic ii desparte si el traieste cu povara pierderii si a unui mariaj nefericit.

Parjanov exploateaza aceasta trama narativa pentru a ilustra datini, cantece si practici ancestrale care, gratie geniului artistic al regizorului (da, ati citit bine, nu m-am sfiit sa folosesc acest cuvant), ni se deschid in toata splendoarea si aceasta simpla aventura etnografica ar fi suficienta ca Tini zabutykh predkiv sa se distinga in peisajul filmelor sovietice din epoca prin preocuparea pentru oamenii vechi, nu cei noi ai societatii socialiste multilateral dezvoltate.

In cazul in care veti vedea filmul si veti simti un aer familiar in aceste obiceiuri si chiar veti distinge cateva versuri ale cantecelor, exista o explicatie. Universul pe care il exploateaza Sergei Parajanov in mod atat de creativ este cel al hutulilor din Ucraina, a caror origine este inca incerta si pe care si-i revendica inclusiv romanii, prin vocea lui Nicolae Iorga, care ii considera daci slavizati.

Eu, unul, nu am pretentii patriotarde, in fata unei capodopere, nationalismele trebuie sa paleasca pentru a face fata incantarii.

Asemanarea lui Sergei Parajanov cu Orson Welles este pregnanta in plan stilistic; ca si autorul lui Citizen Kane, si acest artist (armean nascut in Georgia) are o lipsa crasa de respect pentru conventii si isi lasa camera sa zburde in moduri aproape aiuritoare. Suntem avertizati asupra acestei libertati inca din debutul filmului, cand o scena este compusa de la nivelul unui arbore care zdrobeste un om.

Ce urmeaza este greu de descris in cuvinte, este o suita de senzatii, uneori alerte, alteori contemplative, tot timpul uimitoare, dar care nu altereaza mesajul de capatai al peliculei:

Dragostea cea dintai nu se uita.

Sergei Parajanov, imi cer iertare ca nu te-am cunoscut mai demult, insa te asigur ca imi vei ramane o figura familiara.