De aici in eternitate

Undeva in apele dintre Somalia si Yemen

(Zgomot de valuri, respiratie grea, adanca): Inca putin si am ajuns, surioara. Rezista inca putin, te rog! Nu ma lasa si tu, asa cum au patit ceilalti, cand s-a rasturnat pluta. Nu ma lasa singur. O sa ajungem la tarm si acolo o sa avem de mancare si medicamente pentru tine. O sa te faci bine, o sa-ti gasesti un sot bun si o sa faci copii frumosi. Misca din brat ca sa-mi dau seama ca ma auzi. Ai miscat, nu-i asa? Bravo, intotdeauna ai fost o surioara cuminte. Acum sa avem grija, ca vine un val mai mare. Daca trecem de asta, am reusit. Tin-te bine, surioaraaaaaaaaaaa! Ha, ha, asta a fost! Deja vad malul. Mai avem un pic, surioara. Un pic. Simt nisipul sub picioare. Hai rezista inca putin, putin de tot, te rog! Uite, am ajuns! Am ajuns, surioara…

Undeva intr-o tara est-europeana, la 20 de ani de la caderea regimului totalitar

(Tacanit de taste): Ma c*c pe ele de site-uri cu job-uri! Peste tot, numai agenti de vanzari. Ba nu, uite si un shop assistant. Adica sa fiu ca proastele alea de unde ma imbrac eu. Sa zambesc la toti toparlanii. Unde mai pui ca si salariul e de mizerie. Eu vreau ceva de middle management, dar sa imi mai ramana timp si de rafting si de sala. Ce e asta? Un link catre Camera Obscura, revista online de fotografie? I-am si zis astuia sa nu-mi mai dea mass-uri cu c******i. Imagini cu somalezi, morti de foame pe o plaja. Ce ma intereseaza pe mine astia, cand eu nu pot merge la mare decat doua saptamani anul asta? Mai bine trimitea un banc cu somalezi. Cred ca ma dau pe invisible…

Desperate Measures

Niste artisti ratati super mantuiti

29-expof6creations

Va mai aduceti aminte cand v-am expus eu doctrina mea socio-politico-economico-semiotica despre fotografi ca fiind niste artisti ratati carora meseria le aduce mantuirea?

Din ping pong-ul specific navigarii pe Internet am intalnit un blog care prezinta o lista a 50 de artisti fotografi pe care merita sa ii cunoastem. Si, dupa parerea mea, merita cu varf si indesat.

Imaginea e a unui artist pe nume Francois-Xavier Marciat, din Belgia, si nu e nici pe departe cea mai spectaculoasa dintre imaginile pe care le veti vedea, dar asta mi-a gadilat orgoliul de roman. Nu va jignesc spiritul de observatie spunandu-va de ce.

Poezia razboiului

Bullet Time

Cand privesc fotografiile lui Travis Zielinski, simt poezia razboiului. Simt ca in mine este rascolita acea fascinatie inexplicabila pentru cea mai detestabila manifestare a naturii umane. Imaginile artistului intra in aceeasi camera obscura, acel tainic refugiu in care mai privesc cu rasuflarea accelerata elicopterele lui Coppola, decoland pe muzica lui Wagner si pe dementul personaj al lui Robert Duvall exclamand: Ador mirosul de napalm dimineata!

Tot aici, cuvintele lui Shakespeare isi fac loc in mintea mea fara sa ma pot impotrivi:

                                                                                    Pe capete de oameni va cadea

                                                                                    Blestemul greu si furia in case

                                                                                    ………………………………………..

                                                                                    Distrugerea si sangele si groaza

                                                                                    Atat vor parea obisnuite

                                                                                    Ca mamele-or zambi, vazandu-si pruncii

                                                                                    Crunt sfasiati in gheare de razboinici,

                                                                                    Cruzimea mila va inabusi-o.

                                                                                    ………………………………………….

                                                                                    Urcat fierbinte din infern, pamantul

                                                                                    L-o-nfiora, strigand cu glas tiranic

                                                                                    „Fara-ndurare”, pana cand copoii

                                                                                    Razboiului, scapati din lant, atata

                                                                                    Vor raspandi hidoasa lor isprava,

                                                                                    Ca tot pamantul o duhni a lesuri

                                                                                    Ce-si cata cuvioasa-ngropaciune.

                                                                                    (Iuliu Cezar, traducere: Tudor Vianu)

Aceasta este poezia razboiului. Savurati-o cu masura.

call the ball

Un flagel la moda

01 cover

Nu m-am dat niciodata in vant dupa Dickens, dar nu am putut sa-i contest maiestria de a reda suferinta orfanilor carora li se refuza copilaria, exploatati de la o varsta frageda si supusi abuzurilor de tot felul.

Incercam sa ne ferim pe cat putem de aceasta imagine neplacuta, care ne aduce aminte ca, oricat de prompt ne-am plati impozitele si de regulat ne-am duce gunoiul, tot nu facem suficient pentru semenii nostri.

Uneori insa, un fapt negativ ajunge sa domine atentia publica, de parca ar fi vreun curent trecator in superficiala arta a modei. Asa se intampla si cu drama copiilor siliti sa munceasca mult peste puterile lor, nevoiti sa invete arta supravietuirii in cele mai vitrege conditii si sa fie solidari in fata agresiunii.

Hotaru no haka, desi film de animatie, reuseste sa te bantuie mult timp dupa final, prin tragismul sfasietor al povestii. Chiar anul acesta, productia cinematografica laureata cu cele mai multe Oscaruri, Slumdog Millionaire, isi inhata privitorii inca de la inceput prin acelasi tip de spectacol socant.

Fotografiile lui Akash sunt rupte din acelasi filon si utilizeaza la maxim avantajele acestei arte. Fiecare imagine are ceva ce se imprima pe retina si zgandareste sensibilitatea. Privirea umeda si goala, mainile zbarcite, sudoarea atipica varstei cresteaza scoarta de multumire de sine pe care incercam sa ne-o cream.

Suferinta copiilor e un flagel la moda si asa trebuie sa ramana pana cand nu va mai exista decat in fantezia unor excentrici.

camera-13

camera-09

De la rusi vine contrastul

tvs_rus_nsk_0171

Cand te apuci sa scrii despre rusi, trebuie sa o faci cu atentie. Daca exagerezi cu laudele, esti catalogat drept rusofil si ti se pune anatema de catre cei care au resentimente fata de colosul de la rasarit; daca te arati prea critic, ajungi in vizorul admiratorilor patriei lui Puskin, Aivazovski si Lenin. Greu, greu…

Aceasta ipostaza si asa ingrata e complicata de imaginea Rusiei contemporane, asa cum reiese din fotografiile lui Valeri Titievsky.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va aduceti aminte de paradele militare in care apar rachete mari, apoi foarte mari, apoi infricosator de mari, strajuite soldati care stau impietriti ore intregi, stati fara grija, mai exista asa ceva.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va sare in minte amestecul aiuritor de materialism feroce si spiritualitate profunda, stati fara grija, asa este.

Daca, atunci cand va ganditi la Rusia, va infiorati la imaginea unui popor care pune mana pe sabie cat ai clipi, dar care isi accepta nenorocirile cu o seninatate aproape inexplicabila, stati fara grija, asa este.

Daca atunci cand va ganditi la Rusia, vedeti o tara foarte indragostita de trecutul ei, dar care imbratiseaza cu lacomie toate viciile si deliciile contemporane, stati fara grija, asa este.

Incercati sa priviti fotografiile lui Valeri Titievsky in ansamblu si veti intelege ca Rusia ramane Rusia, ceva ce putem uri sau admira, dar nicidecum ignora.

Templu in miscare

midsummerco01

Care e diferenta dintre o statuie greceasca si un individ contemporan mers din greu la sala? Imaginile sunt, in fond, asemanatoare: un corp impecabil construit, cu musculatura fara cusur, cu proportii care tin de geometria ideala.

Snobii s-ar grabi sa spuna ca diferenta sta in motivatie: locuitorii vechii Elade preamareau frumusetea corpului omenesc, pe cand tragatorii de fiare nu vor decat sa isi satisfaca un ego invers proportional cu intelectul si sa atraga gagici. Realitatea istorica nu este insa atat de romantica; e lucru stiut ca niciun campion de la olimpiadele antice nu stralucea prin calitatile spiritului.

Ceea ce, sa recunoastem, nu stirbeste cu nimic din spectaculozitatea unui corp perfect cladit. Iar cand acesta este in cea mai naturala ipostaza a sa, miscarea, totul se amplifica.

Baletul e o astfel de manifestare. Nu e o miscare circulara si uniforma, ca alergatul, e aparent dezordonata, are ruperi de ritm si spune o poveste.

E povestea muschilor incordati, a fibrelor care stau sa plezneasca, a pozitiilor inaccesibile muritorilor de rand, care isi petrec o prea mare parte din timp in scaune si fotolii.

Pentru fotografi, e o provocare: sa imortalizezi un moment, sa impietresti miscarea, dar sa ii lasi destula libertate privitorului, incat sa isi imagineze ce a fost inainte si ce va fi dupa. Jeremy Breningstall e un nou Praxiteles. Nu ciopleste in marmura, dar are nevoie de aceeasi finete pentru a surprinde acele momente care merita.

Haideti sa ii admiram opera in numarul 6 al Camerei Obscure!

Goana dupa frumusete

cover3Iertata fie, rogu-va, platitudinea cu care voi incepe: traim in secolul imaginii. Sunt sigur ca ati mai auzit asa ceva, precum si una dintre faimoasele derivate ale acestei asertiuni, aceea ca, in epoca noastra, frumusetea este preponderent exterioara. Cine au fost victimele sau marile castigatoare ale acestei transformari a perceptiei? Ma incumet sa spun ca reprezentantele sexului frumos si slab.

Ca barbat, e greu sa abordezi problema frumusetii feminine de astazi fara a cadea fie in extrema criticii frustrate a superficialitatii, fie in cea exagerat extatica fata de gradul de desavarsire la care urmasele Evei au ajuns in a-si prezenta nurii. Ma voi erija intr-o ipostaza pe care, mai mult ca sigur, nu vi-o va recunoaste nicio fata: de sfatuitor!

Fetelor, prea multe dintre voi credeti ca revistele de frumusete va fac urate. Da, poate va descoperiti unele mici defecte comparandu-va cu personajele photoshopate de pe hartia glossy. Dar nimeni nu va poate impiedica sa refuzati aceasta stacheta!

Puteti zmbi intelegatoare privind goana altora dupa ravnita distinctie That Hansel, he’s so hot right now!, pentru ca, pana la urma, setea de frumusete n-o fi asa dezumanizanta ca setea de putere sau de avutie.

Aduc ca sprijin vorbele simpaticei Rebecca Bloomwood, pe care sigur o cunoasteti, iar daca nu, atunci ar trebui: Daca oricine ar putea sa-si schimbe hainele in fiecare zi, n-ar mai exista nefericire in lume!

Pentru a vedea cateva mostre al goanei dupa frumusete, rasfoiti numarul 5 al Camerei Obscure!

Toy Story

M-am nascut normal, ca orice papusa: mi-au fost turnate formele, am fost asamblata si pusa in raft. A durat ceva pana sa fiu aleasa.

A fost o mana tremuranda si putin innegrita. Am simtit cum noul meu stapan si-a numarat si ultimul banut cand a trebuit sa ma plateasca.

Dupa asta a urmat un drum lung, cu trenul, intr-o sacosa, inghesuita langa o ciocolata ieftina si cateva haine. Am stiut ca am ajuns la destinatie cand am auzit o voce slabuta de fetita: Tati, te-ai intors!, urmata de o tuse prelungita. Am crezut ca, in sfarsit, imi voi implinirea destinului meu de papusa, ca voi fi imbracata si dezbracata, leganata, mangaiata si ca voi dormi la pieptul ei.

Asa s-a intamplat, numai ca, de multe ori, ma trezeam zguduita de convulsii ale micii mele stapane sau de tusea ei, pe care am auzit-o si la cei din jur. Ziua o asistam in jocul ei preferat, cel de-a doctorul: ma consulta, ma intreba ce simptome am, imi punea diagnosticul de saturnism si imi prescria diverse retete. Cateodata, cand era mai trista, ma strangea in brate si imi spunea: Tu n-ai sa mori, cum a patit mami, nu-i asa?

Dupa un timp, am aflat ce loc era acesta care sorbea setea de viata a celor care traiau in el: Copsa Mica. Pana si eu, o papusa, auzisem de acest oras funest, considerat cel mai poluat al Europei. Am inteles atunci de ce pielea de mea de plastic se innegrea de fiecare data cand ieseam afara, de ce oamenii erau mereu posaci, iar copiii abia mai aveau puterea sa se joace.

Intr-o zi am fost luat de micuta stapana si dusa intr-un loc pe care l-am recunoscut dupa linistea impietrita ca fiind un cimitir.  Nu mi-am dat seama ce s-a intamplat, am auzit un oftat usor, am simtit ca alunec din mana ei, apoi totul s-a innegrit treptat. Am pierdut numarul zilelor de cand sunt aici. Stau cu teama ca ma va lua cineva strain si o voi pierde pe micuta mea stapana.

Din fericire, peste mine nu a dat decat o tanara fotografa, hotarata sa spuna intregii lumi povestea tragica a acestui oras, exact in culorile care il domina: alb si negru. Am rugat-o sa-mi faca si mie o fotografie, sa o arate tuturor, poate astfel ma va recunoaste cineva si ma va inapoia micutei mele stapane. Mi-e dor de ea.

cover_rd2

Pentru a restul povestii orasului Copsa Mica, rasfoiti numarul 4 al Camerei Obscure.

Mantuirea artistilor ratati

cover-hard-dogs-life

 

Visam sa fim cineva. Visam sa insemnam ceva. Visam ca rodul fermentilor interni ai sensibilitatii noastre sa ajunga la ceilalti.

 

 Sunt sigur ca si cel mai exact dintre oameni isi doreste in adancul sufletului sa fie artist. Ce faci insa cand fierberea launtrica nu are instrumentele necesare pentru a se proiecta in exterior? Multi isi revendicau numele de ”sculptor” in vremea lui Michelangelo. In timpul lui Monet, multi raspundeau la apelativul de ”pictor”. Un contemporan si admirator al lui Dostoievski il definea pe ”scriitor” ca fiind omul care stie sa exprime mai bine ceea ce altii simt mai bine.

  

Fotografia este arta care sprijina lupta impotriva acestei nedreptati. Tehnologia devine debuseul celor care simt enorm, vad monstruos, dar de care condeiul, pensula sau dalta nu asculta. Cu un simplu aparat poti emotiona, inveseli sau intrista, poti indemna la reflectie sau la actiune, poti crea tragedii sau comedii. Uitati-va in paginile revistei la profesiile celor care impartasesc aceasta pasiune si veti constata ca fotografia este arta democratizata.

 

 Mihaela Cojocariu a profitat din plin de aceasta egalitate de sanse. Fotografiile sale sunt compozitii lucrate cu migala unui bijutier. Nu surprind viata in miscare, ci decupeaza fragmente ale acesteia, pe care apoi le supune unor incantatii poetice. Titlurile sunt cuvintele cheie care deschid cutia interpretarilor. Tot ceea ce extragem de aici este darul pe care Mihaela Cojocariu ni-l ofera: libertatea de a alege.

  

”Artist” este un titlu pe care oricine il poate oferi, dar care nu are acreditare unanima. Eu ma incumet sa i-l acord Mihaelei Cojocaru, stiind ca voi avea sustinerea voastra.

Pentru mai multe fotografii ale Mihaelei Cojocariu, dar si ale altor artisti fotografi, vizitati numarul 3 al Camerei Obscure.

 

 

follow-you

 

moonrise

 

 

In slujba umanitatii

Alexis de Tocqueville spunea candva ca: ”America este mare cata vreme America este buna, iar cand America va inceta sa mai fie buna, America va inceta sa mai fie mare”.
zoriah1Nu va bucurati si nu va enervati – acum ca traim in era globalizarii, cu toate beneficiile si neajunsurile ei, America e doar un nume pentru omenirea intreaga. Noi, oamenii, suntem atat de trufasi ca suntem incununarea Creatiei, incat uitam tocmai esenta acestui lucru si ne devoram unii pe altii, precum cele din urma fiare. E nevoie ca unii dintre noi sa se sacrifice pentru a ne deschide ochii si a ne salva. Unii au murit pe cruce, altii au fost sfasiati de lei.
Fotojurnalistul Zoriah e un astfel de martir, dar unul modern. De ani de zile nu mai cunoaste cuvantul ”acasa”, infrunta SIDA, gloante, bombe, cutremure si, mai ales, deznadejdea, pentru ca noi sa vedem. Sa vedem chipul razboiului din Irak, al dezastrelor naturale din Asia sau al saraciei dezumanizante din Africa. Acestea sunt locurile unde Zoriah a ales sa isi traiasca martiriul.

Fotografiile sale provoaca o senzatie aparte, de durere greu de indurat, dar careia nu i te poti sustrage. Nu surprinde decat crampeie de suferinta, dar atat de emblematice, incat ansamblul devine evident si aproape insuportabil. Priviti-o pe fetita cu ochii albastri; frumusetea razbate dincolo de mizerie. Priviti mana de doctor care o oblojeste pe cea sangeranda; ce departe suntem de scanteia divina de pe Capela Sixtina. Inainte de toate insa, priviti-l pe baietelul care strange sarma ghimpata ca și cum ar fi singura lui jucarie; daca simtiti un fior de rusine, nu e inca totul pierdut. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum s-a simtit fotograful american pana sa apese pe buton.
Sa nu va temeti sa vedeti, pentru ca martiriul lui Zoriah sa nu fie în zadar!

Pentru mai multe poze ale fotojurnalistului Zoriah vizitati Camera Obscura.