Au venit Rinocerii!

unnamed

Momentul la care ravneam de ceva timp a venit in sfarsit!

Toata asteptarea, toata acumularea de interes si curiozitate mi-au fost achitate cu varf si indesat de spectacolul Teatrului din Craiova, incat am mai si ramas dator cu niste laude.

Pe care nu pot decat sa le adresez aici, prin umilele mele mijloace.

Rinocerii nu este o piesa facila, pentru a gusta pe deplin spectacolul pus in scena de Robert Wilson ar fi nevoie sa fi citit piesa (si niste explicatii ale ei) in prealabil. Nu bag mana in foc ca toti posibilii spectatori ar fi atat de constiinciosi, insa ma pun chezas ca nu este unul care sa nu fie impresionat de spectacolul estetic ce li se manifesta in fata ochilor.

Luminile si sunetele, culorile si grohaiturile, pantomina exagerata, dar perfect stapanita a actorilor si o voce narativa ca nicio alta a maestrului Ilie Gheorghe compun o experienta care gadila deopotriva simturile si intelectul. Primele inregistreaza varietatea formelor, iar al doilea le integreaza intr-un tot.

Ce sunt acesti Rinoceri pana la urma? Sunt iuresul unei idei care ii cucereste pe oameni, calcand in picioare pe putinii care prefera sa isi pastreze individualitatea, oricat de marunta si mizerabila ar fi. Rinocerii sunt fascinanti, te simti in siguranta in mijlocul lor si nu e de mirare ca multi se alatura goanei lor, insa ar trebui sa tina cont de ce spunea William Butler Yeats:

But I, being poor, have only my dreams;
I have spread my dreams under your feet;
Tread softly because you tread on my dreams.

Mergeti la Rinocerii, grabiti-va ca Rinocerii, fiti hotarati ca Rinocerii, pentru ca Rinocerii merita.

 

 

Vin Rinocerii!

rinocerii

As fi vrut sa spun multe despre piesa lui Eugen Ionescu, Rinocerii, care va fi pusa in scena la Craiova de un nume mare al teatrului international, Robert Wilson.

Insa o sa las caracterul informativ la o parte si o sa ma refer doar la cel emotional. Cand trec prin fata Teatrului National din Craiova si va afisul asta, simt o nerabdare de nedrescris, care imi apare de obicei inainte de calatorii catre locuri pe care le-am visat de mic.

Au reusit cumva cei angrenati in realizarea acestui spectacol care pune inca o data Craiova pe harta mondiala a culturii sa creeze un fior, o promisiune, o emotie.

Cand voi vedea sala plina la teatru, voi sti ca n-am fost singurul care le-a simtit.

Oscaruri pentru Shakespeare

shakespeare_craiova

Unul dintre beneficiile de a urmari un festival de teatru aproape in intregime este ca incepi sa realizezi comparatii. Dupa comparatii, apar superlativele. Iar superlativele iau forma de premii personale, pe care eu am ales sa le numesc Oscaruri. Nu va lasati inselati, insa, de judecatile de valori pe care le voi enumera mai jos; placerea pe care mi-a produs-o fiecare piesa in parte si Festivalul Shakespeare per ansamblu sunt dincolo de cuvinte.

Cel mai bun actor in rol de barbat – Matray Laszlo in Hamlet

Cel mai bun actor in rol de femeie – Dan Wheeler/ Helena in Visul unei nopti de vara

Cea mai buna actrita – Airida Gintautaite/ Miranda in Miranda

Cea mai buna scenografie – Visul unei nopti de vara

Cel mai bun sunet (sunete de fond + coloana sonora) – Wang Jianan/ Percutionistul din Richard III

Cel mai de impact moment – intrarea vindecatorului in Comedia erorilor

Cea mai buna piesa – Visul unei nopti de vara

The Rime of the Ancient Mariner de Samuel Taylor Coleridge se sfarseste cu superba auto-caracterizare a celui care a ascultat-o: A sadder, wiser man.

Dupa Festivalul Shakespeare, Craiova, 2014, pot sa parafrazez aceste cuvinte si sa spun ca sunt:

A happier, richer man.

 

Ce pacat ca-i tarfa

tarfa1

In cadrul Festivalului Shakespeare, dar in afara operei bardului din Stratford, am vazut si piesa Ce pacat ca-i tarfa, in prezentarea trupei engleze Cheek by Jowl.

A inceput pe la 8, dar ar fi fost mai adecvat la 5, dat fiind subiectul: incest intre frate si sora, razbunarea unei amante isterice, uneltirile unui servitor cu o prea mare pasiune pentru stapan. De retinut ca autorul, John Ford pe nume, a trait la scurt timp dupa Shakespeare, deci violenta si degenerarea pe care le-am vazut nu sunt neaparat contemporane in fond.

In forma, insa, da. De cum am intrat in sala, am remarcat postere cu Breakfast at Tiffany’s, dar si cu Vampire Diaries, pe peretii unei camere cu luminozitate de lupanar. Un numar de dans alert marcheaza debutul, iar chestiunile care iti imping limitele tolerantei la scandalos nu intarzie sa apara: un tip isi arunca bulendrele de pe el si se indreapta in fesele goale spre baie (am marturii de la altii carora pozitia in sala le-a oferit un alt unghi ca s-a vazut si mai mult de atat).

Mi-a luat cam doua duzini de minute sa ma acomodez cu abordarea premeditat kitschoasa si cu subiectul mai greu de digerat al piesei, dar, dupa aceea, am inceput sa apreciez ce se putea aprecia, adica performantele actoricesti si efectul muzica-lumina-ipostaze al anumitor scene. Fara a-i egala pe cei de la Globe sau Propeller, cei de la Cheek by Jowl au demonstrat forta interpretativa si declamatorie si au excelat la capitolul sincronizare a miscarilor; un moment remarcabil a fost cand, in timpul unei topaieli colective, fiecare actor mai avea suflu sa isi rosteasca si replicile.

Cu exceptia calugarului jucat de un interpret de culoare cu un accent exotic si o superba gravitate a dictiei, personajele sunt atinse de diverse tare morale, unele mai maladive ca altele. Preferatii mei (in contextul piesei, ca altfel m-as feri de ei ca Uciga-l toaca de tamaie) au fost servitorul cel alunecos, un veritabil hitman lasciv, si vaduva cea naroada, care a afisat un repertoriu nemilos de hazliu de reactii exagerate si sunete guturale.

tarfa2

Un bonus pentru doamnele si domnisoarele din public (hai, hai, Anda si Dana, sa nu negati, ca nu va cred) s-a constituit in disponibilitatea unora dintre interpretii masculini de a se lasa la bustul gol, etaland pectorali enervant de pronuntati si de egali.

Festivitatea de dupa a reprezentat un moment de umor involuntar care n-a facut decat sa incheie minunat un eveniment de care sunt entuziasmat si mandru: Festivalul International Shakespeare, Craiova, editia 2014.

Sursa imagini: www.tncms.ro

Hamlet

DSC_0018

A fi sau a nu fi incantat de Hamlet in transpunerea Teatrului din Sfantu Gheorghe? Spre deosebire de personajul cel mai complex al operei shakespeariene, eu stiu raspunsul: da, da si da.

Pana sa ajung sa vizionez aceasta piesa, am avut un pic de indurat, in parte datorita deciziei regizorului de a solicita aranjarea spectatorilor pe scena, nu in sala, rezultatul fiind mai putine locuri, in parte datorita indeciziei celor de la teatrul din Craiova, care au acordat, firesc, prioritate celor cu locuri platite si s-au cam impleticit in a comunica si gestiona situatia celor care aveau legitimatii de tot felul. Dar, vorba unui alt titlu shakespearian, totul e bine cand se sfarseste cu bine, iar disconfortul de a sta pe trepte mi-a fost rasplatit inzecit si imediat va spun si cum.

Alegerea regizorala, desi buclucasa pentru organizare, s-a vadit a fi justificata, pentru ca a generat o apropiere mai mare intre audienta si actori, care, deseori, intrau si ieseau din scena pe langa cei aciuati in mod improvizat langa locurile oficiale. In prima parte a piesei, cele mai multe scene se petreceau fix in partea opusa celei unde ma aflam; abordarea moderna a acestui Hamlet si jocul formidabil al actorilor imi placeau, insa, prea mult, ca sa fac nazuri.

DSC_0036

Si, la un moment dat, in stilul acela superb de a se ivi pe nesimtite, Hamlet a aparut la cativa metri de locul unde stateam si si-a inceput monologul. Da, monologul. Bucata chintesentiala a acestui monument dramaturgic s-a desfasurat langa mine; nici n-am mai privit titrarile, n-am facut decat sa sorb fuga ochilor, aproape imperceptibilele miscari faciale si persoana daruita total rolului a unui Hamlet care a emanat forta, pasiune si durere intr-un mod convingator si coplesitor (pun pariu 1 la 10 ca Anda si Dana – careia ii multumesc pentru poze – nu o sa ma contrazica in privinta asta).

Restul distributiei l-a secondat cu succes si i-as mentiona pe Claudius, care, desi parca prea apasat construit ca antagonist, si-a exploatat inteligent pitorescul facial, si pe Polonius, pentru nuantarea reactiilor, autoritate tiranica in fata copiilor, slugarnicie in fata mai marilor.

Cum spuneam mai sus, am avut o abordare moderna in privinta mizanscenei, dar care a functionat impecabil. Nu a fost supraincarcata, ca la Purcarete, si niciunul dintre elementele care au compus-o, de la draperiile de celofan si cada cu dus din centru, pana la subtilele orientari si intensitati ale luminii, nu a atentat la substanta piesei sau la jocul actorilor, ci, dimpotriva, le-a potentat.

Un astfel de Hamlet modern poate ori sa oboseasca, ori sa incante. Acum a fost incantare, pura si fara echivoc.

DSC_0043

Miranda

miranda_oskaras_korsunovas

Ei da, la asta nu ma asteptam! Dupa atatea piese de calibre si stiluri diferite, ma consideram blindat impotriva surprizelor, dar cei de la Teatrul Municipal O.K.T. din Vilnius au tinut sa imi dea siguranta de sine peste cap.

Miranda incepe interesant si inselator, cu un tata bibliofil si fiica paraplegica si moftoroasa. Ii place Furtuna de Shakespeare, iar parintele trebuie nu doar sa i-o citeasca, ci si sa i-o recreeze. Bun, simpatic cadrul narativ, dar am mai vazut asa ceva, mi-am zis sigur pe mine. N-a durat mult, insa, si piesa cu doar doi actori a inceput sa reverse peste audienta momente halucinante care puncteaza personaje si trairi esentiale din piesa: Prospero si ambivalenta pasiunii pentru cunoastere, Miranda si fiorul descoperirii dragostei, Caliban si instinctele primare, Ariel si puterea supranaturala inlantuita si dornica de libertate.

Realizatorii au conceput piesa fara vreun fel de mila pentru spectatorii care sunt tintuiti pe spatarele scaunelor de un ansamblu de lumini orbitoare, sunete stridente si interpretari care alterneaza sinistrul si comicul cu induiosatorul. Referitor la cei doi actori, am conchis impreuna cu Anda ca el duce greul, dar ea ia caimacul. El amuza, el tine cele mai lungi tirade, dar ei ii sunt rezervate momentele de infiorare, de gratie si de sublim.

Spre deosebire de restul pieselor din cadrul acestui Festival, aceasta nu s-a adresat exclusiv intelectului. Miranda a tintit catre o profunzime a sufletului, unde constientul si inconstientul se imbina, unde e greu sa faci distinctia intre incantare si teama, unde numai arta adevarata poate patrunde.

Ce rau imi va parea cand se va termina acest festival!

Sursa imagine: www.cotidianul.ro.

Iulius Caesar

DSC_0016

Chiar am vrut sa-mi placa Iulius Caesar in prezentarea celor de la Teatrul Dramatic din Erevan, mai ales ca piesa se numara printre preferatele mele, multumita celor doua discursuri fabuloase, dar si inteligentei replicilor per ansamblu.

Impresia pe care mi-a lasat-o acesta punere in scena n-a fost stralucita; daca ar fi s-o caracterizez printr-un cuvant, ar fi „batraneasca”. Nu ma refer aici neaparat la etatea interpretilor lui Brutus si Marc Antoniu, pe care mi i-am imaginat intotdeauna mai tineri (poate si influentat de o ecranizare grandioasa despre care am mai vorbit). Problemele vizeaza emfaza unor manifestari actoricesti, exagerata chiar si pentru teatru (de exemplu, declar ca abordarea rolului lui Cassius a esuat in ceea ce ma priveste) sau utilizarea unor coloane sonore, altminteri superbe (The Feeling Begins de Peter Gabriel, Enigma sau ceva ce cred ca era En attendant Cousteau de Jean Michel Jarre – astept confirmari sau lamuriri), cu o intensitate a decibelilor care nu isi gasea rostul.

DSC_0029

Asta nu inseamna ca n-am remarcat si unele parti bune. Scenele de interpretare colectiva mi s-au parut reusite, in special cele caracterizate de tacere din prima parte a piesei, care au reusit sa induca premonitia unei tragedii inevitabile, precum si furia multimii din partea a doua, cand haosul si cruzimea colectiva sunt lasate sa se manifeste pe indelete.

Costumele au fost inspirat croite, si, referitor la modul cum au fost distribuite, am observat o tusa de cinism: fata de faldurile nobililor, cativa din vulg purtau si elemente de bufoni.

Dintre interpreti, imi staruie in minte Caesar, pentru figura prelunga si impunator-tiranica, si pe Brutus care, in ciuda neajunsului pe care l-am mentionat mai sus, reda sugestiv acea apasare a omului pe care principiile il conduc spre acte pe care nu si le doreste si spre pieire.

Poate ca, dupa ce i-am vazut pe cei de la Propeller, mi-am ridicat stacheta prea sus, dar asta e, sunt un simplu privitor si am acest drept.

DSC_0037

P.S. Partenere de vizionare mi-au fost aceleasi mari gustatoare de teatru Dana (careia ii multumesc pentru poze) si Anda.

Visul unei nopti de vara

Visul unei nopti de vara Propeller_M. Britanie

Dupa derapajul post-modernist de la articolul anterior, sunt obligat moral si factual de catre colegele Anda si Dana sa scriu un pic mai detaliat despre Visul unei nopti de vara a aceleiasi trupe Propeller din Canterbury, care mai deunazi imi provocase o pareza faciala temporara prin hohotele de ras pe care mi le-a smuls cu frenezia aproape inumana din Comedia erorilor.

Ma intrebam daca nu cumva voi fi victima unei dezamagiri dupa deliciul initial, dar temerile mi-au fost anulate rapid. Cei responsabili cu unerea in scena a poate celei mai complexe dintre piesele lui Shakespeare au intuit ca in inima atmosferei sta magia, iar aceasta este redata cu o gratie si sugestivitate care m-au incantat rapid. Decoruri indraznete si bine exploatate, costume excelent integrate nuantelor butaforiei, dar si ideilor propagate de replici, sunete produse in timp real, lumini si cateva pseudo-iluzii m-au invaluit intr-o feerie care a operat pe planuri multiple.

Indraznesc sa spun ca, din punct de vedere estetic, aceasta creatie teatrala a fost superioara celeilalte si, daca n-am mai hohotit pe chiar tot parcursul ei, la final m-am vazut in ipostaza unui dereglat, care e strabatat de convulsii si rade si isi misca bratele incontrolabil, pentru ca nu mai e stapan pe reactiile sale.

Interpretarile au stralucit din nou si, cumuland impresiile de acum cu acelea din Comedia erorilor, am tras o concluzie: confruntat cu dusmani feroce, precum cinematografia, internetul si multe altele, teatrul nu poate supravietui decat daca isi impinge limitele tot mai departe. Cei de la Propeller par a fi hotarati sa semene spaima in randul cineastilor si celorlalti printr-o energie si o expresivitate care cuceresc si naucesc si pe care le vezi etalate in timp real, nu ca rod al vreunui montaj.

Asta e, n-am ce sa va fac, daca nu i-ati vazut pe cei de la Propeller macar intr-o piesa, o sa muriti mai putin intelepti ca mine.

Comedia erorilor

DSC_0004

HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA

DSC_0003

HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HAHA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA HA.

DSC_0011

Richard III

DSC_0017

Am vaga banuiala ca am fost printre putinii pe care i-a incantat piesa Richard III in versiunea Teatrului National din Beijing. Colegele Anda si Dana (careia ii multumesc din nou pentru poze) au fost rezervate, asta ca sa folosesc un eufemism, si am vazut multi spectatori parasind sala chiar in timpul reprezentatiei.

Si nu-mi dau seama de unde aceasta retinere, pentru ca spectacolul chinezilor a fost remarcabil, chiar si pentru simplul fapt ca a fost o ocazie rarisima de a patrunde in inima unei alte culturi. De exemplu, personajul lui Lady Anne a recitat pitigaiat si s-a miscat dupa toate canoanele operei chineze, care imi erau familiare din extraordinarul film al lui Chen Kaige Farewell, My Concubine, fapt pentru care m-am delectat cu o mostra autentica a unei civilizatii de peste tari si mari, in timp ce altii se hlizeau mai mult sau mai putin pe infundate.

Aceasta punere in scena urmeaza firul piesei lui Shakespeare, cu mici adaosuri din Macbeth, pentru a un spori un fior mistic foarte in ton cu specificul culturii chineze. Despre interpretari sunt, probabil, tot in contradictie cu partenerele de vizionare, care au acuzat caracterul plat al abordarilor actoricesti. Insa stiu, si nu sunt singurul, ca popoarele asiatice sunt caracterizate de o oarecare reprimare a expresivitatii, de aici si un mod anume de a juca al chinezilor, foarte emfatic, foarte hieratic si foarte mult bazat pe miscari ample.

Protagonistul, poate prea tanar pentru perceptia pe care o avem despre acest personaj negativ marcant al operei lui Shakespeare, s-a inscris in paradigma interpretativa pe care am descris-o mai sus, cu mentiunea ca diformitatea notorie a lui Richard al III-lea a fost exploatata doar in momentele de solitudine, construind astfel o interesanta metafora a unui suflet schilod, nu a unui trup. Transformarea motorie temporara a actorului chineza a fost superba, iar trecerile rapide de la o stare la alta mi-au produs aceeasi senzatie de incantare ca in finalul lui The Usual Suspects (cine a vazut filmul stie la ce ma refer).

DSC_0020

Mizanscena a fost minimala, dar a contribuit la atmosfera prin acele stindarde purtatoare de vicii, atinse de sange si ganduri negre de fiecare data cand tragedia isi mai consuma un act.

Mai presus de toate, insa, si acum cred ca sunt in asentimentul tututor, la impresia de ansamblu a contribuit prezenta unui maestru percutionist in partea din dreapta a scenei. Nici nu stiu ce m-a fascinat mai mult: sunetele variate pe care le producea sau sincronizarea impecabila cu momentele pe care acestea erau menite sa le insoteasca. Imaginati-va un scaun cazand si cum, in exact momentul contactului cu podeaua, izbucneau bubuituri si clinchete impecabil armonizate.

Nu stiu de ce, dar incepe sa imi placa din ce in ce mai mult acest Festival Shakespeare.

DSC_0011