Am un prieten care, spre deosebire de mine, n-ar vizita monumente antice nici picat cu ceară.

– Sunt doar niște pietre, spune el.

Și, într-un fel, are dreptate.

Eu, unul, reușesc să le umanizez prin cunoștințele, mai multe sau mai puține, pe care le am despre ele sau prin integrarea lor în opere de ficțiune cărora le servesc drept cadru.

Uneori, aceste monumente capătă o dimensiune umană nu foarte glorioasă, dar care le face și mai frumoase.

Aceasta este de fiecare dată senzația pe care o încerc când văd nemijlocit o pictură de Hubert Robert, pictor îndeobște considerat ca aparținând romantismului, dar care e unic prin modul cum redă ruine antice populate de oameni moderni, defel plini de venerație față de semnificația lor.

Este și cazul acestui tablou intitulat destul de explicit Ruinele unei galerii lungi luminate de o gaură în boltă, care se găsește la Muzeul Jacqmart Andre.

Vedem o construcție antică impunătoare, inspirată poate de magnifica bazilică a lui Maxențiu din Roma, cam avariată și populată de deloc măgulitoarele rumegătoare și stăpânii lor de condiție joasă.

Și totuși, impresia generală nu e neplăcută, dimpotrivă, simți cum arhitectura capătă viață și continuă să slujească omului, chiar dacă altfel.

Validitatea acestei senzații mi-a fost probată și pe viu la Vila Savoye din Poissy, o localitate din zona metropolitană a Parisului.

Clădirea este una dintre cele mai importante creații timpurii ale lui Le Corbusier, apostolul modernismului în arhitectură (pentru aceasta a fost ajutat și de vărul Pierre Jeanneret).

Într-adevăr, deși a fost edificată acum o sută de ani, Villa Savoye nu diferă cu nimic de tot ce se construiește în zilele noastre în materie de structură, ba chiar le depășește pe suratele mai târzii la farmec.

Străbătându-i camerele și admirându-i coerența funcțională și, de ce nu, estetică, aproape că rulam în minte o intrigă a la Agatha Christie desfășurată în interiorul ei.

Dar această operă arhitecturală modernistă ar fi rămas un simplu exponat muzeal, dacă n-ar fi fost umanizată exact ca în picturile lui Hubert Robert.

O gașcă de elevi de liceu, bănuiesc, s-a aciuat fără rețineri într-o parte a porticului care înconjoară vila (destinat odinioară automobilelor). Și-au desfăcut pachețelele cu mâncare și au sporovăit și s-au distrat fără a fi vreun moment deranjanți.

Probabil că nu era prima dată când făceau asta, iar custozii vilei au înțelepciunea de a nu-i alunga (ceea ce ar fi nejustificat, dar unii sunt mai negri la inimă), căci astfel orice vizitator ajuns de peste mări și țări poate gusta un strop de umanitate într-un monument care altfel ar rămâne neînsuflețit.

Inima arhitecturii rămâne omul.