edward berger | Caiet de insemnari

Gata, știu cu cine votez!

Cu Ralph Fiennes, să ia într-un final Oscarul, pe care și-l adjudecă definitiv cu rolul din Conclave.

De fapt, nu cred că se poate nimeri vreun film mai adecvat acestei perioade electorale decât această poveste a procesului alegerii unui nou papă, asemănător mașinațiunilor unui congres de partid politic, dar asezonat cu chestiuni de credință și etică.

Protagonistul e cardinalul însărcinat organizării acestui conclav, iar munca pe care o depune cu abnegație îl pune în fața unor descoperiri tenebroase și a unor crize de conștiințe dureroase.

Ca interpretare, Ralph Fiennes e expresia preciziei infinitezimale care caracterizează întregul film.

Când e autoritar, când e apăsat de îndoieli, când e surprins, când e mușcat de viermele ambiției, când e dezamăgit. Totul e perfect dozat, totul e perfect potrivit prezenței scenice pe care i-o știm de atât timp.

Îl ajută și faptul că Edward Berger (responsabil și pentru Im Westen nichts neues) îi acordă prim-planuri cam pe toată durata peliculei.

Conclave este, însă, chiar mai mult decât rolul demiurgic al lui Fiennes. Cu documentare vrednică de o producție BBC, regizorul induce suspansul prin cadre a căror simetrie poate fi măsurată cu rigla unui Pitagora, cu decupaje ale unui croitor de pe Savile Row sau cu un joc al luminilor și umbrelor ca de Caravaggio.

Coloana sonoră are aceeași stilistică precum cea din precedenta sa producție, însă, dacă acolo alternanța asta de liniște cu sunete disparate și stridente mi se părea agasantă, aici îi servește impecabil pentru a spori tensiunea unui film în care nimeni nu aleargă, nimeni nu se agită, dar toți complotează.

Dominant ca un suveran pontif, Ralph Fiennes este înconjurat de un întreg colegiu de prestații actoricești remarcabile – Stanley Tucci, John Lithgow și Isabella Rossellini, care, prin câteva momente scurte, dovedește că e fiica ilustrei ei mame nu doar prin înfățișare, ci și prin talent.

La un moment dat în Conclave, în cadrul unei ședințe electorale ad-hoc, unul dintre cardinali se vaită că au de ales răul cel mai mic.

Eminențele voastre, noi, urmașii carpato-danubiano-pontici ai Romei unde vă aflați, știm cum e de vreo trei decenii încoace.

Așa că nu vă mai jeluiți atât.

Acum mă scuzați, mă duc să mă înscriu în Academia Americană de Film, să pot să votez pentru Oscarul lui Ralph Fiennes.

Internaționalizarea Oscarurilor e un fenomen în plină desfășurare.

Parasite a fost un moment crucial în acest sens, iar Im Westen nichts Neues (Nimic nou pe Frontul de Vest) demonstrează că procesul e ireversibil și ia amploare.

Pelicula lui Edward Berger însumează nouă nominalizări la Oscar, un record pentru o producție care nu este în limba engleză.

Aceste onoruri sunt meritate, mai ales cele care vizează aspectele tehnice.

Am o obiecție față de cea la scenariu adaptat, pentru că nu am agreat prea mult că realizatorii au diminuat sentimentul de camaraderie, pe care l-am simțit drept sufletul romanului lui Erich Maria Remarque, și au accentuat absurditatea și brutalitatea războiului.

Angajamentul meu afectiv față de Im Westen nichts Neues a fost aproape nul, dar am apreciat performanța pur cinematografică a redării plastice a unor grozăvii de neînchipuit.

Suntem departe de poezia macabrului de care s-a lăsat furat Sam Mendes în 1917. Filmul de față e chitit să transpună mizeria și zloata și carnagiul cât mai fidel cu putință, lăsând loc și pentru varii artificii pur cinematografice.

Scenele de luptă m-au impresionat în mod special, pentru că amploarea e dublată de dinamică, e ca și cum Edward Berger ar fi învățat magistrala lecție a lui Spielberg din Saving Private Ryan, profitând de toate beneficiile la zi ale acestui meșteșug.

Așa cum soldații devin pioni fără chip într-o astfel de conflagrație, actorii din Im Westen nichts Neues nu se disting foarte mult.

Am zâmbit, revăzându-l pe Daniel Bruhl (simpaticul și devotatul fiu din Good Bye, Lenin!) și am apreciat chipul de martir al protagonistului Felix Kammerer, dar, în cea mai mare parte a timpului, personajele n-au fost decât manechine care se deplasează și se defectează într-un spectacol al celui mai cumplit flagel de care e în stare omenirea.