Eurovision 2023 pe Twitter

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

A avut loc și ediție 2023 de Eurovision, una specială, pentru că s-a desfășurat în Marea Britanie, care făcut pe gazda în locul Ucrainei, din motive pe care le știm cu toții, mai puțin ai lui George Simion.

Din fericire, Elon Musk n-a adus atingere sacrosanctului ritual al bășcăliei de pe Eurovision din noaptea evenimentului, iar eu am fost la post și am cules încă o porție de amuzament deloc corect politic de pe această rețea socială, cu mențiunea că am și avut de cercetat un pic semnificațiilor unor poante.

A reminder to everyone else in Europe. If you vote for the UK tonight and Mae Muller wins, the gammonry* (termen de argou pentru susținătorii Brexit – n.m.) will implode, or explode, or both.

Today is Eurovision 2023 final so I’m quoting Jon Bon Jovi when he was asked about the Eurovision contest: ”Yeah, I watched on TV. 27 bad songs”.

Europe will be shitting themselves at the big hitters Luxembourg getting back in next year.

This Edgar Allen Poe song is such a banger, it’s actually worth him being dead.

Switzerland, that godawful generic Lewis Capaldi-voice big chorus. Stop, please.

Suiza es neutral también en lo musical.

Poland serving Disney Channel manufactured in a lab vibes.

How do you go about writing a Eurovision song? I’ve never watched before but now I’m hell bent.

Cyprus just lost some gay fans by posing with a sports ball.

That was shit, Spain.

Kudos to the Sweden lass for achieving anything with those nails on.

A ver que cantan los putos tortellini (un spaniol la începutul numărului Italiei).

My small Albanian vocabulary is not helping me here, but I’m almost vibing with this.

Good Lordi (see what I did there), the Fins are officially insane.

An apple a slay keeps the conservative europeans away (e greu de tradus jocul ăsta de cuvinte, dar are legătură cu Belgia și vocea a la Boy George a interpretului – n.m.).

Lo reconozco, Moldavia es mi guilty pleasure.

Si c’est pas Cha Cha Cha (Finlanda) qui gagne je pète un câble.

Ukraine – I think the acid is kicking in, lads.

Germany understood the assignment.

It’s a real penis show from Germany.

Who knew Rosamund Pike moonlighted (a avea o a doua slujbă – n.m.) as a Lithuanian singer. Is there anything she can’t do?

Will forever pronounce „Phenomenal” like Israel. The new „micro-wav-ey”.

Croatia’s entry is like if you put “Bohemian Rhapsody” and “Eurovision” in an AI generator.

Mi opinión técnica y experta de la canción inglesa: ni chicha, ni limoná.

Where is the representative for Vatican?

Extremely large pants or no pants, no in-between.

These results will stress the SHIT out of me.

The Eurovision is just a fistfight between the Jury and the people watching it and everyone loses in the end.

9 points. 9 points from THE WHOLE WORLD. Normal service has resumed (o englezoaică).

Sweden won Eurovision so I blocked Ikea.

I feel like I’ve run the full gamut of emotions. Anticipation, excitement, joy, laughter, sadness, surprise, indignation, concern, anger, fatigue, apathy, acceptance. I’m exhausted. See you next year!

Yin și Yang în La La Land

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Yin și Yang.

Un simbol atât de cunoscut pe întreg mapamondul, încât mulți și-l însușesc și îl folosesc fără să aibă habar ce înseamnă.

Și, deși e deseori receptat ca reprezentând contrarii, forma perfectă pe care o ia, cea a cercului, semnifică armonia supremă.

Această armonie a femininului și masculinului, a albului și a negrului, a gravului și a acutului și-a găsit o desăvârșită expresie în două compoziții din cadrul celui mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Prima dintre acestea a fost Concertul în Si bemol major pentru pian la 4 mâini și orchestră de Leopold Kozeluch.

Dându-mi seama că urmează să văd doi artiști folosind claviatura în același timp, m-am așezat în sală în așa fel, încât să le pot urmări mâinile. Bănuiam că va fi un spectacol în sine.

Ce nu știam era cât de armonioasă va fi conlucrarea lui Constantin Sandu și a Corinei Ibănescu. Inițial, lucrarea lui Kozeluch are înțelepciunea de a propune o alternanță: când unul dintre pianiști ridică mâinile, le coboară celălalt.

Am încercat din răsputeri să prind un moment de hiatus, o pauză infinitezimală între cele două seturi de mișcări, dar nu am reușit. Tranziția era lină precum mareea de la Mont Saint-Michel.

Ulterior, sonoritatea care se cerea emisă în cadrul bucății muzicale necesita apăsarea simultană a clapelor. Și, așa cum vă imaginați, n-am sesizat nicio urmă de cusătură. Totul s-a potrivit precum acele stânci ciclopice utilizate de incași pentru a-și dura fortărețele.

Aceasta a fost prima materializare de Yin și Yang din acea seara.

Cea de-a doua a fost reprezentată de Concertul nr. 7 în Fa major pentru 2 piane și orchestră, K. 242, „Lodron” de Wolfgang Amadeus Mozart.

De data aceasta estimam că am șanse mai mari să disting între cele două piane (apropo, a trebuit să verific pluralul acestui substantiv, atât de neobișnuită și încântătoare a fost această experiență).

Și, după vreo câteva minute de eșec total, m-am abandonat plăcutei picoteli pe care această compoziție ți-o induce.

Știu că zâmbiți auzind asta:

– Iulică, ai îmbătrânit!

Poate, dar este și efectul inevitabil al lui Mozart, care acționează asupra tinerilor și bătrânilor deopotrivă, dovadă fiind cei pe care i-am văzut moțăind în jurul meu. Date de control pentru ipoteză mi-a oferit și amicul Daniel Botea, care a reperat câțiva la rându-i.

Oricum, toată lumea s-a trezit la Tablouri dintr-o expoziție de Modest Musorgski, în aranjamentul lui Maurice Ravel.

Iar starea de veghe și de concentrată delectare n-a fost doar grație coloraturii uneori subtile, alteori sălbatice a acestei lucrări sau a momentelor de o sonoritate atât de intensă, încât păreau că deschid Judecata de Apoi, ci și a contribuției dirijorului Giovanni Pompeo.

Cu riscul de a fi acuzat că mă agăț de stereotipuri, nu pot să nu amintesc că este italian. Iar locvacitatea celor originari din Cizmă nu este doar verbală, ci și gestuală, iar Giovanni Pompeo a făcut cinste acestei tradiții nescrise.

Mișcările sale n-au doar efectul de a-i ghida pe muzicienii Filarmonicii din Craiova, ci și de a îmbogăți partea muzicală a spectacolului cu o formă sui generis de teatru și dans.

Drept încheiere, o să răstorn un banc celebru.

Când vine vorba de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, pesimistul spune:

– Mai bine de-atât nu se poate!

La care optimistul răspunde:

– Ba se poate!

Pare-se că pe amicul Daniel Botea nu l-a adormit Mozart, așa că a putut surprinde imaginele de mai sus.

Nuntă în cer

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Există o expresie în limba engleză, ”marriage made in heaven”.

Nu știu sigur cărui procent dintre mariajele umane i se aplică, sper unuia cât mai mare, însă pare a fi formularea ideală pentru împerecherea dintre flaut și harpă.

Ambele instrumente au ceva angelic în sonoritate, însă nu îmi imaginam că se completează atât de bine, ilustrând în același timp metafora căsătoriei ideale pe care o dădea Khalil Gibran – un picior al tău e legat de al celuilalt, însă fiecare are și un picior liber.

Această ambivalență a angajamentului dublat de independență a fost în centrul Concertului in Do major pentru flaut, harpă si orchestră, K. 299 de Wolfang Amadeus Mozart, prezentat în cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Pe măsură ce audițiile aici mi se întețesc, mi se cristalizează și convingerea că lumea muzicii clasice este ca un ocean nesfârșit, pentru că, deși Mozart e printre compozitorii care mi-a glăsuit cel mai mult de-a lungul timpului, de această nestemată habar nu aveam.

În cadrul ei, s-a dezvăluit acea uniune celestă dintre flaut și harpă, Rebecca Taio (Italia) insuflând viață primului instrument, iar Maria Bîldea mângâindu-l pe cel de-al doilea.

Ca mariaj fericit, și acesta a străbătut timp și spațiu, mai ales că, foarte generoase, cele două artiste ne-au oferit două bisuri sublime: Antract de Jacques Ibert și Orfeu și Euridice de Christoph Wilibald Gluck.

Prin intermediul lor am avut parte de o incursiune într-o natură bucolică, cu susur de râu și ciripit de zburătoare, de aventuri în stil Mr. & Mrs. Smith, dar și de nostalgia unui relații de durată, precum cea dintre Filemon și Baucis, a căror iubire statornică și reciprocă i-a înduioșat până și pe zei, care i-au transformat după moarte în arbori, pentru a continua să petreacă eoni împreună.

Am vorbit la un moment de duelul din mintea mea dintre Mozart și Beethoven drept un Fedal al muzicii.

Chiar și în cazul celor doi titani ai tenisului s-a întâmplat să se afle de aceeași parte a fileului, la meciuri demonstrative, când nu ezitau să arate tot felul de artificii tehnice.

Și spectacolul de la Filarmonica din Craiova a fost o astfel de demonstrație de comuniune între rivali, oferindu-ne Simfonia nr. 8 in Fa major, op. 93, supranumită și Mica Simfonie, a lui Ludwig van Beethoven.

Mică, mică, dar atât de complexă și armonioasă, încât orice creator de muzică ar fi bucuros să o plăsmuiască și să o denumească Marea Sa Simfonie.

În fruntea orchestrei care a redat-o s-a aflat Alexandru Ilie. Ca orice dirijor pe care mi-a fost dat să îl urmăresc până acum, a avut propriul registru de mișcări prin care i-a ghidat pe muzicienii craioveni.

Dar, dacă alți confrați uzează de gesturi bruște, energice, ca un fel de Kung Fu dirijoral, Alexandru Ilie a afișat un registru gestual mlădios, ca de Tai Chi.

Însă, așa cum am aflat-o pe propria piele, această artă marțială așa-zis moale este atât de solicitantă, încât nu m-am mirat să văd că, la final, dirijorul era extenuat, dar fericit.

Fericit, precum oricine a avut șansă să se afle în sala Filarmonicii din Craiova în această seară memorabilă.

Încă una însemnată pe răbojul încântării.

Imaginile sunt surprinse de colegul și prietenul meu Daniel Botea.

Percepția diferă, valoarea nu

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Prima dată am ascultat Requiem pentru soliști, cor și orchestră de Giuseppe Verdi la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova acum mai bine de patru ani.

Atunci mi s-a părut o compoziție plină de distincție, cu un fior religios mai degrabă abstract și m-a trimis cu gândul la grandiosul documentar Civilisation al lui Sir Kenneth Clark.

De atunci, au trecut o pandemie, un război neterminat, incertitudini sociale și picaje economice.

Deși nu sunt chiar plămadă moale în calea istoriei, om sunt și nimic din ce este omenesc nu îmi este străin, așa că eram curios cum o să receptez lucrarea lui Verdi după toate zguduirile astea.

Am regăsit-o, am recunoscut-o, dar au fost și unele diferențe notabile.

Cred că principal lor izvor a fost dirijor Jin Wang, ale cărui generozitate și dedicare îmi erau familiare și le-am văzut din nou desfășurându-se în modul în care condus armia cea mare a filarmonicii, reunind atât orchestra și corala academică, precum și pe soprana Diana Țugui, mezzosoprana Alexandra Leșiu, tenorul Fabio Serani și basul Corneliu Huțanu.

Ce m-a surprins și încântat deopotrivă a fost inventivitatea, manifestată prin ideea simplă, dar de efect, de a pune pe unul dintre suflători să cânte de pe holul instituției, astfel încât noi, spectatorii, ne-am văzut captivi într-un veritabil câmp magnetic al muzicii, părtași direcți la vibrația ei.

De asemenea, mi-a plăcut enorm relația personală pe care dirijorul Jin Wang a stabilit-o cu unii dintre instrumentiști, mai ales pentru momente-cheie pe care le voia punctate într-un mod anume. A fost cazul contrabasului lui Ion Birovescu sau tobei tunătoare a lui Sorin Săceanu.

Prin toate aceste expresii artistice, Requiemul ne-a vorbit despre caracterul vremelnic al existenței, așa cum se cuvine.

Dar ne-a vorbit și despre revoltă împotriva sorții, despre duioșia momentelor de afecțiune, despre ce mult înseamnă să ne punem vocile la unison, pentru a stăvili absurdul existenței.

Și, nu știu cum, prin acea miraculoasă hoinăreală a minții umane, așa cum numai muzica o poate stimula, m-am pomenit amintindu-mi de câteva versuri din Luceafărul, pe care le las pe post de încheiere, pentru că n-aș ști să spun ceva mai bine de atât:

Tu vrei un om să te socoți,

Cu ei să te asameni,

Dar piară oamenii cu toți,

S-ar naște iarăși oameni.

Imaginile sunt surprinse de prietenul meu meloman, Daniel Botea.

La Craiova se studiază Apărarea Contra Magiei Negre

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Magia neagră ne înconjoară.

Se ciocnesc trenuri, se ciocnesc mașini, se ciocnesc state mari și mici, se ciocnesc ideologii.

Și mai și starea de înnegurare sufletească la care sunt predispuși din ce în ce mai mulți, din voia geneticii, a mediului sau a propriilor greșeli.

Greu de luptat cu magia asta neagră.

Dar, din fericire pentru locuitorii și vizitatorii ocazionali din Bănie, la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova există un Centru Internațional de Apărare Contra Magiei Negre.

Spun internațional cu tot simțul de răspundere, pentru că și prin sală, și pe scenă s-au succedat de-a lungul timpului persoane de pe tot cuprinsul mapamondului.

Această sesiune de curs muzical vrăjitoresc l-a avut la pupitru pe Alexander Frey, din Statele Unite ale Americii.

Cu generozitatea comunicațională care îi caracterizează pe cei de peste Ocean, pianistul și dirijorul american ne-a oferit un ansamblu de expresii ale gesturilor și corpului care nu puteau fi altceva decât un set foarte coerent de vrăji, mai ales că avea în mână și bagheta, în care bănuiesc că era un amestec de pene de Phonenix, lacrimi de unicorn și sânge de dragon.

Eu, unul, sunt mai Încuiat din fire, dar tot am reușit să identific următoarele manifestări magice pe care Alexander Frey ni le-a expus:

Alohomora

Tarantallegra

Carpe Retractum

Expecto Patronum

Alarta Ascendare

Lacarnum Inflamarae

Expelliarmus

Prior Incantato

Harmonia Nectere Passus

Liberacorpus

Petrificus Totalus

Appare Vestigium

Wingardium Leviosa

Îi rog pe cei care au fost de față și sunt mai pricepuți ca mine să completeze această listă, e de folos întregii comunități.

Materialul didactic pe care Alexander Frey a demonstrat toate aceste vrăji a fost unul de o așa bogăție, încât mă face să cred că a dibuit pe undeva Piatra Filosofală și secretele transmutării metalelor.

Uvertura operei Don Giovanni începe cu un aer sumbru, care și cum s-ar apropia un grup de Dementori, risipiți apoi de strălucirea bucuriei pe care o exprimă atât de bine Mozart.

La Simfonia nr. 41 în Do major, K. 551, supranumită și Jupiter, a aceluiași Mozart, am regăsit o poveste care a reconciliat în mintea mea duelul de legendă, Fedalul muzicii clasice despre care vorbeam aici.

În această compoziție am regăsit binecunoscuta exuberanță mozartiană, dar și o gravitate care m-a trimis cu gândul la Beethoven.

A simțit oare Mozart că aceasta va fi ultima sa creație și s-a îngrijit să predea ștafeta titanului care i-a urmat?

De la vrăji ancestrale am trecut la unele mai moderne, cu efecte la fel de încântătoare.

„Hudson Concerto” pentru pian și orchestră de Charles Kalman a fost prezentat în premieră în România, dar pentru mine a existat și o doua premieră.

Pentru întâiași oară am văzut cum un interpret la pian îndeplinește concomitent și misia de dirijor.

Filarmonica din Craiova mi i-a adus în față pe mulți pianiști de excepție, diferiți ca abordări, dar uniți de modul cum deveneau absorbiți de arta lor.

Alexander Frey reușea să se desprindă de acea stare de flux, pe care el însuși a recunoscut că o încearcă când e pe scenă, dădea semnale orchestrei, apoi se apleca din nou asupra claviaturii, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

O dedublare magică în sine.

Iar dacă toate acestea nu au fost de-ajuns să vă convingă de beneficiile acestui curs de Apărare Contra Magiei Negre, vă mai spun că totul a culminat cu Un american la Paris a lui George Gershwin.

O creație muzicală față de care nu prea pot să nu fiu părtinitor. Nu doar că are o exuberanță care evocă atmosfera pulsând de emoție din cel mai frumos oraș al lumii, dar în mintea mea se leagă de un proiect foarte drag inimii mele, Cinemateca din Craiova, un alt modul al Apărării Contra Magiei Negre.

Despre eficacitatea acestui curs în ansamblul lui pot depune mărturie toți cei care l-au urmat până cu acum cu râvnă.

Din experiența mea, o singură vrajă nu merge la Filarmonica Craiova:

Finite Incantatum.

Încântarea nu se va opri niciodată aici.

Vedeta populară și nu numai

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Când am văzut prima dată afișul acestui concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, m-am frecat la ochi.

Mihai Teacă?

Nu e cel care, cântând din gură și la taragot, a câștigat la Vedeta populară, la egalitate cu Vlăduț Sărmaș, la capătul unui sezon remarcabil cu concurenți unul și unul?

Ce treabă are cu pianul?

M-am pus pe documentare și am aflat că are preocupări și, mai important, rezultate remarcabile cu instrumentul acesta prin toate colțurile lumii.

Intrigat peste poate, m-am făcut luntre și punte să ajung la spectacol, ca să încredințez că nu e vreun Mihai Teacă din Everything Everywhere All at Once.

Acum, că am fost acolo, m-am lămurit că el era, probabil din universul nostru, dar nedumerirea persistă.

În regulă, e înalt și bine făcut, dar, totuși, unde încape atâta talent multilateral dezvoltat într-un singur trup de om?

Mai ales că bucata muzicală pe care a avut-o de interpretat împreună cu orchestra filarmonicii a fost Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, S. 124 de Franz Liszt.

Același Liszt despre care se discută intens pe forumurile celor care practică pianul.

Voi cum vă descurcați cu bucata Cutare?

Mie mi se pare accesibilă, dar mă omoară Cutare 2.

Da, și pe mine.

Ș.a.m.d.

Pe Mihai Teacă nu l-a doborât Liszt, dimpotrivă l-a ridicat pe culmi de pasiune, care au răzbătut din modul emfatic în care apăsa claviatura și se asocia sonorității generale a orchestrei.

Ca și în cazul altor predecesori într-ale pianului, n-a scăpat fără să ne ofere două bisuri.

Pe lângă o plăcere auditivă, cea de-a doua parte a concertului Filarmonicii din Craiova mi-a prilejuit și una vizuală, cea de a contempla distincția dirijorului Emir Nuhanovic, din Bosnia și Herțegovina.

Figura, gesturile, costumația m-au întors în timp, în acel sfârșit de secol XIX și început de secol XX, perioadă pe care o idealizăm, dar pe care încă o considerăm etalon al eleganței aristocratice.

Și poate că nu e o întâmplare că a condus din memorie, fără vreo partitură ajutătoare, Simfonia nr. 8 în Sol major, op. 88 a lui Antonin Dvorak. O compoziție colorată, în care simțit unduiri orientale, tânguiri balcanice, dar și o atmosferă de bal vienez. Un melanj de culturi, precum meleagurile de provenință ale dirijorului, unde se îmbină atâtea culturi care, în ciuda tuturor vitregiilor, au învățat să trăiască împreună.

Prezența lui Emir Nuhanovic în Craiova marchează și debutul unei colaborări între Filarmonica Oltenia și Filarmonica din Sarajevo.

Așa, Craiova devine chiar o vedetă populară.

Nu doar în țară, ci și peste hotare.

Hai Craiova!

Imaginile sunt surprinse de liderul de selecții în ceea ce privește prezența la Filarmonica din Craiova, amicul Daniel Botea.

Educația nu-i doar pentru copii

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Cel mai recent concert la celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a venit la capătul unei săptămâni dedicate educației non-formale a copiilor.

Un termen cu care nu sunt de acord, pentru că educația are o pleiadă de forme, nu doar două. Dar aceasta este o discuție aparte.

Ce a contribuit la încântarea unui spectacol care s-a dovedit splendid de la un cap la altul a fost micul expozeu de la început al Ivonei Stănculeasa, în care a trasat misiunea pe care instituția sa și-a asumat-o:

Să îi formeze pe auditorii de mâine.

Minunat!

De-ar înțelege toate lăcașele de cultură din Craiova că menirea lor nu e doar a doborî convenții și a provoca intelectual, ci și de a derula mai puțin spectaculoasa, dar nu mai puțin glorioasa sarcina de a încărca sufletele oamenilor cu trăirile necesare pentru a duce ceea ce de la antici încoace se numește simplu o viață bună.

Spun oameni și nu copii, pentru că, de pildă, Petrică și lupul, op. 67, compoziția lui Prokofiev care a deschis programul concertului, le-a fost destinată la origini acestora din urmă, însă este o curcubeu de senzații muzicale pentru orice vârstă.

Dialogul instrumentelor a semănat cu o Poiană a lui Iocan auditivă, în care fiecare are ceva hâtru de spus și n-au lipsit momentele când angrenajul corzilor și al suflătorilor și al percuționiștilor lua formele personajelor din fabulă. Nu, n-am vedenii în general, e meritul muzicienilor că mi-au păcălit creierul mai ceva decât Petrică pe lupul cel fioros.

Amuzat, relaxat, răsfățat, eram gata să primesc în plin anvergura lui Frantz Liszt.

Dar nu mă așteptam să fiu dat pe spate.

Un comediant britanic spunea cândva că Liszt trebuie să fi fost vreun extraterestru, cu tentacule extensibile în loc de degete, altfel nu avea cum, omenește posibil, să redea acele partituri pe care el însuși le plăsmuise.

Glumă, glumă, dar nu e departe de adevăr. Din poziția mea, nu vedeam mâinile pianistei Adela Liculescu acționând asupra claviaturii, însă urechea mea, de neavizat, ce-i drept, îmi spunea că sunetele astfel produse veneau de la trei mâini. Imposibil ca doar două să reușească o asemenea bogăție auditivă. Cum altfel să treci de la un capăt al clapelor la altul mai repede ca demarajul lui Usain Bolt?

Dacă mâinile au fost ascunse și m-au lăsat pradă unui mister, figura Adelei Liculescu a fost un prilej nemijlocit să contemplu metamorfoza psihologică generată de natura partiturii interpretate.

La Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125 am fost martorul unui rictus de maximă concentrare, în timp ce la Fantezia pe teme populare maghiare pentru pian și orchestră i s-a declanșat o aură de voioșie, de nețărmurită bucurie, care s-a transmis celei, situate deja la cote înalte, a spectatorilor.

Adela Liculescu a scăpat cu DOAR două bisuri, bijuterii muzicale la rându-le, timp în care dirijorul Constantin Grigore și-a îngăduit plăcerea de a o asculta. Iar ceea ce vedeam pe chipul lui ar fi văzut oricine pe al meu, probabil.

Ca orice formă de educație, spectacolul celor de la Filarmonica din Craiova are nevoie și de evaluare și notă.

A mea e 10 cu felicitări!

Imaginile sunt suprinse de colegul meu de clasă muzicală Daniel Botea.

Nu mă duc la Guns N’ Roses, pentru că a venit Guns N’ Roses la mine

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

În preambulul unui recital, cu fleru-i de mare, mare actor, Ian McKellen ne îndeamnă să nu ezităm să mergem a ne vedea artiștii preferați câtă vreme mai sunt cu noi.

Și dă exemplul propriei greșeli, de a fi ratat șansa de a-l urmări pe Elvis în concert în Las Vegas.

Cred și io că-l doare.

Așa că îi înțeleg pe cei care, animați de nostalgie, vor da năvala la Guns N’ Roses la vară, dar eu, unul, tot prefer să caut să trăiesc emoția manifestării unui artist câtă vreme mai e în plenitudinea forțelor creatoare.

Pentru că nu toți sunt maestrul Victor Rebengiuc, să te poată copleși la 90 de ani.

Ca urmare, n-am ratat ocazia de a-l revedea pe Adrian Naidin în Rock the Symphony la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

A fost o reeditare a spectacolului din deja legendarul Craiova Jazz Festival din 2022, dar a existat o diferență.

Dacă acolo, acompaniat doar de câțiva virtuozi, vocea și violoncelul lui au fost ca un râu limpede și răcoros de munte, acum, având în spate oastea câtă frunză și iarbă a Filarmonicii craiovene, a fost ca o stihie dezlănțuită.

Mi-a plăcut și generozitatea de a-i acorda spațiu interpretei Leyah (Magdalena Cichirdan) și melodiei ei grave, care ne vorbește despre cel mai mare flagel al prezentului – războiul – și cea mai ardentă dorință a celor mai mulți dintre noi – pacea. Unde mai pui că videoclipul a fost filmat în Craiova.

Nu am apucat să mă întristez când Adrian Naidin și Leyah (gândul spre Star Wars a fost inevitabil) au părăsit scena, pentru că prim-planul a fost luat de dirijorul Remus Grama.

Mare figură.

Și nu e vreo glumă la adresa staturii sale, deși, la câte autoironii a produs pe tema asta, mă îndoiesc că l-ar deranja în vreun fel, ci un elogiu unui om care nu conduce un spectacol, ci este el însuși un spectacol.

După cum bine zicea amica Anda într-o postare pe Facebook, le dă clasă multor comedianți de stand-up. Nu doar că a avut poante de tot hazul, dar n-a fost doborât de niciun fel de reacție din public, ba chiar le-a parat și deviat mai ceva ca Neo a lu’ Matricea (traducere liberă).

Micutzu are rival.

Din toate punctele de vedere.

Sub bagheta lui debordând de energie, un ansamblu de muzicieni motivați 120% ne-a luat pe sus și ne-a purtat printr-un periplu simfonic al unor melodii rock și pop care sunt deja parte a patrimoniului umanității:

Smoke on the Water de la Deep Purple.

Mamma Mia și alte câteva de la ABBA.

Smells like Teen Spirit de la Nirvana (modul cum a filmat un domn în vârsta din fața mea piesa asta a fost cel mai tare omagiu care i se poate aduce).

Purple Haze a lui Jimi Hendrix.

Bohemian Rhapsody de la Queen.

Și, bineînțeles, Sweet Child o’Mine de la Guns N’ Roses.

Așa că vă îndemn să mergeți la concertul de la vară, dacă simțiți că astfel vă împliniți un vis.

Eu, unul, am treabă aici, în Craiova, unde evenimentele de calitate nu mai prididesc să apară.

Doar v-am spus că 2023 va fi un an săltăreț.

Nu m-au crezut mulți la început.

Dar până la sfârșitul anului, o să-mi dați dreptate.

Toți.

Imaginile sunt surprinse de neobositul Daniel Botea.

Nu doar Federer și Nadal au avut meciuri de legendă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Tot mergând eu la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, s-a format un întreg tablou de concurs între compozitorii pe care am avut ocazia să îi ascult acolo.

Însă finala s-a jucat și se joacă de-a pururi între Beethoven și Mozart.

Parcă să zic că primul e câștigător la un tiebreak foarte strâns.

Dar la ultimul concert la care am participat, Mozart a reușit să-i conteste lui Beethoven titlul de Grand Slam muzical pe care i-l credeam decernat pe vecie.

Totul a început cu un as, în stilul dezarmant al celor cu care Federer obișnuia pe vremuri să anuleze un 0-40 – Uvertura operei ”Nunta lui Figaro”, K. 492.

Atât de cunoscută și atât de frumoasă este această bucată, încât mi-a stabilit starea de spirit pentru tot restul spectacolului.

Nu că aș fi avut vreo dificultate în a o menține, pentru că următorul set a fost unul de senzație. Concertul în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 este de o delicatețe pe care numai venirile la fileu ale aceluiași Federer o puteau egala.

Și, deși veți crede că mă pripesc cu concluziile, cred că a contat enorm că solist a fost un pianist cu multă experiență – Antonio Di Cristofano.

E nevoie de un anume calm, de o anume serenitate pe care numai anii o pot aduce, pentru a face claviatura să emane sunetele atât de cristaline pe care mintea prodigioasă a lui Mozart le-a plăsmuit. Ajuns aici, nu pot să nu remarc că acest concert pentru pian, atât de duios în exprimare, contrazice nervozitatea pe care o asociem cu figura infantilă a compozitorului, așa cum a impus-o Amadeus a lui Milos Forman.

Mozart vs. Beethoven e un meci care încă se joacă.

În Italia m-aș duce și m-aș tot duce, așa că a fost o încântare să călătoresc din nou în cea mai frumoasă țară din lume prin intermediul Simfoniei nr. 4 în La major, op. 90, „Italiana” a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.

O persoană care se pricepe bine de tot m-a provocat să urmăresc cu atenție cea de-a doua mișcare a acestei compoziții și așa am și procedat. Nu aș fi avut probleme în a o remarca, totuși, pentru că face o superbă notă discordantă cu exuberanța din restul simfoniei.

Am simțit o tânguire, minunat redată de atingerea lină a corzilor, și pot să jur că erau momente când parcă auzeam ”Cântă cucul, bată-l vină/ De răsună Bucovina”. Per ansamblu, m-a trimis cu gândul spre o poveste în care au loc evenimente grave, atât de tragice, încât sunt ținute deasupra abisului insuportabilității de o scânteie de umanitate. O poveste precum Lista lui Schindler.

Încă un mic amănunt, care să întregească fresca deja luxuriantă a încântărilor de care am avut parte în acea seară:

Dirijorul Kim Jaeha n-avea cu mult peste 20 de ani.

Într-adevăr, muzica nu are vârstă.

O săptămână muzicală în fel și chip

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Săptămâna trecută a fost foarte muzicală pentru mine.

Nu că n-aș căuta să păstrez acest balsam al sufletului omenesc cât mai la îndemână, însă frecvența cu care m-am aflat într-un context muzical a fost una deosebit și încântător de mare.

Totul cu început cu Babylon, fresca ambițioasă și exagerată a Hollywoodului în pruncie, rod al energie năvalnice a lui Damien Chazelle, cu o coloană sonoră senzațională și oscarizabilă, semnată de Justin Hurwitz.

Apoi, am trăit muzica într-o formă dublă și mai subtilă a ei. Dacă vocea omenească are muzică în însăși esența ei, atunci vocea maestrului Emil Boroghină, blândă, dar și capabilă de inflexiuni puternice, este ca o sonată de pian, pe care o asculți pentru a ogoi temporar zbaterile existenței. L-am urmărit recitând din Ovidiu și din Eminescu, iar acele părți din Luceafărul sau alte creații pe care le știm atât de intim mi-au relevat cât de muzicală este limba română când încape pe mâna unui poet genial (da, hai să recunoaștem, epitetul ăsta obosit, pe care îl știm încă din liceu, rămâne valabil).

Periplul muzical a ajuns acasă, odată cu recitalul De la Baroc la Rock al celor de la HKB Trombone Quartet, desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cei patru membri ai formației, Simone Maffioletti (Elveția), Michele Marinaro (Italia), Alexandru Țapeș (Republica Moldova) și Igor Vataman (România), cărora li s-a adăugat la un moment dat Anna Tovarnytskaya (Ucraina) au strălucit pe rând și pe ne-au purtat într-o aventură sonoră care a inclus exuberanța Uverturii din Wilhem Tell a lui Rossini, înălțătoarea arie Nesum Dorma din Turandot de Puccini, săltăreața (vezi ce spuneam mai deunăzi) Under the Sea din The Little Mermaid, totul culminând cu Bohemian Rhapsody, care, la patru tromboane, are o așa vibrație, că ar putea dărâma și zidurile Ierihonului.

Apropo de tromboane, acest spectacol n-a fost doar desăvârșit din punct de vedere artistic, ci și educațional.

În primul rând, m-am lămurit și eu acum, la senectute, că substantivul ”trombon” are două forme de plural: ”tromboane” pentru instrumente și ”tromboni” pentru instrumentiști. Să auzi și să nu crezi!

Impactul fiecărei bucăți muzicale a fost sporit și umanizat de scurtele prezentări ținute de Ivona Stănculeasa, care, prin relaxare și o voce mângâietoare, demonstrează ce înseamnă fuziunea dintre un manager și un lider. E literatură de specialitate din belșug pe tema asta, dar o seară la Filarmonica din Craiova e și mai ilustrativă.

Tot la Filarmonica din Craiova a avut loc finalul impunător al acestei săptămâni a armoniilor auditive, expus fiind la două monumente ale muzicii clasice.

Primul dintre acestea a fost Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73, supranumit și ”Imperialul”, al lui Ludwig van Beethoven.

Legenda spune că această compoziție a fost plăsmuită într-o Vienă aflată sub asediul trupelor napoleoniene, iar această poveste mi-a servit drept mod de a o recepta.

În mijlocul unei orchestre care reda sunete grave și bucăți intense se găsea pianul la care Cristian Sandrin părea uneori că se joacă. Îmi și imaginez un oraș zgâlțâit de bombardamente, cu moloz și isterie pretutindeni, iar undeva în tot acest infern, un om care înfruntă moartea și distrugerea prin această platoșă inutilă, dar în același timp, invincibilă, a spiritului uman – arta.

Supranumele ”Imperialul” a fost adecvat nu doar grație calității acestei bucăți muzicale, cu și prin structura publicului care, fapt încântător, a umplut sala filarmonicii până la capacitatea ei maximă.

Definiția unui imperiu este că înglobează popoare și grupuri etnice diferite, uneori pentru a le împila, dar, câteodată, reușind să atenueze conflictele și să aducă o stabilitate pașnică.

În acea seară de la Filarmonica din Craiova am auzit în jurul meu franceză, engleză, poloneză și germană, la care se adaugă faptul că dirijorul Pawel Gorajski e polonez de origine, dar trăiește de mic în Italia.

Toți am fost pentru o vreme sunt imperiul muzicii.

A urmat Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. Din nou, supranumele ei – ”Scoțiana” – mi-a servit drept formă de receptare, dar de data aceasta în contrapunct.

Despre scoțieni se spune că sunt zgârciți și există o sumedenie de bancuri pe tema asta.

Dacă nu știți niciunul, iată o mostră:

Doi scoțieni într-un cort:

– John, dormi?

– Nu, de ce?

– Dă-mi 4 penny (pence, pentru anglofonii puriști)!

– Dorm, dorm!

Compoziția de față a fost oricum, numai zgârcită nu cu varietatea expresiei muzicale, iar aerul ei diversificat și vivace a parafat o săptămână care a stat sub zodia muzicii.

2023 începe să adune momentele-i de glorie.

Cu excepția imaginii din Babylon, celelalte fotografii sunt realizate de neobositul meu tovarăș și prieten, Daniel Botea.