Continuăm seria producțiile care joacă la masa Oscarurilor de anul acesta cu cea mai bine clasată la categoria film de animație – Encanto.
E favoritul pronosticurilor și, pe undeva, și al meu, pentru că, deși are foarte multe lucruri în comun cu The Mitchells vs the Machines, beneficiază de câteva atuuri care vor face diferența, cred.
Și filmul regizat de triumviratul format din Jared Bush, Byron Howard și Charise Castro Smith preamărește familia ca sursă de putere și mântuire în vremuri de restriște, dar nu o mai face într-un cadru contemporan, ci într-unul vag de basm, cu puternice influențe hispanice.
Iată, așadar, un prim avantaj, faptul că va gâdila gustul pentru corectitudine politică al membrilor Academiei și realitatea că segmentul de populație de limbă spaniolă din SUA își revendică o importanță tot mai mare în cadrul societății americane. Practic, Encanto pășește pe drumul deja deschis de Coco.
Dar aș fi obtuz și nedrept, dacă aș spune că valoarea lui Encanto stă doar în specificul său cultural.
Realizarea este egal de bună cu The Mitchells vs the Machines, însă plusează cu niște numere muzicale extraordinar plăsmuite vizual și minunat întoarse din condei. Se simte atingerea lui Lin-Manuel Miranda, care, socotind că anul ăsta e responsabil și de tick, tick… BOOM!, își depune deja candidatura pentru titlul de Jupân al Musicalului Contemporan. Să-l ție cât mai mult, întru delectarea întregului mapamond!
Deși amuzant, înălțător și încurajator, Encanto lasă să răzbată și trimiteri către o lume încărcată de tragism, în care putem identifica greu încercata Columbie, sfâșiată de brutalități și război civil de mult prea mult timp.
Acțiune filmului gravitează în jurul aparent nefericitei Mirabel, descendentă a unui clan ai cărui membri sunt dăruiți cu atribute magice care mai de care generatoare de gaguri haioase. E nefericită pentru că tocmai pe ea a lovit-o pocinogul și nu are niciun har.
Sau cel puțin așa crede, pentru că, în încercarea de a salva căminul familial și, implicit, coeziunea locuitorilor lui, descoperă adevăratul sens al superputerii ei.
Nimic nou, dar perpetuu necesar.
Ce e inedit, totuși, este absența unui personaj negativ întrupat. Nu o Cruella sau Ursula nu amenință armonia familiei, ci metehnele membrilor ei – egoismul, rigiditatea, lipsa de asumare a vulnerabilității și altele de care nu suntem niciunul feriți.
Avem puterea să le depășim?
Encanto ne dă speranțe că da, iar asta e materie primă de Oscar.
Frumos ar fi să îl împartă cu The Mitchells vs the Machines, dar nu o să mă supăr dacă îl ia și singur.
