Destine remarcabile

La Filarmonica ”Oltenia” din Craiova își dau întâlnire destine remarcabile, iar asta s-a vădit și mai abitir la cel mai recent spectacol la care mi-a fost dat să asist.

Invitat să participe ca solist la Concertul nr. 1 în Do major pentru pian și orchestră, op. 15 al lui Ludwig van Beethvoven a fost Per Enflo.

Suedez stabilit în Statele Unite, acest respectabil domn nu este numai un pianist atât de bun, încât a poposit cu arta sa pe toate meridianele lumii, ci și un reputat matematician.

Da, matematician.

Două domenii care par atât de depărtate, dar care, la nivelul cel mai înalt, se apropie asimptotic. Să ne gândim numai la Pitagora și la importanță sacră pe care o acorda muzicii.

Per Enflo nu are numai un destin remarcabil, ci și unul longeviv, pe care i-l doresc de două ori pe atâta ca durată.

La 80 de ani, are încă energia de a se lăsa cuprins de voioșia compoziției beethoveniene cu entuziasmul unui puștan (până să înceapă bucata sa, părea că rezistă cu greu tentației de a atinge claviatura).

Oare care este secretul unei așa pofte de viață la o vârstă atât de înaintată?

Dar poate aceasta nu este întrebarea, ci răspunsul.

Cu voia domniei sale, o să fac și o paralelă între modul în care încrucișa mâinile pe clapele pianului și modul de înmulțire al mezilor și extremilor unei proporții.

Cea de-a doua parte a spectacolului ne-a oferit Simfonia nr. 5 în Do minor, op. 67 de același Beethoven.

Tadadadaaaa!

Poate cele mai ușor de recunoscut sunete de debut din cultura omenirii aparțin acestei simfonii, supranumită și a ”Destinului”, care a avut și continuă să aibă un destin remarcabil.

De pildă, deși Beethoven a fost confiscat de naziști, iar muzica sa proslăvită ca simbolizând puterea germană, Aliații au fost cei care au folosit Simfonia nr. 5 cu stil. Rezistența belgiană i-a îndemnat pe locuitorii ambelor părți ale țării (valonă și flamandă) să picteze pe case semnul V (”Victoire” în franceză, ”Vrijheid” în flamandă).

Simbolul ”V” a fost preluat apoi de BBC, care începea fiecare buletin de război cu redarea literei în Codul Morse. Iar pentru ”V”, ansamblul de sunete folosite corespundea exact începutului legendar al simfoniei.

Un episod din Pantera roz, cu umorul său sec și ușor macabru, se învârte în jurul compoziției.

Colecție de scurtmetraje animate Fantasia 2000 are o bucată de trei minute care o folosește.

O versiune mai disco al ei apare în Saturday Night Fever, mai precis intrarea cu stil a lui John Travolta în localul unde au loc dănțuielile.

Electric Light Orchestra are un aranjament al Roll over Beethoven a lui Chuck Berry, dar cred că puteți ghici cum debutează melodia.

Iar acesta este doar unul dintre exemplele de prelucrări rock ale creației beethoveniene.

Și nu pot să nu închei, fără a menționa că figura lui Svilen Simeonov mi-a adus aminte de a lui Beethoven însuși, doar că e infinit mai bonomă și mai zâmbitoare.

Îi apropie un lucru pe cei doi, totuși.

Dăruirea față de muzică.

Au curs apele de pe dirijorul bulgar ca un râu înspumat de munte după o ploaie torențială. Iar dumnealui avea și un picior suferind.

Însă, așa cum pe Beethoven nu l-a împiedicat surzenia să ducă la bun sfârșit atâtea capodopere, micul beteșug nu l-a împiedicat pe Svilen Simeonov să ne poarte de la momentele viforoase din debutul Simfoniei nr. 5 către sfârșitul ei înălțător.

Destinul e opera fiecăruia dintre noi.

de Iris Gootieb (sursa: www.vox.com)
Autor: Iris Gottlieb (sursa – www.vox.com)

Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de amicul Daniel Botea, despre care cred că va fi la fel de energic la vârstă lui Per Enflo.

Tiptipiti Tabtabada

Nu am ajuns des pe la Operă, dar când s-a întâmplat, a fost întotdeauna o experiență agreabilă.

La Serva Padrona (Servitoarea Stăpână) a confirmat această regulă.

Este un spectacol simplu în structură, dar complex în psihologie și haios în realizare și interpretări.

Uberto e un tip de neam și, ca orice bărbat holtei de vârstă mijlocie, are o servitoare, Serpina, care, după un început sfios, a pus mâna pe frâiele gospodăriei și se comportă de parcă ea ar fi stăpâna.

Urmează clinciuri verbal-muzicale, mici prefăcătorii sentimentale și un final romantic care se întrevede chiar și de la cel mai îndepărtat loc din sală.

Punerea în scenă (asigurată de VRP Arhitectură & Gary Deskin) este de o actualitate hilară: ea are o valiză cu mesaje de susținere a Ucrainei, el se joacă la calculator exasperant de mult și vrea să participe la un marș șoșocist-antivaccinist.

Însă, pentru mine, marea revelație a fost să analizez aerul originar profund subversiv al creației. Scrisă de Giovanni Battista Pergolesi în 1733, când clasele sociale erau încă încastrate în anumite limite, La Serva Padrona vrea să transmită fără opreliști nu doar că rangul nu înseamnă mare lucru, dar și că o femeie se poate impune în fața unui bărbat.

Cu toată intenția umoristică a spectacolului, îndrăzneala ideologică rămâne remarcabilă.

O operă bufă funcționează atât de bine cât se descurcă interpreții ei.

Iar aici totul a mers excelent, grației Cleopatrei David și lui Andrei Marinache. Despre calitatea cântării lor nu mă pronunț, că nu mă pricep, dar a fost suficientă să mă țină prins melodic, mai cu seamă la niște onomatopee la care mă voi referi mai jos.

Am sesizat și simpatice tușe actoricești – exasperarea și neputința lui (cunoaștem, cunoaștem), dar și afurisenia ei binevoitoarea, precum și îngăduința disprețuitoare față de inutilele jocuri pe calculator (cunoaștem, cunoaștem).

La Serva Padrona vine din epoca barocă, așadar acompaniamentul muzical presupune un număr mai redus de instrumente, iar din acest motiv realizatorii spectacolului (regie – Alexandru Pătrașcu, mișcare scenică – Marna Minoiu) au luat foarte inspirata decizie de a le plasa pe scenă, în văzul lumii, chiar în spatele interpreților.

Așa am putut admira superba coordonare dintre muzica instrumentală produsă de membrii orchestrei Operei Române Craiova (coordonați de Ieronim Buga) și cea vocală triluită de Cleopatra David și Andrei Marinache.

Părea ușor și firesc, dar probabil că e rodul unei munci asidue.

Cu toate aceste trăsături favorabile și cu o durată de doar o oră, La Serva Padrona e exact tipul de spectacol de operă care poate prinde la un public mai larg decât cel cunoscător al acestei arte.

Nu e întâmplare că erau mulți tineri de liceu printre spectatori și, când am mai aruncat priviri în sală în timpul reprezentației, n-am văzut ecrane de telefoane aprinse, semn că interesul era viu și captiv.

Dacă e să aleg ceva cu care voi rămâne de-a pururi după La Serva Padrona, este tandemul de onomatopee care redau inimile înamorate.

Tiptiti, tiptipiti!

Tabtabda, tabtabada!

Adorabile și irezistibile, nu-i așa?

La Serva Padrona este parte a Festivalului Internațional ”Elena Teodorini”, ediția 2023.

Ipostaze de zbucium

Un festival cultural mare are tendința de a se extinde, atunci când stârnește un interes atât de vast, încât depășește fruntariile orașului care îl găzduiește.

S-a întâmplat cu Festivalului Internațional „George Enescu” care a trimis o nestemată a sa la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, știut fiind că nicio provocare nu este prea mică pentru orchestra de aici.

M-am numărat printre cei care au profitat de această ocazie, care mi-a oferit trei ipostaze ale zbuciumului.

Prima dintre acestea a fost Uvertura „Jadwiga, regina Poloniei” de Karol Kurpinski, o lucrare inedită, al cărei popas la Craiova a fost facilitat și de faptul că dirijor al concertului a fost leahul Jacek Rogala, cu figura sa veselă și ochelarii pe vârful nasului, ca ai unui profesor iubit de elevi, care, fără să facă pe zbirul, îi învață carte bine de tot.

În compoziția dedicată acestei regine remarcabile a Poloniei a regăsit zbuciumul unei femei care a fost nevoită să renunțe la iubirea adevărată pentru o căsătorie politică, al unei femei nevoită să se impună într-o lume a bărbaților și care a făcut-o foarte bine.

Atât de bine, încât bănuiesc că figuri feminine regale precum a sa au condus la modificarea regulilor jocului de șah, astfel încât regina a devenit cea mai puternică piesă.

Cea de-a doua ipostază a zbuciumului a avut în prim-plan violoncelul.

Un instrument care m-a trimis întotdeauna cu gândul către o stare în cel mai bun caz melancolică, dacă nu chiar apăsătoare, fără ca asta să-i scadă din frumusețea sonorității.

Nici Concertul în La minor pentru violoncel și orchestră, op. 129 al lui Robert Schumann nu a fost departe de această trăire, însă a potențat-o cu o sublimă ilustrare a zbuciumului, întruchipată de tânărul solist luxemburghez Benjamin Kruithof.

Stare de flux manifestată în vâltoarea interpretării nu mi-era străină, însă incredibila varietate de tonuri și nuanțe muzicale pe care această bucată a încordat forțele fizice și psihice ale violoncelistului, care le-a ținut în echilibru prin forța vitală a respirației.

În suflul impecabil sincronizat cu gesturile muzicale pe care Benjamin Kruithof am regăsit spiritul elevării psihice prin mișcări fizice dintr-o kata a unei arte marțiale.

Nu cred că e o întâmplare.

Muzica și artele marțiale se adresează celor mai profunde straturi ale ființei.

Tripticul auditiv al acestui spectacol a fost despre zbucium, însă, cu toate acestea, la finalul său eram liniștit și încântat.

Dincolo de miracolul general al muzicii clasice, a contat și că s-a încheiat cu Dansurile simfonice, op. 64 ale lui Edvard Grieg.

O suită de diverse momente de agitație pașnică, de iureș inofensiv, de urmăriri haioase între Tom și Jerry.

Poate că o asemenea asociere vi se pare prea puțin glorioasă.

Însă știu un lucru.

Oricând privesc acele desene animate sunt fericit.

Imaginile sunt surprinse de melomanul infatigabil Daniel Botea.

The Jazzfather Part II

După ce apărut capodopera The Godfather, toată suflarea pasionată de cinematografie de pe mapamond opina că Francis Ford Coppola și-a ridicat singur ștacheta atât de sus, încât, dacă va îndrăzni să facă o continuare, se va condamna inevitabil la eșec.

The Godfather Part II a sfidat toate aceste previziuni.

Nu mă lansez aici în dezbaterea referitoare la supremația unuia dintre filme sau a altuia.

Mă folosesc doar de ea, pentru că ilustrează exact dilema în care mă găsesc eu însumi, când am de comparat edițiile din 2022 și 2023 ale Craiova Jazz Festival.

Cea de anul trecut a adunat elogii peste elogii, ale mele fiind doar o picătură dintr-un ocean.

Chiar nu îmi puteam imagina cum se putea nici măcar egala, darămite întrece suita de delicii auditive de care am avut parte atunci.

Dar Coppola n-a fost singur în a-și asuma această provocare de a se lupta cu propria performanță.

Au făcut și cei de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova, propunându-ne încă o epopee muzicală în patru acte.

Ca orice peliculă grandioasă, și Craiova Jazz Festival 2023 a început cu un generic remarcabil.

Acesta a fost spectacolul Bach Mirror, care i-a adus împreună pe Thomas Enhco la pian și pe Vassilena Serafimova la marimbă.

Eleganța în exprimare, muzicală și verbală, a pianistului a fost dublată de energia molipsitoare a interpretei la marimbă, iar sonoritatea lor combinată a fost deopotrivă inedită și familiară.

Nu a lipsit momentele când zburdatul Vassilenei Serafimova în jurul marimbei mi-a adus aminte de Jean-Michel Jarre în vremurile sale de glorie, iar momentul aparte care a presupus utilizarea unor monezi de pe glob m-a trimis direct către o secvență suprarealist de frumoasă din acea minune dublă irepetabilă, Animusic 1 și 2.

Și, pentru că analogiile cu universul The Godfather abundă în mintea mea, n-am putut să nu remarc că modul cum interpreta la marimbă ținea în mână baghetele cu care acționa asupra ei aduce izbitor cu metafora vizuală care acompaniază titlurile celor trei filme ale trilogiei.

Cred că nu sunt mulți care n-ar fi de acord când o să spun că Horia Moculescu e un fel de Naș al muzicii românești.

A făcut și a crescut o groază de artiști, încă de pe vremea adolescenței părinților mei.

Iar acum, când eu însumi nu mă mai pot numi tinerel, își păstrează energia și umorul, așa cum am putut constata la concertul Blues Box care, urmând tradiția anului precedent, s-a ținut la Terasa Debarcader din Parcul Nicolae Romanescu din Craiova, unde ne-am dedat și la un pic de hedonism gustativ.

A fost secondat de vechea gardă formată din trioul de o longevitate vrednică de Cartea Recordurilor – Puiu Pascu, Virgil Popescu, Titi Herescu – așa cum Don Vito Corleone s-a înconjurat de tipi de încredere și și-a clădit un imperiu.

Invitați speciali au fost Silvia Dumitrescu, pe care o aveam reprezentată mental ca agitata simpatică din tinerețe, dar care s-a dovedita fi și o excelentă cântîreață de jazz, precum și Laurențiu Cazan, cu uimitoarea-i gama vocală.

Și, da, a cântat melodia ACEEA, care a rămas atât de tulburătoare precum o știam (chit că, eu și restul publicului nu cunoșteam decât primul vers).

Vorba lui Horia Moculescu, o șansă am avut și noi să câștigăm Eurovisionul, și i-am dat cu piciorul.

Următorul episod din saga festivalului de jazz de anul acesta a avut în prim-plan un singur personaj, pe Gabriel Palatchi.

Un veritabil hitman, îmbrăcat precum un Don Vito tânăr, jucat cu uimitoare abilitate de Robert De Niro.

Iar pe post de Tommy gun a uzat de pian, mitraliindu-ne cu splendide compoziții de Latino Jazz, dar și improvizații care ne-au fluturat pe la urechi pe Morricone, pe Brahms și pe mulți alții.

Mi-a plăcut în mod special creația semnată chiar de Gabriel Palatchi, dedicată părții istorice a orașului Tel Aviv, cartierul Jaffa.

În ea am regăsit atât farmecul unui loc milenar, cât și intense aluzii la evenimentele dureroase la care a fost martor, masacrul ordonat de Richard Inimă de Leu sau ciumații lui Napoleon.

Ne-am mutat apoi în Mica Italie, întruchipată de zâmbetul irezistibil și caracterul volubil al lui Noemi Nuti, care a deschis Venus Eye către noi și ne-a demonstrat că jazz-ul este un creuzet, un organism care palpită de viață și care absoarbe influențe de pretutindeni.

Inclusiv de pe falezele încețoșate ale insulelor britanice, acolo unde realitatea și basmul se confundă. Asta simțeam ascultând-o pe Noemi Nuti înlănțuindu-și vocea de sirenă cu sunetele serafice ale harpei pe care ea însăși o mângâia cu o gingășie la care ar râvni orice domn (sau doamnă, ce știu eu).

Ca orice blockbuster, Craiova Jazz Festival a lăsat adrenalina pentru final, iar stimularea ei s-a produs în cadrul recitalului Azure al celor de la Ulrich Drechsler Trio.

Mă aventurez să spun că nu e nevoie să mergeți cu Nașu’ la psihiatru, ci doar să vă întindeți frumos pe canapea și să vă lăsați călăuziți de zâmbetul irezistibil al lui Ulrich Drechsler în compozițiile de jazz tehno funk pop quelque chose.

Muzica sa este coloană sonoră demnă de cele mai șmechere scene de acțiune din universul Misiune Imposibilă, ridicate la puterea a doua.

Și, așa cum Tom Cruise are ajutoare de nădejde, și Ulrich Drechsler și saxofonul lui mititel au fost secondați de Oliver Steger la un contrabas electric plin de abțibilduri, semn că omul se ține de treabă, și de impresionant de tânărul Matthaeus Schnoell care bătea în ale tobe, de zici că voia să deschide porțile Valhallei.

Cu forța.

Pentru ultima destinație a Craiova Jazz Festival am luat Trenul de noapte și am mers cu Nașu’ (asta e furată de la prezentatorul Andi Enache).

Ne-a tăiat bilete echipajul condus de Marcian Petrescu, care s-a prezentat ințial ca un alter ego de pistolar serigioleonian, dar pe care l-a biruit căldura, așa că a renunțat la pătura acoperitoare și s-a dezvăluit ca un veritabil Pancho Villa, cu bandulieră și umor de la mama lui.

Opriri pe traseu au fost de tot felul, de la grei precum Tom Waits, Jimmy Hendrix sau The Roling Stones la halte blues neaoșe, cu versuri hazlii și cu tâlc.

Pentru prima dată, aș fi vrut ca Trenul de noapte să aibă întârziere, pentru că, de-a lungul drumului, Marcian Petrescu mi s-a dezvăluit ca un veritabil Il Padrino della Harmonica.

Cam așa s-a săvârșit Craiova Jazz Festival din leatul 2023.

Acum îl aștept pe cel din 2024, convins fiind că îmi va face o ofertă pe nu o voi putea refuza.

Imaginile au fost surprinse de confratele meloman Daniel Botea.

Adio, Speranță, dar rămâi cu mine

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

De ceva timp, una dintre destinațiile unde caut acea fericire evanescentă, dar atât de necesară este Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, a cărei stagiune intitulată Hope Season s-a încheiat chiar pe 4 iulie.

De-a lungul acestui sezon muzical, ni s-au propus felurite programe, exuberante, colorate, câteodată riscant de inedite.

Însă pentru acest epilog, cei de la Filarmonica din Craiova s-au întors la clasici, la stâlpii acestui edificiu maiestuos pe care îl numim muzică clasică.

A fost ca o profesiune de credință enunțată din nou în mod solemn.

Spectacolul s-a deschis cu Uvertura festivă ”Academica” de Johannes Brahms. De-ar fi toate chestiunile academice atât de atractive, cred că amfiteatrele universităților ar fi pline ochi curs de curs.

Compoziția a fost precum o coloană sonoră de generic de film, menită a te pune în dispoziția necesară aventurii ce va urma, precum minunat se întâmplă cu începutul din Gladiator sau Spy Game.

Iar desfășurarea epopeică a acțiunii a fost la înălțimea așteptărilor astfel stârnite.

Desfășurarea acțiunii i-a fost atribuită tot lui Brahms prin Simfonia nr. 4.

O creație care ilustrează, probabil, toată aria aceea imensă a sonorității pe care o poate reda o orchestră simfonică.

E suficient să îmi aduc aminte în câte moduri am văzut utilizat arcușurile viorilor sau în câte feluri am văzut coardele ciupite.

Ca să nu mai zic că de la sunetele mângâietoare ale flautului se trecea la explozia talgerelor.

După expozițiune și desfășurarea acțiunii se cuvine un punct culminant, nu?

Acesta a fost Fantezia pentru pian, cor și orchestră de Ludwig van Beethoven, care a adus împreună orchestra și corul filarmonicii, pe pianistul Mihai Ungureanu, toți călăuziți de dirijorul Thomas Sanderling întru clădirea unei Ode a bucuriei în miniatură.

Iar această bucurie se putea citi atât pe chipul spectatorilor, cât și pe cel al muzicienilor, așa cum bine a surprins amicul Daniel Botea.

Stagiunea dedicată speranței s-a dus.

Dar speranța rămâne.

Bossul și cu tuba mare

Iertată fie-mi prejudecata, dar, pentru mine, tuba fusese până la acest concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova o simplă măgăoaie aurie, situată în dosul orchestrei și cu rolul de a colora cu un pic de gravitate pasaje fugitive.

Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că există o compoziție care are acest instrument în prim-plan – Concertul nr. 1 pentru tubă și orchestră de Jan Tegtmeyer – așa că mi-am făcut un punct de onoare de nu rata această audiție.

Și ce bine am făcut, pentru că ideile-mi preconcepute mi-au fost zdruncinate din țâțâni.

Bucata muzicală care l-a adus pe solistul Laurențiu Sima în fruntea orchestrei craiovene și în fața publicului este de o bonomie contagioasă. Chiar și în cele mai nostalgice momente, tot simțeai cum îți persistă un zâmbet pe buze.

Iar tuba, atât de răgușită când se manifestă de pe fundal, îmi apărea ca un râs sănătos, homeric, din toți rărunchii.

Această bună dispoziție emanată de masivul instrument mi-a adus aminte un prieten și râsul lui special.

Ca un făcut, îl cheamă tot Laurențiu.

Acum mulți ani, l-am chemat la mine într-o după-amiază și, ca să îi provoc râsu-i titanic, i-am băgat pe calculator o scenă despre știam că îl activează instant, una din magnificul Crouching Tiger, Hidden Dragon, în care un smardoi cu două buzdugane face praf un restaurant încercând să o atingă pe silfida Zhang Ziyi.

Zis și făcut, iar efectele nu s-au lăsat așteptate și Laurențiu al meu s-a pus pe hohotit după cum îi era felul.

Însă, când veselia era în toi, mi-a adus aminte că, în camera alăturată, dormea mama, un scurt răgaz de după-amiază, între eforturile de a-i învăța o brumă de gramatică pe elevii de gimnaziu și treburile gospodărești de la chindii.

Eram resemnat că voi primi un perdaf în toată legea, dar, după ce Laurențiu a plecat, iar ea s-a trezit, mi-a spus:

– Ce frumos râde Laurențiu! Mă pufnea și pe mine râsul în somn.

Aceasta a fost tuba lui Laurențiu Sima.

Iar orice urmă de discriminare față de acest instrument s-a risipit la bisul pe care ni l-a oferit. Îmbrăcat în ie, că tot era în preziua ei, ne-a tras un joc neaoș, Cântec românesc nr. 2 de Ionel Dumitru, manevrând tuba cu o așa lejeritate, de ziceai că-i piculină.

Terapia de râs facilitat de tubă a fost flancată de două creații ale lui Beethoven.

Acum, poate n-o să vă placă limbajul ăsta suburban, dar asta e, să priceapă tot melomanu’.

Omul ăsta a fost șefu la muzica clasică, vere!

S-a simțit asta la Uvertura „Coriolan”, op. 62, care a surprins exact caracterul milităros și tragic al poveștii pe care a imortalizat-o și Shakespeare în piesa sa.

Cât despre Simfonia nr. 7 în La major, op. 92, a fost ca o cunună de lauri pe care compozitorul o culege postum, de fiecare dată când este invocat pentru o creație a sa.

Iar cel care a condus ceremonia de decernare a fost dirijorul Walter Hilgers, cu figura-i teatrală, de hierofant care împărtășește tuturor secrete eleusine.

Secrete disponibile oricui vrea să le afle.

Secretele muzicii.

Imaginile sunt surprinse de colegul și prietenul Daniel Botea.

De la Ashoka la Ravel

La cel mai recent concert al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a plouat.

Afară cu stropi mari și înăuntru cu aplauze.

Și, de data asta, nu doar muzicienii le meritau, ci și publicul.

Am ajuns cu puțin timp înainte de gongul de început, murat de averse, și nu mică mi-a fost mirarea să văd sala aproape plină.

Așa cum bine remarca și Ivona Stănculeasa, e înălțător să vezi atâția oameni care, pentru muzică, nu se lasă biruiți de stihii.

Iar muzica nu a pregetat să îi răsplătească.

Nu cred că am fost singurul care a găsit analogii între poemul simfonic Vltava al lui Bedric Smetana și vremea de care ne proteja sanctuarul filarmonicii.

N-am regăsit doar paralela hazlie cu râurile formate pe pavimentele Băniei, ci și alternanța dintre un susur potolit și un răpăit în rafale, încununate de tunetele talgerelor.

Pentru mulți, Boleroul lui Ravel a fost magnetul care i-a atras către acest concert. Dar nu cred că a fost cineva printre toți aceștia care să nu fie fermecat, captivat și înduioșat de Massimo Urban, un tânăr de doar 18 ani, care s-a aventurat a cânta alături de orchestra Filarmonicii din Craiova Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră, op. 21 de Frederic Chopin.

O compoziție în care am regăsit atât elegia Nocturnelor, cât și aerul impetuos al unui spirit mândru, luptând pentru independență.

Toate acestea ar fi fost suficiente să mă împingă pe tărâmul cinematografiei, însă îmbrățișarea de la final dintre pianist și dirijorul Gheorghe Costin a întrupat exact relația mentor-elev care stă la baza filmului A Song to Remember.

Realizat în 1945, această producție își propune să fie o biografie romanțată a lui Frederic Chopin și are acea candoare și inexactitate a Hollywoodului de atunci și de acum.

Beneficiază însă de interpretări reușite: Cornel Wilde (nominalizat la Oscar pentru această partitură – o glumiță deliberată) are intensitatea geniului tragic, foarte interesanta Merle Oberon este o Georges Sand neînduplecată, iar profesorul Joseph Elsner, caricatural și savuros, este întruchipat de unul dintre cei mai mari actori și pe nedrept uitați actori ai primelor decade ale Cetății Viselor – Paul Muni, care s-a cufundat în roluri de o varietate uimitoare, de la Zola sau Paster la Scarface, gangsterul emblematic, copiat copios ulterior.

Cu toate scăderile, A Song to Remember este un film somptuos vizual, dar mai ales auditiv, fiind generos cu muzica artistului căruia îi este dedicat.

Există o scenă memorabilă, în care Chopin și Liszt fac cunoștință și dau mână în timp ce cântă la pian.

Muzica este liantul care a ținut lumea întreagă de când este.

La muzica ne întoarcem din nou și din nou.

Și ce creație poate ilustra mai bine această eternă rotație și revenire decât Boleroul lui Maurice Ravel?

La primul curs de la facultate, seducătorul profesor Amon (colegii mei de la istorie și-o limbă – glumă intestină – își vor fi amintind negreșit de dumnealui) ne-a întrebat cum am reprezenta istoria.

După ce unii și alții și-au dat cu părerea, ne-a prezentat-o pe a sa.

– Eu văd istoria ca pe o spirală. Se repetă necontenit, dar nu este niciodată la el, urcă spre alte și alte dimensiuni.

Cred că deja o puteți asocia cu Boleroul lui Ravel, nu?

O compoziție pe care am ascultat-o de multe, foarte multe ori, dar pe care o descopăr și redescopăr de fiecare dată.

Acum, am văzut-o ca pe roata lui Ashoka, simbol care se regăsește și pe drapelul Indiei.

Roata dharmică, roata înțelepciunii, roata legilor morale care guvernează Universul, dar și roata care semnifică schimbările puse în mișcare de oameni deosebiți, așa cum dirijorul Gheorghe Costin a pus în mișcare angrenajul orchestrei filarmonicii.

Roata care este un cerc, iar cercul este perfecțiune.

Așa cum a fost acest spectacol în întregul lui.

Marea în cuget și simțiri

La cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova m-am dus chitit să văd, să aud și să simt marea.

Totul a pornit de la modul cum cei de la Filarmonică au promovat concertul ca fiind construit în jurul compoziției „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy.

Fiind supus astfel la ceea ce terminologia psihologică anglo-saxonă numește priming, am căutat marea în tot ce am trăit la acel spectacol.

Și a fost sublim să îmi concentrez simțirea și intelectul în această unică direcție, mai ales că mi-am augmentat experiență, luând cu mine albumul Le mer de Philip Plisson, din care am extras imagini pentru fiecare dintre bucățile muzicale audiate.

Prima dintre acestea a fost Alborada del gracioso de Maurice Ravel. Mare înspumată care lovește stânci și promontorii, care se năpustește în clocot către rocă veche de eoni sau clădire omenească trainică și se sparge plină de obidă, amenințând să revină.

Tot acum am remarcat și figura distinsă și impunătoare a dirijorului francez Marc Trautmann, care a condus desfășurarea simfonică a stihiei maritime cu aerul semeț al unui Prospero care descoperit secretele subjugării naturii.

Au urmat cele două creații care au adus un catamaran de piane, la timonele cărora s-au aflat Mirabela Dima și Nina Scheidmantel (Germania).

Prima a fost Concertul nr. 10 în Mi bemol major pentru 2 piane și orchestră, K. 365 de Wolfgang Amadeus Mozart. O mare jucăușă, prietenoasă, care cheamă la bălăceală, care te mângâie pe obraz cu o briză răcoroasă, care te invită să te lași legănat de valurile ei domoale.

A doua a fost Concertul în Re minor pentru două piane și orchestră, FP 61 de Francis Poulenc. Cea mai amenințătoare dintre ipostazele mării, cu caracterul ei înșelător, cu toanele ei neașteptate, cu creaturile coșmărești pe care le adăpostește în adâncuri. E aceea din filmul kuwaitian Bas ya Bahr, marea care dă perle, dar ia în schimb vieți.

Prin compoziția fanion a serii, „Marea”, trei schițe simfonice de Claude Debussy, am ajuns la originile acestei imense metafore în care m-am scufundat cu bună știință.

A fost cea mai elegiacă parte a spectacolului, ca o supă primordială din care izvorăsc atât fascinația, cât și oroarea pe care ne-o stârnește marea.

Nu e de mirare că unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, provenind din Mesopotamia, ne vorbește despre un cuplu primordial, format din Apsu, zeul apelor subterane, și Tiamat, zeița mării celei dintâi.

Și nu e o întâmplare că mitul are două versiuni, una în care Tiamat este o creatoare, iar alta în care este o distrugătoare.

Marea e mama noastră.

Mama e numai una.

Iar muzica e imnul închinat ei.

Șase fete dezghețate și Peer Gynt

Dacă am ajuns cu cele șase fete dezghețate la teatru, atunci era neîndoios că voi ajunge cu ele și la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cu un pic de noroc și de sincronizare, această incursiune pe tărâmul muzicii s-a produs prin intermediul compoziției Peer Gynt a lui Edvard Grieg, bazată pe piesa cu același titlu de Henrik Ibsen.

Încă dinainte de ajunge la spectacolul cu pricina, le-am avertizat că există șanse mari ca unele dintre ele să nu rezoneze cu astfel de muzică, ba chiar să se plictisească, așa că le-am îndemnat să considere totul un exercițiu de răbdare sau un experiment.

Astfel de reacții negative au fost reduse, așa cum veți putea citi mai jos.

Înainte de ajunge la părerile lor, o să sintetizez eu însumi impresia produsă de ceea ce s-a desfășurat în ochii, urechile și mintea mea.

Nu cred că se poate găsi vreo pledoarie mai convingătoare că muzica este o neîntrecută însoțitoare a unei povești. Este precum Sam pentru Frodo, neabătut și statornic sprijin, chiar și în cele mai delicate momente.

Tot ceea ce declama Demeter Andras își găsea o minunată expresie în muzica interpretată de orchestră, astfel că până și unor fetițe de vârsta lor nu le-au scăpat semnificațiile emoționale ale episoadelor din spectacol, chiar dacă anumite subtilități interpretative sau arhaisme din limbaj le-au fost greu accesibile.

Referitor la prestația actorului, mă declar profund impresionat de dicția și expresivitatea sa, pe care le-aș vrea regăsite și pe scenele craiovene pe unde se practică arta dramaturgică.

Și, fiindcă orice concert simfonic are întotdeauna un protagonist în persoana dirijorului, amicul Daniel le-a recomandat fetelor să îl urmărească atent pe Sliven Simeonov, pentru a-i vedea reacțiile.

Așa cum mi s-a întâmplat și mi se întâmplă și mie, au fost fascinate de efortul pe care l-a depus, întrebându-mă cu acel scepticism sănătos pe li-l încurajez:

– Auzi, el chiar făcea ceva sau se prefăcea?

Am încercat să le explic, cu limitele-mi de profan, cum anumite părți ale orchestrei ridicau sau reduceau intensitatea sonoră la gesturile sale.

– Ahaaaa!

Dar destul despre mine, hai să vedem cum au receptat fetele cele istețe Peer Gyunt de Edvard Grieg.

Ca și la Năpasta, după încheierea spectacolului, le-am dat să completeze o fișă cu anumite întrebări, pe care le-am centralizat mai jos.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la spectacol și de ce?

Totul, pentru că a fost frumos.

Mi-a plăcut cel mai mult doamna de la final, pentru că e foarte talentată.

Mi-a plăcut atunci când a cântat frumos doamna la final, pentru că avea un ritm care era uneori tare, uneori încet.

Mie mi-a plăcut contrabasul, pentru că se auzea frumos la cântecele triste.

Mi-a plăcut cel mai mult când a intrat doamna.

Mi-a plăcut muzica (de pe fundal), pentru că era faină.

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la spectacol și de ce?

Nimic, mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut cel mai puțin când nu cântau tare, pentru că era plictisitor.

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut totul.

La început nu mi-a plăcut, apoi a devenit din ce în ce mai interesant.

Nu mi-a plăcut domnul acela, adică vocea.

Ce instrumente ai remarcat?

Violoncel, contrabas, trianglu, vioară, tobă, vocal.

Trianglul.

Vioară, tobă, talgere, contrabas.

Contrabasul mi-a atins inima.

Vioara.

Trianglul, vioara, contrabasul și microfonul (dacă se pune).

Scrie o poveste de o frază sau două care să aibă drept coloană sonoră spectacolul acesta.

Mama sa a murit. Apoi s-a îmbogățit.

A fost odată ca niciodată o femeie care și-a pierdut iubitul.

Era un băiat și i-a murit sora, n-avea slujbă și a rămas singur, fără nimeni.

A fost odată un băiat care era fericit cu mama lui, dar timpul a trecut și ea s-a stins. El a fost trist, dar după aceea s-a îmbogățit.

A fost odată ca niciodată un prinț care încerca să își găsească prințesa perfectă. Și îi era greu să își găsească prințesa, pentru că el nu avea mulți bani, era un văcar.

A fost odată un văcar care a devenit prinț și a întâlnit o prințesă, au fost împreună și apoi s-au despărțit.

Se pot extrage și niște concluzii din aceste răspunsuri.

Soprana Renata Vari are de ce să fie mulțumită, intrarea în scenă și prestația sa nu au trecut neobservate, dimpotrivă.

Faptul că trianglul, acest instrument atât de umil în sine, a fost remarcat de cele mai multe dintre ele este ca o fabulă despre contribuția fiecăruia dintre noi, indiferent de cât de importanți suntem sau credem că suntem.

Și nu e o întâmplare că trianglul a fost vedetă în așa mare măsură, pentru că are contribuție esențială în bucata muzicală dedicată banilor. Clinchetul său reda impecabil acea rostogolire a gologanilor care a sucit minți de milenii încoace. Pe mine, unul, m-a trimis cu gândul și la Ka-Ching! a Shaniei Twain.

Însă, ce mai important aspect pe care l-am desprins din mărturiile fetelor celor istețe, cel care mă impresionează și mă încântă, este modul cum au putut să aprecieze un spectacol, care, în esență, este foarte trist.

Grecii antici numeau asta catharsis.

Eu o numesc simțire.

Cu o excepție, imaginile au fost surprinse de colegul Daniel Botea, care ne-a fost și vecin de audiere.

Eurovisionul lui 2023

Permiteți-mi să vă prezint impresiile mele despre ediția din 2023 a evenimentului care unește Europa mai ceva decât cărbunele și oțelul, ba, mai mult, aduce un bonus măricel prin Australia, deși geografia ar zice altfel.

Eurovisionul a debutat cu parada participanților, prilej să văd atâtea costume dubioase, încât inima mi-a fremătat de bucuria așteptării.

Care n-a fost înșelată, dimpotrivă, aproape că n-am avut pauză de toaletă pe tot cuprinsul concursului.

Austria – Ritmul melodiei îți intră în sinapse și rămâne acolo, un debut încurajator de Eurovision.

Portugalia – Alte ritmuri care se agață de tine; dansatori a-ntâia.

Elveția – Ne liniștim nițel cu o baladă nelipsită la Eurovision și veșnic sortită eșecului.

Polonia – prima bunoacă a serii; șoldurile unduinde ale dansatoarelor sunt de patrimoniul UNESCO.

Serbia – prima psihedelică a serii; în Serbia se întâmplă ceva, nu știu ce, dar ar trebui să aflăm, pentru binele tuturor.

Franța – prima proțăpeală a serii, de dimensiuni turneffeilistice; refrenul e jolie, dar Franța iar o să o ia pe coajă.

Cipru – Ăsta e singur, de unde vin vocile de pe fundal? Am mai auzit uuuuu-ile lui de muuuuulte ori.

Spania – numărul iberic era promovat drept cântec de leagăn; e mai degrabă de speriat copiii, să mănânce tot din farfurie și să facă lună în cameră.

Suedia – Loreen e mai buzoasă decât o știam, la fel de competentă, dar melodia asta e mai obosită decât Euphoria, ia chestii de la E-Type și de la Frozen a Madonnei.

Albania – În sfârșit, ceva tânguitor și manelistic în egală măsură; ideea întregii familii pe scenă e frumoasă, iar costumul interpretei, impunător.

Italia – vocea și bluza nu merg deloc, dar deloc; cei din spatele lui copiază un număr artistic celebru pe Facebook și alte alea.

Estonia – încă o proțăpită, cu un pian care merge singur, ce chestie; totuși, cea mai bună voce din concurs până acum (impresie care s-a păstrat până la final).

Finlanda – unii care au înțeles Eurovisionul în esența lui; culorile sunt agresive pentru simțuri, coregrafia e agresivă pentru pudibonzi.

Cehia – Sinuciderea fecioarelor cu cozi lungi, dar jocul de scenă e de efect.

Australia – Când eram tânăr, o coafură ca asta era pedeapsă de la părinți, să stai în casă peste vară, să înveți, să nu rămâi dreacu’ repetent.

Belgia – Asta e, combinația optimă de ridicol vestimentar (dar nu prea mare), efecte vizuale, voce și dans; preferata mea de la acest concurs.

Armenia – o detronează pe leahă din postura de Miss Eurovision, prin nuri, sprâncene, atitudine și joc scenic.

Moldova – Ashram moldovenesc, unde se consumă cei mai halucinogeni hribi de pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.

Ucraina – Sistemul PATRIOT trimis de americani a intrat în funcțiune.

Norvegia – Tarantelă tehno din țara fiordurilor, ce ți-e și cu globalizarea asta!

Germania – Epigoni de Lordi, a trecut trenul ăla, băieți (sau ce veți fi fiind).

Lituania – o proțăpită de liniștire.

Israel – Heeeyyy, do you wanna check my DNA? You bet, honey! Titlul de Miss Eurovision e foarte disputat anul ăsta.

Slovenia – Anonimi, anodini.

Croația – Prea mult circ, chiar și pentru Eurovision.

Marea Britanie – încă o motiv pentru care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu a mai câștigat Eurovisionul din hăle potoape.

Până la voturi, organizatorii i-au pus pe diverși foști participanți să reinterpreteze în cheie proprie diverse melodii de legendă ale unor cântăreți și formații din Liverpool, iar rezultatele au fost neașteptat de bune, inclusiv al infernal de agasantei Netta din Israel.

Într-un final, a câștigat Loreen, făcând istorie corectă politic, adică egalându-l pe singurul bărbat, Johnny Logan, care a mai înhățat trofeul de două ori, și oferind Suediei șansa să organizez Eurovisionul la fix 50 de ani de când a oferit lumii Waterloo și pe minunații de la ABBA.

Măi să fie, ce coincidență!

Pentru mine, însă, adevăratul câștigător al serii a fost reprezentatul dătător de puncte al Islandei.

L-a depășit chiar și pe rusul de acum câțiva ani, care a dat 12 puncte Rusiei și a făcut continentul să înlemnească pentru câteva secunde.

Oricum, sper ca ediția din 2024 să fie prezentată din nou de Petra Mede și Mans Zelmerlow, care să ne cânte Love, Love, Peace, Peace.

Nu de alta, dar chiar avem nevoie.