Cand te uiti la Star Wars, vezi PSD-ul

By Iulian in Filme 1 Comment

O sa-mi spuneti ca am politica in sange mai ceva ca midiclorienele, ca orice roman neaos, insa imi pare rau, dar chiar nu am putut sa nu remarc niste similitudini intre noua serie Star Wars si activitatea PSD-ului.

Initial, partidul de guvernamant a incercat sa schimbe legile justitiei si alte cate si mai cate in mod brutal, golanesc si lipsit de inspiratie. Exact modul cum realizatorii lui Star Wars: The Force Awakens au copiat cu nesimtire trama narativa din vechiul Star Wars: A New Hope.

Confruntati cu miscarea #rezist (Rebeliunea, in termeni galactici), cei din PSD au inceput sa ciupeasca legile justitiei in mod mai insidios (Darth Sidious!), ba o schimbare colo, ba o abrogare dincolo.

Star Wars: The Last Jedi procedeaza aidoma: fura cate un pic din diverse pelicule, cum ar fi o privire umeda din Shrek 2, o goana in gura unui laser ca in Independence Day, o oglinda din Harry Potter, un asalt final ca in The Matrix Revolutions si chiar un Siege Tank din Starcraft! De fapt, una din placerile vizionarii acestui film (pentru ca nu e atat de solicitant din punct de vedere intelectual, incat sa nu puteti realiza mai multe operatiuni cognitive in acelasi timp) este sa adunati aceste furtisaguri, asa cum se pot colectiona imbecilitatile unui Liviu Pop sau Petre Daea.

Nu, nu si nu

Mai sunt si niste pastise ale unor momente din clasicele Star Wars, mai putin subtile si placute, exact ca moacele lui Nicolicea si Iordache.

Paralele nu se opresc aici: gruparea malefica din film sufera ca si PSD-ul de faptul ca are lideri din ce in ce mai nasoli, Adam Driver in rolul framantatului Kylo Ren ramanand o alegere neinspirata, in timp ce, de partea cealalta, Daisy Ridley ca Rey, fatuca in care se desteapta Forta, este la fel de charismatica precum Dacian Ciolos.

Cum ar zice maestrul Cristoiu: Cine i-a dat lui Rey sabie laser?

Nu putem ocoli, desigur, chestiunea celor doi actori veterani: Carrie Fisher isi rosteste replicile cu o vadita dificultate si nu inteleg cum de n-a vazut nimeni ca are probleme de respiratie, de parca Florian DOREL Bodog ar fi fost sanitarul de serviciu pe platourile de filmare; de cealalta parte, Mark Hamill beneficiaza de cea mai consistenta partitura, care chiar ii da ocazia sa interpreteze ceva, sa contureze un suflet muncit de povara trecutului si de indecizia prezentului.

Exista un aspect in privinta caruia Star Wars: The Last Jedi si PSD-ul se deosebesc izbitor: umorul. Dincolo de momentele in care se cauta mortis amuzarea spectatorului, filmul are un aer bascalios, ireverentios chiar, la adresa propriului mit. Exista cateva scene solemne, al caror patetism este spulberat de cate o replica aparent stupida, dar de fapt izvorata din excelentul bun simt al scenaristului-regizor Rian Johnson, care stie ca vremea idolilor si a dihotomiei absolute bine-rau a disparut si ca traim intr-o lume cu o ampla zona gri.

Si ca relatiile se nasc online.

Primiti colindul?

Nu lipseste nici faimoasa corectitudine politica marca Star Wars, pe care am vazut atat de frumos pusa in practica in Rogue One, dar aici pare a fi un pic luata in raspar: un negru, un hispanic (fascinant ca intotdeauna, Benicio Del Toro) si o asiatica se chinuie sa fure ceva. O fi pentru o cauza buna, insa tot e suficient sa-i dea apa la moara lui Trump.

Liviu Dragnea dupa zeci de ani puscarie pentru Belina si altele

In rest, numai de bine: rasturnari de situatie, dintre care una-doua chiar de efect, nave si explozii, animalute simpatice si acelasi adorabil robotel BB-8 care si-a castigat deja locul de onoare langa duetul legendar R2-D2 & C-3PO.

Asadar, va indemn sa mergeti la Star Wars: The Last Jedi ca la protest, adica inarmati cu umor si in compania a cat mai multi prieteni, iar eu, cum, necum, privesc cu incredere si simpatie spre viitorul film din acest univers, sperand ca, pana atunci, Lordul Sith Dragnea si Jabba the Hutt-ul Tudose sa fie scosi cu Forta din viata noastra.

Robotelul ala rotund la cap, cu ochisorul ala al lui

De unde vin Thor si ai lui

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

O coincidenta simpatica a facut ca in perioada cand lecturam Edda lui Snorri Sturluson sa vad filmul Thor: Ragnarok, beneficiind astfel de ocazia de a trasa o parelela intre origine si prezent in materie de mitologie nordica.

Aceasta carte de cultura generala, ce reuneste fragmente ale lucrarii din secolul al XIII-lea, vine sa se alature listei ilustre de monumente pe care le-am explorat cu fascinatie de-a lungul timpului si care include Republica lui Platon, Etica nicomahica a lui Aristotel, I Ching sau Baghvad-Gita.

In cazul de fata avem o parcurgere a miturilor fundamentale care ii au drept protagonisti pe Thor, Odin sau Loki, construita de autorul islandez ca o povestire initiatica in rama.

O cosmologie complicata, nu foarte accesibila in anumite parti, insa cu destule momente care incanta prin inventivitatea pataniilor prezentate si care mi-au demonstrat ca alegerea lui Chris Hemsworth ca Thor si a lui Tom Hiddlestone ca Loki au fost doua lovituri de maestru in materie de casting, pentru ca, facial vorbind, cei doi transmit exact trasaturile care reies din istorisirile Eddei.

Cine i-a ochit pe cei doi pentru a-i juca pe Thor si Loki are o privire de vultur de casting.

De asemenea, un aspect frapant pentru mine a fost sa constat ca o mitologie nu este o constructie ideologico-religioasa izolata, ci este rezultatul unor interactiuni si influente uneori nebanuite. De exemplu, desfasurarea Ragnarok-ului, adica a evenimentelor escatologice la care trimite si titlul filmului, pot fi comparate cu descrierea Apocalipsei dupa Ioan.

Si mai uimitor este ca acesti stramosi legendari, precum Odin si odraslele sale, ulterior deificati, sunt considerati de Snorri Sturluson ca descendenti ai supravietuitorilor caderii Troiei! Cat de puternic trebuie sa-i fi impresionat pe nordici aceasta legenda imortalizata de Homer, incat sa si-o insuseasca si sa o prelucreze.

La fel de interesant este si cum se propaga o eroare: locul in care ajung razboinicii cazuti in batalie este indeobste cunoscut drept Valhalla, insa gratie notelor explicative documentate ale traducatorului Radu Razvan Stanciu aflam ca acest nume nu apare nicaieri in izvoarele originare, iar forma corecta ar trebui sa fie Valhöl.

Tot la capitolul distorsiuni, am mai depistat una, de data aceasta izvorata din pasiunea Hollywood-ului pentru corectitudine politica: un alt personaj marcant al mitologiei nordice este Heimdall, strajerul zeilor, cel nascut din noua fete (!) si caruia i se spune „Cel alb”, insa, in seria Thor, acesta este jucat de un exceptional actor de culoare, Idris Elba. Nu-i nicio suparare, dar e amuzant cand ma gandesc cum realizatorii filmului au citit cu atentie textele Eddei, ca sa nu le scape vreun amanunt ce ar fi putut si exploatat de activistii plini de ravna care stau la panda.

Heimdall – Zeul cel Alb

Cum a spus cu fiecare prilej similar, a te apropia de un monument al culturii universale de a carui creatie de despart secole sau chiar milenii este un privilegiu, iar Edda nu face exceptie de la aceasta regula.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris ca m-au ajutat sa ma lamuresc de unde vin alde Thor si ai lui.

 

Haos si vitriol

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu stiu…

… daca am vazut vreodata vreun film mai incurcat cu buna stiinta.

… sa fi ascultat cu mai mare nesat atatea melodii country.

… cum am reusit sa ma familiarizez cu puzderia de personaje care il populeaza.

… ce morala pot desprinde din Nashville.

… cand a trecut timpul.

Insa stiu…

… ca, pana la final, toate personajele erau conturate si clasate in mintea mea.

… ca ma pomenesc fredonand melodia de final, desi n-am pic de talent.

… ca, in 1976, Oscarul pentru regie ar fi putut foarte bine sa mearga catre Robert Altman, nu catre Milos Forman.

… ca numai intr-o democratie veritabila se poate face un film care sa parodieze insasi democratia.

… ca Nashville e din neamul capodoperelor gen Citizen Kane.

 

Doua dive dereglate

By Iulian in Filme 0 Comment

Intr-un excelent interviu luat de Catalin Stefanescu in cadrul emisiunii Garantat 100%, Ethan Hawke vorbea despre Denzel Washington in termeni elogiosi, numindu-l „a great actor who is also a great star”.

Aceeasi caracterizare poate fi atribuita si celor doua nume care se infrunta pe afisul filmului Suddenly, Last Summer.

Katharine Hepburn si Elizabeth Taylor.

Sa ai chiar doar pe una dintre ele intr-o productie e un privilegiu pentru orice regizor, insa iscusitul Joseph Mankiewicz (A Letter to Three Wives, Julius Caesar, Cleopatra sau 5 Fingers) reuseste sa le faca loc amandurora, in asa fel incat sa nu se scada una pe cealalta, ci sa-si potenteze reciproc performantele actoricesti.

Povestea e tributara originii dramaturgice si nu exceleaza prin coerenta sau credibilitate, dar acesta este un neajuns ce trece neobservat, pentru ca piesa originara il are drept autor pe Tennessee Williams, indeobste generos cu interactiunile spirituale sau acide si cu monologurile poetice sau tulburatoare. Mai adaugam la toate acestea si niste decoruri variate si somptuoase si terenul este astfel pregatit pentru magnificul duel/duet.

Un chirurg expert in lobotomii (Montgomery Clift) incearca sa obtina o sponsorizare babana pentru amaratul de spital unde lucreaza (realizat la finele anilor ’50, filmul debuteaza ca un documentar despre spitalele romanesti actuale) de la o doamna de vaza (Katharine Hepburn), putred de bogata, care ii solicita realizarea unei astfel de operatii asupra unei nepoate internate intr-un azil (Elizabeth Taylor). Pretexul este alinarea suferintelor psihice ale acesteia din urma, insa devine rapid evident ca motivul real este sa elimine orice marturie despre sfarsitul tragic al fiului bogatasei, ce survenise in circumstante misterioase.

Cum spuneam, actiunea e prea putin importanta, pentru ca ni se ofera privilegiul de a le vedea la lucru pe cele doua dive (ambele nominalizate la Oscar).

Katharine Hepburn distileaza aroganta aristocratica pana la chintesenta; dispretul superior pe care il afiseaza fata de ceilalti razbate din foarte fine variatii de fizionomie si gestica, in timp ce vocea este a unei veritabile sirene, care te ademeneste sa ii faci pe plac.

De cealalta parte, Elizabeth Taylor nu beneficiaza de timbru vocal la fel de placut, insa uzeaza de intregul corp si de miscari bruste pentru a-si construi personalitatea nevrotica.

Daca inceputul filmului ii apartine lui Hepburn, cu intrarea-i bizantina magnifica, sfarsitul e al lui Taylor, cu explozia-i de traume descatusate.

Un mic amanunt biografic explica extrema placiditate a lui Montgomery Clift: zdrobit si reparat partial dupa un sever accident de masina, acest actor inzestrat, dar dezechilibrat in viata reala, se misca si vorbeste in film ca si cum (cruda ironie) el insusi ar fi fost supus unei lobotomii.

Teatrul si filmul sunt veri primari, care au apucat-o pe cai diferite, dar care se mai intalnesc din cand in cand si o fac lata.

Suddenly, Last Summer este un astfel de festin.

 

muicaaa!

By Iulian in Filme 0 Comment

Darren Aronofsky e ateu (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e ecologist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e artist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Sub aceasta sfanta treime a indiciilor sa vedeti mother!, altfel riscati sa ajungeti precum in versetele:

Nefericiti cei oripilati, caci lor li se va strica somnul („Este cel mai fucked up film pe care l-am vazut ever”).

Nefericiti cei dezamagiti, caci lor li se vor fi consumat banii („Decat sa vad filmul asta, mai bine bagam 7 litri de benzina”).

Nefericiti cei prosti, caci a lor nu va fi in veci imparatia cerurilor.

Ce ati citit in parantezele primelor doua sentinte sunt vorbe pe care le-am auzit in jurul meu in timpul vizionarii; nu va faceti griji, am citate si pentru a treia, doar vreau sa le dezvolt putin.

E o scena sublima, cand, sub un unghi mestesugit ales de Aronosfky, Jennifer Lawrence ii spune lui Javier Bardem cu acea ingenua fericire pe care numai o femeie o poate simti:

Sunt insarcinata!

O voce din sala:

Du-te dreacu’!

Filmul isi desfasoara suita fulminanta de cadre si orori si, la un moment dat, protagonista naste, iar aceeasi voce se face auzita din nou:

‘Tu-ti copilu’ ma-tii!

Cum sa nu impartasesti condescendanta regizorului fata de rasa umana?

Altminteri, mother! este o alegorie morbida, destul de transparenta, a unor motive biblice si sartriene („L’enfer c’est les autres”), incheiata in cheie hindusa.

Si ar mai fi o cheie, una foarte simpla, in care poate fi vazut acest film, atat de simpla, incat nu v-o spun, pentru ca, daca n-ati intuit-o nici pe asta, atunci chiar v-ati dus degeaba.

Lui Aronovsky i se cuvin laude pentru deplina stapanire a nelinistii pe care o induce inca din primele minute si pentru debandada grotesca pe care o instaureaza treptat. I se tot reproseaza acest haos, de parca scopul unui cineast e sa puna ordine in viata fictiva, cand cea insasi cea reala e dominata de entropie si hazard.

Daca nu v-am convins cu metafizicul, hai sa va spun si cat de frumos o pune Aronosky in valoare pe Jennifer Lawrence. O urmareste aproape in fiecare cadru, iar acel unghi usor lateral al obrazului este o tusa vizuala care iti persista cumva in meandrele memoriei. Il ajuta si actrita cu o diversitate uluitoare a expresivitatii – daca as fi folosit manerul scanului ca raboj de cate ori ii vedeam o reactie nou, il faceam ferfenita.

Javier Bardem este Jack Nicholson al secolului al XXI-lea. Nu numai care are un talent imens, dar are si o figura anume daltuita de natura, de care se ajuta pentru a-si supradimensiona prezenta pe ecran.

Cat despre Michelle Pfeiffer, se face vinovata de incalcarea poruncii a opta din Decalog, pentru ca fura fiecare moment cu manifestarile-i lasciv demoniace, suficient de puternice sa-ti insufle inspita de a incalca porunca a saptea.

Daca v-a placut Requiem for a Dream, Black Swan sau The Fountain si nu va place mother!, inseamna ca nu stiti ce e libertatea.

Cineastul e liber sa faca un film despre ce vrea el si cum vrea el, nu despre ce vor si cum vor ceilalti.

 

 

 

Sa fii om e lucru mare

By Iulian in Filme 0 Comment

Pana sa vizionez Blade Runner 2049, reactiile pe care le intrezarisem, fara a cauta in mod deliberat sa ma expun la ele, erau din doua mari categorii, mai divizate ca Republicanii si Democratii din SUA: unii in extaz, altii spumegand.

Dupa ce l-am vazut, cred ca mi-am dat seama de unde izvoraste aceasta dihonie.

Filmul lui Denis Villeneuve nu stie niciodata daca vrea sa fie o continuare respectuoasa sau o creatie de sine statatoare. Aceasta indecizie a generat un scenariu slab, incorsetat de temele si stilistica predecesorului, pe care durata peliculei nu il ajuta deloc. Lipsit de textul stralucit al lui Ted Chiang, pe care construise cu migala atmosfera si povestea din Arrival, regizorul canadian nu mai poate aici decat sa-si exerseze uluitoarele abilitati creatoare.

Ajuns in acest punct, mai indulcesc tonul preponderent negativ si ma declar incantat de unele scene: lupta din cazino, intretaiata de holograme cu Elvis, statuile lascive din pustietatea monocroma, hologramele gigantice din urbea sufocanta sau corporatia pustie si reflexele amenintatoare din locul unde salasuieste seful ei.

Iar daca ne referim strict la vorbele care le rostesc protagonistii, replica din The Treasure Island cu care Harrison Ford isi face intrarea rascumparat desele platitudini la care fusesem expus pana atunci.

Limitele scenariului genereaza si limite ale interpretarilor. Ryan Gosling nu a fost o alegere neinspirata, insa nu exceleaza cu nimic in rolul androidului care isi descopera umanitatea treptat; ii lipseste o anume subtilitate a reactiilor, precum cea a lui Tommy Lee Jones in In the Valley of Ellah (un militar robotizat de rutina descopera traume abisale in randul camarazilor mai tineri). Jared Leto e inzestrat, dar nu i se acorda prea mult timp, iar Sylviei Hoekes ii revine premiul pentru cea mai ridicola partitura, cea a replicantei ucigase si devotate.

Harrison Ford e batran. Foarte batran. Nu e nimic ironic in ce spun, doar o constatare. Prezenta lui e puternica, dar e sprijinita de alura de legatura cu trecutul. Nu doar cu celalalt Blade Runner, ci un intreg trecut glorios, al sau si al Hollywood-ului. Sa-l vezi inca jucand, tragand cu pistolul, azvarlind cu pumnul si adoptand acel aer sfidator inimitabil e ca un mic privilegiu ce trebuie pretuit.

Interactiunea protagonistului jucat de Ryan Gosling cu partenera virtuala (o cocheta si voluptoasa Ana de Armas) este partea de Blade Runner 2049 cea mai apropiata de universul contemporan. Nu mai dureaza mult si vom conversa in mod similar cu alde Siri sau Alexa, iar aceste raporturile ale fiintei umane cu tehnologia mi-au atras atentia asupra unor interogatii pe care filmul, pe intreaga si lunga sa durata, le propune in mod aproape imperceptibil:

Sa fii om inseamna sa speri?

Sa fii om inseamna sa visezi?

Sa fii om inseamna sa te revolti?

Ne vom reintalni cu Blade Runner 2049 la Oscarurile din 2018, nu la masa principalelor categorii, ci la cele laturalnice ale realizarilor tehnice.

 

 

Istorie dansanta

By Iulian in Filme 0 Comment

Exista mutatii in natura care dau nastere unor exemplare aparte, sinistre sau uimitoare sau paradisiace. Asa se intampla si in cinematografie, iar din aceasta rara incrucisare a unor genuri altminteri putin compatibile a iesit Le Bal.

Foarte pe scurt, pe un ring de dans apar aceleasi personaje, combinate dansant si amoros in diverse feluri si pe diverse melodii, reflectand perioade succesive din istoria Frantei: iuresul interbelic, ororile razboiului, colaborationismul, euforia eliberarii, rastignirea colaborationistilor, liberalizarea moravurilor, interactiunile cu americanii, revolta tinerilor din 1968, discriminarea celor de culoare sau sclipiciul anilor disco (’80 adica).

Carevasazica, un documentar care ar dura cat un sezon de A Game of Thrones, redus la sub doua ore si exprimat doar prin muzica si dans.

Cu toate particularitatile exterioare domeniului cinematografic, pelicula dirijata de Ettore Scola ramane, fara doar si poate, un film, o creatie compacta a celei de-a saptea arte, iar aceasta este a doua cea mai mare performanta a sa.

Prima ramane faptul ca nu te plictisesti deloc, ba mai mult, traiesti sublima senzatie de a fi cu ochii pironiti pe ecran, in timp ce picioarele pornesc la tropait in mod autonom, iar degetele bat darabana independent.

Personajele nu vorbesc si nu au nume, insa fiecare figura se individualizeaza si o placere suplimentara e sa ii regasesti in ipostaze uneori diferite, uneori amuzant de perene in fiecare dintre episoadele istorice ilustrate.

De fiorul cvasi-patriotic de a sti ca fundalul sonor a fost compus sau ales de Vladimir Cosma, compozitor francez de origine romana, nu mai amintesc, mi se pare ca e la fel de jenant ca a te mandri cu Herta Muller, care a suferit in Romania, a scris in Germania si apoi a luat Nobelul.

Vedeti Le Bal, ascultati Le Bal, dansati pe Le Bal, faceti ce vreti, numai apropiati-va de el, e o raritate cum nu mai vedem cateva generatii de acum incolo.

 

Ecuatia fericirii

By Iulian in Filme 0 Comment

Decoruri somptuoase

+

Costume extravagante, dar cu gust

+

Un scenariu haios si ireverentios

+

Rosalind Russell la puterea a treia, punand in rolul matusii nonconformiste acea vitalitate care i-a fost crez de viata

=

Auntie Mame, un film despre o persoana fericita, care te face fericit.

 

Oscarurile in pruncie

By Iulian in Filme 0 Comment

In istoria Oscarurilor, Grand Hotel reprezinta un caz unic: filmul care a primit distinctia suprema, fara sa fi avut macat vreo alta nominalizare.

O situatie atat de inedita este explicata totusi de anul in care a aparut – 1932. Pe vremea aceea mecanismul Academiei era intr-o faza embrionara; daca stam si ne gandim bine, pelicula precede venirea la putere a lui Hitler.

Ce sa mai, vorbim despre o antichitate a cinematografiei.

Impresionant este ca, in ciuda varstei si a inevitabilelor limitari de expresie (primul film vorbit aparuse cu doar cinci ani inainte!), Grand Hotel reuseste sa tina atentia treaza si propune o naratiune complexa, care a servit drept prototip pentru multe nominalizari si statuete de atunci.

In spatiul eponim interactioneaza, sufera, mint, spera si se mantuie personaje de ambe sexe, jucate de o pleiada de actori formidabili.

De partea masculina ii avem pe John Barrymore in rolul unui cartofor seducator si venal, pe Wallace Beery in cel al unui director de companie fanfaron si concupiscent si pe Lionel Barrymore (personajul negativ din It’s a Wonderful Life) in cel al unui suferind in faza terminala care vreo s-o faca lata in stil mare inainte sa vina dumneaei sa-l ia.  Nume mai putin familiare celor care nu au o pasiune pentru epoca incipienta a Hollywood-ului, dar care merita redescoperite, chiar si numai pentru prestatiile de aici.

De partea feminina regasim doua nume grele: Greta Garbo, melancolica, dar si exuberanta in rolul unei balerine capricioase, si Joan Crawford, cu poate cea mai inchegata partitura din tot filmul – o tanara stenografa, care isi suplimenteaza serviciile oferite patronilor mai generosi, dar care tanjeste si dupa afectiune adevarata. A fost o placere sa le vad pe aceste doua dive in perioda lor de tinerete, in special pe Greta Garbo, care s-a impus in posteritate cu figura glaciala de mai tarziu.

Desi sunt destule momente cand varsta filmului Grand Hotel se vede mai ceva ca ridurile frontale ale premierului Tudose, sunt si unele cand caracterul surprinzator sau subtil al scenariului sau dinamismul montajului si al unghiurilor de filmare suspenda timpul si, dovedind ca magia celei de-a saptea arte s-a nascut odata mijloacele tehnice ale acesteia.

A vedea Grand Hotel e ca a interactiona cu un bebelus: nu iti spune prea multe, dar te incanta.

 

 

 

 

 

Bergman vs. Bergman

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu cred sa fie cinefil pe lumea asta care sa nu se fi intrebat daca exista vreo legatura de rudenie intre regizorul Ingmar Bergman si actrita Ingrid Bergman.

Raspunsul este nu si ce pare si mai ciudat este ca acesti noi mari artisti nu s-au intalnit in cadrul vreunei creatii decat foarte tarziu si decat o data.

Dar asteptarea mapamondului a fost rasplatita pe deplin in Höstsonaten (Sonata de toamna).

O mama stralucitoare si egoista, pianista de clasa mondiala, isi viziteaza fiicele aciuate departe de lumea dezlantuita. Una dintre ele este paraplegica, iar cealalta este chinuita de retinere si de o copilarie defectuoasa, lipsita de afectiune materna. Nu dureaza mult si efuziunea sentimentala initiala lasa locul resentimentelor, refularilor si remuscarilor, specialitati ale lui Ingmar Bergman.

Pe langa scenariu, si in componenta stilistica il recunosti rapid pe regizorul suedez. Cadre prelungi, cu figuri in prim-plan si siluete pe fundal, interioare construite atent si, bineinteles, rosu. Nu asa mult ca in Viskningar och rop sau Fanny och Alexander, dar e acolo, suficient sa plaseze si aceasta pelicula in lunga sa serie de metafore cinematografice sanguine.

Elementul deosebit din Höstsonaten este Ingrid Bergman. Intotdeauna mi s-a parut ca interpretarile din filmele lui Ingmar Bergman sunt corecte, inspirate, dar supuse cineastului-demiurg, pioni slefuiti, dar cu raceala, care se misca dupa cum le ordona vointa regizorala.

Deloc surprinzator, Ingrid Bergman se sustrage acestei dominatii si isi faureste rolul potrivit valorii ei colosale. Nu trece mult de la prima ei aparitie pe ecran si se si instaleaza o stare de fascinatie dezaprobatoare fata de egoismul si malitiozitatea unei mame careia i-a placut sa aiba copii, dar nu si sa se deranjeze prea mult pentru ei.

Dincolo de modul cum Ingrid Bergman isi poarta personajul si reactiile (care ating uneori si parerea de rau rapid spulberata) si de faptul ca insufla filmului o energie mai putin intalnita in peliculele lui Ingmar Bergman, am fost uimit de evolutia ei ca artista.

 

Este aceeasi Ingrid Bergman din epoca de aur a Hollywood-ului, din Casablanca, Gaslight, Anastasia, Notorious sau Spellbound, dar este si o Ingrid Bergman a anilor ’70, cu o interpretare multidimensionala, fara tente moraliste, fara menajamente, izvorata dintr-o anume configuratie psihica, pe care o intelegem, dar o dezaprobam.

Este pecetea finala si cea mai complexa aplicata staturii ei de legenda.

Intre Bergman-El si Bergman-Ea a avut loc un troc favorabil: El i-a oferit ei un prilej sa isi desavarseasca monumentul, iar Ea i-a animat creatia cu un talent inimitabil.