Ce piese vreau să văd la FNT 2021

Încep cu o mărturisire: pentru mine, care nu locuiesc în București, faptul că și această ediție din 2021 a Festivalului Național de Teatru (FNT) se va desfășura tot online este o binefacere.

Anul trecut am fost un profitor de nivel mediu al acestei situații, dar acum mi-am propus să storc plăcere teatrală cât cuprinde, așa că am făcut o listă a pieselor pe care intenționez să le văd în perioada 6 – 14 noiembrie 2021, când are loc acest eveniment grandios, cu care doar Festivalul Shakespeare din Craiova sau Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu mai pot concura.

Notă: am pus link-uri către toate aceste spectacole care mi-au atras atenția, dar e nevoie să știți că nu sunt disponibile decât o perioadă limitată de timp, așa că fiți prompți.

Și veți fi răsplătiți.

Verde tăiat – subiectul este unul actual și extrem de dureros, iar asta mă face curios să văd cum l-au putut transpune dramaturgic.

Rinocerii – a avut și noi piesa asta la Craiova, cu vocea inimitabilă a lui Ilie Gheorghe și cu regia așijderea a lui Robert Wilson, așa că paralelele cu această versiune a reputatului Gabor Tompa sunt inevitabile.

Efecte secundare – într-o lume măcinată de controverse despre medicină și rolul ei în viața noastră, un astfel de spectacol este binevenit.

Antigona – capodoperă a Antichității, transpusă de niște nemți în cheie rock-punk. Irezistibil.

98% decizia corectă – o fată de 17 ani rămâne însărcinată. Ficțiune? Mai degrabă frescă a unui fenomen larg răspândit pe la noi.

Hoții – nu e cea de Schiller, e un text modern, despre meandrele și dificultățile încrederii între oameni.

Steaua fără nume – încă o ocazie să compar punerile în scenă pe care le știu ale unui piese cunoscute cu una nouă, care pare destul de îndrăzneață, cel puțin din punct de vedere vizual.

D-ale carnavalului – de Caragiale avem nevoie oricând și, deși nu mi-a plăcut ce a făcut Alexandru Dabija din O scrisoare pierdută, cea cu Vizante et comp., sunt dispus să îi dau o șansă să se reabiliteze.

O scrisoare pierdută – am dubii față de această abordare, dar curiozitatea e prea mare.

Luna verde – poezie de Federico Garcia Lorca și vioară electrică, o combinație inedită care îmi face cu ochiul (și cu urechea).

Încuiați – învălmășeala care pare a fi această piesă începe de la un tușit. Da, contați pe mine.

Tragedia omului – un poem de Madach Imre, greoi la citit, să vedem ce a reușit Silviu Purcărete din el.

Chiritza în carantină – dacă titlul nu vă ajunge, aflați și că este un spectacol-concert de Ada Milea.

De menționat că la Festivalul Național de Teatru, ediția 2021, Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova va contribui cu două piese: Hektomeron și Inimă și alte preparate din carne, pe care nu o să le revăd, din motive diferite pentru fiecare.

Cinematografie în cuvinte

Literatura are vreo câteva milenii în fața cinematografiei.

Dar, pentru că și cea de-a șaptea artă a acumulat aproape un secol de modelat minți, imaginații și conștiințe, există deja romancieri ale căror structuri mentale s-au format sub influența filmelor.

Asta se vede pregnant și la Fredrik Backman.

Un bărbat pe nume Ove poate funcționa fără greșeală drept scenariu, nu mai e nevoie să îl ia un profesionist în domeniu și să îl adapteze pentru marele (sau micul de când cu Netflix et comp.) ecran.

Personajul cu pricina este în pragul vârstei a treia, este ciufut nevoie mare și nu are pe nimeni și nimic care să îl țină conectat la pulsul existenței.

O serie de întâmplări și apariții umane inopinate îl conduc pe făgașul transformării înspre sociabilitate, altruism și comuniune cu vecinii.

În contrapunct, aflăm povestea vieții lui de până atunci, cu greutățile și nenorocul ei, astfel încât să ni se releve că toate calitățile nou descoperite erau de fapt acolo dintotdeauna.

Luați la întâmplare un clișeu pe care îl știți din filmele de gen.

Sunt șanse peste 50% să se regăsească și în cartea lui Backman. Reconcilieri lacrimogene, corectitudine politică, dezvăluiri deus ex machina, orice vă vine în cap grație acțiunii sistematice a Hollywood-ului (în principal, dar nu exclusiv) e și pe-aici.

Reușita scriitorului este cum le pune în scenă, cum le înlănțuie narativ și cum ține morocăneala protagonistului activă chiar și în cele mai înduioșătoare momente.

La final, ajungi să ții la afurisitul ăsta de Ove, chiar dacă știi că, în realitate, un pensionar antisocial va rămâne așa, pereat mundus.

Iar ăsta este miracolul artei, fie că îi spune literatură sau cinematografie.

Să joci despre funie în casa spânzuratului

Trăim vremuri cu o încărcătură masivă de absurd?

Trăim.

A fost Eugen Ionescu maestrul absurdului?

A fost.

Dacă mai socotim că în abundența operei sale se găsește și Jocul de-a măcelul, al cărei subiect e o molimă, atunci punerea ei în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se arăta de mult drept un fait accompli.

Deși peste poate de corespunzătoare situației, o asemenea provocare adresată audienței este totuși un act de curaj.

Nu doar pentru că, la un moment dat, unul dintre actori declamă ritos ”Suntem conduși de imbecili!”, în timp ce în sală se găseau doamna primar a Craiovei, împreună cu prințul consort europarlamentar, dar și pentru că, statistic vorbind, printre spectatori trebuie să se fi găsit persoane care au suferit sau care și-au văzut dintre apropiați suferind de Covid-19.

Iar cuvântul ”moarte” e pronunțat de un număr înfricoșător de ori.

Însă poate că această atitudine de sfidare, această bășcălie la adresa acelui momentul al existenței care, alături de naștere și căsătorie, a generat cele mai sacre manifestări, ilustrează punctul primordial al umanității, deopotrivă calitate și defect.

Ușoara tensiune pe care am simțit-o în jurul meu la fiecare dintre medalioanele comic-sinistre care compun piesa mi-a transmis că Jocul de-a măcelul a ajuns la spectatori, n-a fost simplu exercițiu de stil sau demonstrație de abilități actoricești.

Adrian Andone, Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Claudiu Bleonț, Ștefan Cepoi, Anca Dinu, Corina Druc, Dragoș Măceșanu, Nicolae Poghirc, Marian Politic, Nicolae Vicol, Cătălin Vieru, Ioana Andone, Andreea Boldeanu, Mihaela Dobre, Irina Danciu, Karyna Florița, Alexandru Geicu, Simona Grîcleanu, Elena Raluca Ianichi, Roxana Mutu.

Nume pe care le știu și nume pe care încep să le învăț. Niciunul nu trece neobservat, niciunul nu se distinge definitiv.

O ilustrație interesantă a raportului individ-grup, miez al controverselor care însoțește pandemia de când a pus stăpânire pe planetă.

Asta dacă nu-l socotim pe Mircea Dinescu, cu apariția lui televizată și fără vreun ceaun prin preajmă, mai savuros ca zacusca pe care mi-a dat s-o gust acum ani buni, când l-am întâlnit la un târg de turism.

Apropo de actori, Claudiu Bleonț are un test PCR negativ făcut fix înaintea reprezentație de duminică, da? Pentru că la câtă salivă a împroșcat în jur în intensele-i tirade, era curat focar de infecție și chiar nu e cazul să spargem al patrulea zid din punct de vedere epidemiologic.

Regia Beatricei Rancea uzează deliberat de stridențe interpretative și auditive, ipostaze carnavalești care acoperă un spectru larg: ultra-mediciniști și antii-vacciniști, ipohondri și hedoniști, paranoici și negaționiști, năpăstuiți și exploatatori.

Oricum ați fi, găsiți ceva să vă amuze și ceva să vă ofenseze în piesa asta.

Cert este că, timp de vreo două ore, veți fi împreună cu adversarii ideologici și veți împărtăși Jocul de-a măcelul.

Poate așa ne aducem aminte că nu ne avem decât unii pe alții.

Credit foto: Cristi Floriganță.

Soldăție, omenie, poezie

Anul apariției: 1959.

Produs în: URSS.

Subiect: Abnegația, onestitatea și generozitatea soldatului rus, care, după ce distruge două tancuri de unul singur, obține o permisie să își vadă mama și o irosește ajutându-i pe alții.

Inferența inevitabilă ar fi că Ballada o soldate (Balada unui soldat) nu este decât un film de crâncenă propagandă sovietică.

Nu că n-ar fi, dar, spre deosebire de lirismul uneori pedant din Letjat zhuravli (Zboară cocorii) sau de brutalitatea studiată din Idi i smotri (Vino și vezi), această peliculă a lui Grigori Chukrai este încântătoare prin umanitatea ardentă și deloc exclusiv rusească a personajelor și trăirilor.

Da, Alioșa (Vladimir Ivashov) este exagerat de bonom și de darnic cu timpul și firavele-i resurse, dar mă bucur să spun că mi-a fost dat să întâlnesc astfel de oameni în realitate.

Iar cei care îi ies în cale sunt departe de a fi tragice figuri muncitorești și țărănești arhetipale, stâlpi ai socialismului în plină ascensiune în vreo treime de planetă la acea dată.

Dimpotrivă, am regăsit o intensitate dostoievskiană la soldatul olog care e muncit de gelozie sau un pitoresc hilar cehovian la santinela care face pe durul, doar ca să-l jupoaie mai bine pe protagonist.

Peste toți și toate domnește însă ca o țarină a expresivității Zhanna Prokhorenko în rolul Shurei. Frumoasă, ochioasă, focoasă, cu o coadă împletită care o scoate din basme și o pune pe ecran, aduce un suflu de o așa vitalitate filmului, încât îl copleșește chiar și pe cătana sovietică și salvatoare a națiunilor.

Interacțiunile dintre cei doi au farmecul ingenuității unor Romeo și Julieta ai lui Zeffirelli, dar nu cu aportul unui balcon, ci al unui vagon căptușit cu paie.

Tragismul nu lipsește, căci suntem pe tărâm rusesc, nu-i așa, însă nu este decât aluziv, iar această este încă o mostră a inteligenței scenariului semnat de Chukhrai împreună cu Valenti Azhov, recompensat cu o nominalizare la Oscar, o raritate în analele acestor onoruri și a relațiilor dintre Hollywood și cinematografia marelui rival din timpul Războiului Rece.

Câtă speranță trebuie să-și fi pus toată omenirea în destinderea acelei perioade!

Se spune că președintele Ronald Reagan a privit de mai multe ori Moskva slezam ne verit (Moscova nu crede în lacrimi), ca să înțeleagă mai bine sufletul rus.

Nu știu cât i-a folosit, dar știu că nu i-ar fi stricat să vadă Ballada o soldate.

Ar fi înțeles că și în URSS sunt oameni care cred în bine.

Happy Halloween

Faceți cunoștință cu Alfonso, Ramon și Jack.

În fiecare noapte (de aici și titlul ”Nox”), își dispută titlul de cel mai tare din parcare.

Parcare subterană, se înțelege.

Pentru asta, se lasă pe mână noastră, sub forma unor cărți ale unui joc simplu de învățat, haios de jucat și care relevă faptul că oamenii sunt malițioși până în măduva oaselor.

Cărțile sunt numerotate de la 1 la 15, sunt de trei culori, corespunzătoare celor trei potlogari calcifiați, și pot fi jucate fie în favoarea ta, fie în defavoarea adversarului.

Aici este unul dintre aspectele psihologice simpatice ale jocului – lupta interioară între a face ceva care să îți aducă beneficii și a-l sabota nițel pe celălalt, că prea are puncte multe.

Recunosc, nu doar o dată m-am lăsat în voia plăcerii răutăcioase de a-i acoperi unui oponent o carte mare cu una mică de aceeași culoare, deși, dacă aș fi plasat-o la mine, aș fi terminat runda și aș fi avut un avantaj.

Cu toate că ne prefacem că îi căinăm pe cei bogați și faimoși când vreo năpastă se abate asupra lor, de fapt, în adâncul sufletului, simțim un fel de satisfacție că li se poate întâmpla și lor.

De ce?

Pentru că asta ne e natura, de-aia.

Iar în Nox, a pune gând rău celui care este în frunte nu este un păcat, ci este chiar încurajat de regulamentul jocului elaborat de Steffen Bruckner, pentru că distracția sporește astfel.

Bineînțeles, asta presupune un pic de atenție distributivă, iar tabelul cu scorurile va trece din falangele unuia în falangele altuia, ca fiecare să vadă pe cine are de săpat.

Halloween-ul nu este vreo sărbătoare care să însemne ceva special pentru mine.

Până anul ăsta nu băgam în seamă Halloweenul, dar acum când afară va fi un frig care îți intră în oase, eu voi sta frumușel la căldurică și îl voi celebra jucând Nox.

I wish you an eerie, spooky, hair-raising, spell-binding Halloween!

***

Jucând și admirând fizionomiile craniene pitorești ale celor trei personaje, mi-a făcut plăcere să trec în revistă scheleții sturlubatici pe care i-am mai întâlnit în universul vast al audio-vizualului.

Și am avut destule de rememorat.

În primul rând, merită menționat că există un joc pe calculator care poartă același titlu, Nox. Siluete ciolănoase apar pe ici pe colo în cadrul lui, iar atmosfera e la fel de ireverențioasă.

Apoi, rămânând pe tărâmul divertismentului electronic, mi-am adus aminte de Morte, craniul zburător din Planescape Torment, unul dintre acele jocuri pe calculator care servesc drept argumente că există și o a opta artă.

Mutându-mă mai hacana, în cinematografie, sunt aproape obligat, nu că nu mi-ar fi drag, să aduc în discuție scurtmetrajul animat intitulat The Skeleton Dance, care a deschis un proiect minunat al celor de la Disney – Silly Symphonies. E făcut în 1929, dar e atât de comic, încât demonstrează că umorul de calitate e nemuritor.

Un film de animație mai nou și mai lung, dar la rându-i delicios este Coco, unul dintre mărgăritarele din șiragul de capodopere pe care Pixar l-a oferit lumii întregi.

În Coco se cântă, așa că am ajuns și la melodii cu scheleți.

Cea dintâi este fără doar și poate Calypso din cadrul concertului pe care Jean-Michel Jarre l-a ținut în cartierul La Défense în Paris în 1990, una dintre cele mai mari realizări culturale ale secolului XX. Imagini din acest spectacol uluitor erau difuzate la televizor, imediat după Revoluție, iar eu, copil fiind, îl descopeream pe un artist care mi-a rămas în suflet până acum.

Am crescut și cu videoclipurile grandioase ale lui Michael Jackson, iar printre acestea se numără și Ghosts, în care acest neîntrecut cântăreț și dansator își împrumută mișcările unui schelet. Rezultatul este încântător chiar și acum, la un sfert de secol de la realizare.

Mai degrabă sarcastic, decât amuzant, dar impresionant vizual și cu un ritm captivant este și videoclipul Hey Boy Hey Girl a celor de la The Chemical Brothers.

Mă opresc aici, pentru că, dacă mai continui cu această anamneză, o să uit să mănânc și o să ajung să arăt chiar ca un schelet.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că la ”Trick or Treat” au fost generoși foc.

P.P.S. Știu că forma corectă este ”schelete”, nu ”scheleți”, dar articolul este despre distracție, nu despre chestiuni academice.

Între sacru și profan

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.

Orientul și Occidentul se întâlnesc în hrubă

Există orașe care își înrobesc locuitorii și vizitatorii.

Parisul, Roma, Instanbulul.

Acesta din urmă are de partea lui și ambivalența de a fi locul de întâlnire al Occidentului și al Orientului, poartă între lumi care comunică și se întrec și se luptă de milenii.

Nu credeam, însă, că o să văd osmoza celor doua spații culturale manifestându-se în străfundurile unei închisori politice, spațiu carceral nelipsit din istoria Turciei, de la Osman până în prezent.

În Istanbul, Istanbul, patru deținuți se țin în viață, prin bruma de sprijin fizic de care sunt în stare, dar mai ales prin depănarea de povești și fantezii al căror scop este să țină mintea cât mai departe de carnea supusă torturii.

Stabilirea unor relații umane specifice închisorii, precum și mecanismul de supraviețuire psihică nu sunt la primul astfel de tratament artistic. Îmi vine în minte Kiss of the Spider Woman, care i-a adus lui William Hurt Oscarul pentru cea mai bună interpretare (oarecum) masculină. Și acolo, ficțiunea, cu libertatea ei absolută, e hrană pentru spirit și prilej de comuniune între oameni altminteri diferiți de la cer la pământ.

Personajele cărora Burhan Sönmez le dă ocazia să glăsuiască pe rând amestecă harul istorisirii orientale cu incisivitatea introspecției occidentale, fatalismul cu revolta și superstițiile cu luciditatea.

Materia literară este vâscoasă, episoadele narative virează uneori cum vor ele, deznodământul câte unui moment lipsește, dar toate acestea sunt, de fapt, marca unei profunde înțelegeri din partea scriitorului a modului cum gândim și ne comportăm când suntem privați de aspecte vitale ale existenței, de lumină, de hrană îndestulătoare, de autonomie, de bunătate.

Cumva, chiar dacă apogeul claustrării impuse de pandemie s-a stins, deteriorarea conexiunilor sociale din prezent pare a fi oglindită în Istanbul, Istanbul.

Cât despre aiurelile pe care le vedem propagate pe rețelele sociale, nu sunt ele oare produsul unei constante expuneri la frică și necunoscut?

Romanul lui Burhan Sönmez ne pune în această nedorită postură, iar învățămintele pe care le-am tras de aici sunt utile în a mă poziționa față de unii semeni ai mei în această perioadă de restriște.

Omul care vede și crede în lucruri care nu există aievea duce lipsă de ceva.

Hai să înțelegem întâi ce, poate renunțăm la a-i mai anatemiza.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o lecție dureroasă din măruntaiele orașului care unește Estul cu Vestul.

Ridley Scott se duelează cu el însuși

Într-un interviu foarte haios, în care rememora cele mai importante roluri ale carierei, Russell Crowe îl numea pe Ridley Scott ”a Renaissance man”.

În limba engleză, acest termen are un sens mai larg, însă, urmărind The Last Duel, nu m-am putut abține să nu îl iau și la propriu, deoarece, chiar și când explozia de feminism alterează subtilitatea narațiunii, figura lui Jodie Comer, frumoasă de parcă ar fi pictată de Botticelli, rămâne ca un far luminos într-o mare de brutalitate.

Filmul debutează cu un exercițiu de tachinare nemilos – câteva cadre te aruncă în iureșul duelului cu pricina, executat cu o vigoare și un dramatism care îți pompează adrenalină și îți stârnesc pofta de acțiune, pentru ca apoi povestea să se întoarcă și să purceadă la a explica în stil Rashomon cum s-a ajuns acolo.

Mi-am zis atunci: Muamăăă, două ore de vorbărie până aflăm deznodământul!

Dar nu, prin realizare și interpretări, The Last Duel îți ține interesul treaz și relevă un Ridley Scott care, la peste 80 de ani, lucrează cu o prospețime uimitoare și cu preocupare pentru narațiune, mai degrabă decât pentru spectacol.

Decorurile și costumele sunt somptuoase, imaginea fără cusur compusă, montajul fluid, iar fiecare scenă, deși neîndoios cinematografică, are o valoare aproape teatrală, de tablou vivant însuflețit, pe care îl admiri, chiar și când e cadru pentru fapte reprobabile.

Scenariul este inteligent, în limitele pe care i le permite teza pe care o adoptă. Lumea din The Last Duel este una dominată de bărbați, una în care femeile sunt proprietăți și pioni, una în care primează dreptul celui puternic și/sau pilos. Nu zic că n-ar fi fost așa, dar mai multă ambiguitate ar fi servit și mai bine artei.

Însă un film este produsul timpurilor sale, iar noi stăm încă sub semnul lui #MeToo, așa că acceptăm pelicula așa cum e.

Ambiguitatea despre care vorbeam i-ar fi ajutat și lui Jodie Comer, care ar fi fost astfel propulsată chiar în cursa către o nominalizare la Oscar, mai ales că dă excelent replica unor masculi de tot felul.

Unul este un Matt Damon cu o coafură catastrofală. Doar marea sa competență actoricească trece chica-i de șmenar de anii ’90 în plan secund. Mai în elementul lui din punct de vedere al părului este Adam Driver, care bifează încă un rol solid și îl mai răzuiește un pic din memoria colectivă pe Kylo Ren.

Și așa ajungem la Ben Affleck blond.

Vă las un moment să contemplați ideea și imaginea.

Chiar și după ce personajul său începea să aibă apariții mai dese și atât de savuroase, încât părea că Affleck juisează la fiecare replică, creierul meu tot tresărea vag agresat de această găselniță.

Mă tot gândesc că regizorul lui The Last Duel mai scoate anul acesta și House of Gucci, care promite la rându-i delicii actoricești și de mizanscenă.

Așa că Ridley Scott se duelează în 2021 cu el însuși, iar The Academy of Motion Picture Arts and Sciences are ocazia și argumentele să procedeze așa cum au făcut-o și cu Scorsese pentru The Departed.

Hai, oameni buni, maeștrii merită onorați cât sunt încă printre noi!

Travelling on music notes

De regulă, a găsi un titlu pentru articol este o provocare aparte, una menită a armoniza concizia cu exprimarea plastică.

Acum, însuși proiectul sub egida căruia s-a desfășurat cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a furnizat exact ce aveam nevoie – Travelling on Music Notes.

Aducând împreună orchestra craioveană și Sinfonietta din Vidin a vecinilor de peste Istru, spectacolul s-a ridicat la înălțimea declarației sale turistice.

A debutat cu „Codex Brassoviensis” pentru orchestră de coarde de Dan Dediu, căci merită să ne cunoaștem în primul rând patria, nu-i așa?

Apoi, ca dintr-un cufăr de poveste, scena a înflorit auditiv, cu Suitele op. 46 și op. 55 pentru orchestră din capodopera Peer Gynt a lui Edvard Grieg. Încă de la expozițiunea muzicală, exploatată copios de cinematografia animată, am simțit că, dacă Vladimir Propp ar fi ales să își ilustreze muzical ideile despre structura basmului, așa trebuie să o fi făcut.

Fiecare bucată îmi trezea asocieri ample, ca o carte dintre acelea care m-au fascinat în copilărie, care, deschizându-se, lăsau să răsară o formă tridimensională, sugestivă pentru momentul acțiunii.

Însă, aș fi ipocrit să nu recunosc că Boleroul lui Maurice Ravel a fost motivul cel dintâi care m-a purtat către sala filarmonicii prin ploaia măturând străzi deprimant de pustii.

Pentru că era prima dată când l-aș fi ascultat pe viu.

Am crescut cu această compoziție, cu legenda care o înconjoară, cu Torvill și Dean la Sarajevo în 1984, cu Maya Plisețkaia și dansul ei frânt sau cu posibilele conotații sexuale pe care mi le-a sugerat domnul V., cel mai mare cunoscător de muzică clasică pe care mi-a fost să îl întâlnesc.

Prin toate acestea și prin multe altele mi-a călătorit mintea în timp ce mă bâțâiam ușor pe ritmul muzicii și urmăream cum plenul reunit al celor două orchestre, condus de dirijorul Bogdan Vodă, adaugă strat sonor peste strat sonor și clădește această spirală către apogeul ei.

Ce mi-a oferit în exclusivitate expunerea directă la Bolero a fost desenul clar al adăugirilor muzicale.

Acum e un flaut, apoi sunt două.

Acum intră o trompetă, mai târziu e o cohortă întreagă.

Acum apare fugitiv xilofonul, pentru a deveni ulterior o prezență constantă.

Un exercițiu ca de IKEA muzicală, care a făcut din calea de întoarcere pe aceleași străzi deprimante, măturate de ploaie, o plăcere indescriptibilă.

Imaginile sunt surprinse de amicul Daniel Botea, pe care m-am bucurat să îl revăd la acest concert superb și desfășurat în condiții de siguranță sanitară.

Încântător la purtător

Cât timp aveți pentru lectură într-o zi?

O oră?

O jumătate de oră?

Un sfert de oră?

Cinci minute?

Dacă răspunsul este acesta din urmă, e trist, dar există un remediu.

Ramona Bădescu nu e la prima incursiune pe tărâmul haiku-urilor, a mai călătorit, și ne-a luat și pe noi cu ea, cu ocazia volumului Floare de cireș.

Acum a revenit, cu ambiții și mai mari și cu o structură ciclică adecvată, prin Orologii din nori.

Împărțirea pe anotimpuri, fiecare cu provocările și deliciile lui, este proprie filosofiei orientale. Îmi vine în minte chiar acum filmul coreean Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Primăvară, vară, toamnă, iarnă… şi din nou primăvară) și, deși fatalismul de acolo e înlocuit de Ramona Bădescu printr-o contemplare mai degrabă melancolică, îndemnul la reflecție se păstrează.

Față de colecția de haiku-uri anterioară, autoarea se menține cu mai multă strictețe în canoanele formei și versificației, dar m-am bucurat să văd că nu a abandonat îndrăzneala de a atinge senzații și imagini moderne. În câteva cuvinte, veți regăsi zăpușeala verii sau agitația autumnală a primelor zile de școală, de pildă.

Într-o foarte temerară încercare de a demonstra că poezia este un limbaj universal, haiku-urile Ramonei Bădescu vin cu versiuni în engleză și franceză, iar simpla lor alăturare provoacă la a compara variile manifestări ale acestui inefabil și inegalabil mecanism prin care cuvintele evocă tablouri și emoții și trăire.

Orologii din nori vine într-un format mic, numai bun de purtat și deschis oriunde, în acele cinci minute în care puteți arunca o privire în carte și două în viață.

Care va părea un pic mai frumoasă, cred.