Știu, acest sezon de Oscar s-a încheiat demult, însă printre rezultatele sale s-a regăsit și o imensă supriză – Flow (în original, Straume), film de animație leton, care a bătut toate producțiile hollywoodiene, printre care marii favoriți Inside Out 2 și, mai ales, The Wild Robot.
Cu acesta din urmă împărtășește ideea de la care pornește, așa că merită explorat ceva anume i-a fermecat pe votanți Academiei.
O mâță neagră nenumită (căreia îi vom spune Mâța de acum încolo) încearcă să supraviețuiască apelor care cresc necontenit și ajunge pe o barcă fără stăpân alături de alte animale, precum o pasăre secretar, o capibara, un lemur și un câine.
Împreună învață să se accepte, să colaboreze și să treacă peste ciondăneli și neîncredere organică, pentru a supraviețui călătoriei către un punct înalt care pare a fi izbăvirea supremă.
Totul are loc fără dialog, singurele replici fiind sunetele mai mult mai puțin specifice ale fiecărei viețuitoare.
Însă nu e nicio scenă a cărei psihologie să fie ambiguă, deoarece realizatorii, în frunte cu Gints Zilbalodis, conferă personajelor și situațiilor o expresivitate superbă, de la mimică la gestică, fără a ajunge la antropomorfizare tipică Disney, pe care o știm de când eram de-o șchioapă.
Din punct de vedere grafic, Flow pare necizelat față de competitorii hollywodieni cu bugete infinit mai mari, însă ce pornește ca neajuns sfârșește ca o calitate, mai ales că modul de compunere a secvențelor și dinamica scenelor sunt desăvârșit produse.
Tocmai pentru că aspectele fizice ale poveștii sunt atât de bine redate, cele emoționale se încheagă cu o forță pe care n-ai fi bănuit-o.
Urmărind-o pe Mâță, descoperind, suferind și simțind uimirea față de ea, ajungi la un atașament față de personaje pe care l-am asemuit unei lecturi de mare impact sufletesc de odinioară, cea a romanului The Road de Cormac McCarthy.
Și acolo lumea pare a fi suferit un cataclism, și acolo te agăți de protagoniști aproape cu disperare, și acolo îți dorești cu toată ființa să supraviețuiască.
Ajută și că Flow nu urmează canoanele moralității hollywoodiene, pe care o bifează fără abatere The Wild Robot, ci duce înțelesurile spre sfere mai profunde și mai complexe.
Mâța parcurge o călătorie inițiatică, iar noi avem privilegiul de a o însoți.
P.S. La întoarcerea de la film, ce-mi iese în cale?
O mâță neagră, semn că Universul îmi spune:
Ai făcut bine că ai fost la Flow, du-te și grăiește lumii despre această creație extraordinară.
