Cursa pentru Oscar in 2019 – Zimna wojna

Am intrat in linie dreapta catre Oscarurile din 2019, asa ca haideti sa vedem cum de a reusit Pawel Pawlikowski sa se strecoare la categoria Cel mai bun regizor, in dauna unora precum Bradley Cooper sau Peter Farrelly.

Dupa ce am vazut Zimna wojna (Razboiul Rece) nedumerirea mi s-a risipit: pentru ca merita.

Filmul este o constructie estetica desavarsita, asa cum a fost si Ida, insa spre deosebire de acela, aici umanitatea este predominanta si nu doar incidentala.

Actiunea urmareste povestea de dragoste veritabila (accentuez acest cuvant) dintre un pianist si o cantareata, ambii dintr-o trupa culturala a Poloniei la inceputurile comunismului. Cand zic dragoste, chiar dragoste e, pentru ca modul cum cele doua particule elementare ale acestei relatii se atrag si se resping, infrunta obstacole pe care uneori singuri si le-au aruncat in fata sunt expresiile acestui sentiment si numai ale lui.

Alegerea intepretilor a fost de o superba inteligenta: placiditatea (deliberata, banuiesc) a lui Tomasz Kot ii pune in valoare bogatia de expresii Joannei Kulig, frumoasa atat in sens absolut, cat si voluptuos, incisiva, dar si tandra. Bine spunea cineva, undeva pe Internet, ca, daca aceasta actrita ar fi anglo-saxona, ar avea Hollywood-ul la picioare.

Avatarurile celor doi si sinusoidala lor afectiune se manifesta atat in mediile socialiste ale vremii, cat si in cele capitaliste, iar abilitatea cu care regizorul polonez le reconstituie pe toate, de la limbajul de lemn si proslavirea traditiilor ca mijloc de propaganda la atmosfera boema a Parisului, cu retusuri exact acolo unde e mai graitor, este intr-adevar demna de o nominalizare la Oscar.

Cand vorbeam despre Vice, m-am referit la titlu sau (de o foarte sugestiva ambivalenta) la inceput. Acum voi incheia cu o digresiune tot despre un titlu – Zimna wojna.

Razboiul Rece n-a fost doar o inclestare de nivel geopolitic, ci si o falie in care au alunecat si din care s-au zbatut sa iasa destine individuale, care, intr-o alta lume, ar fi cunoscut poate fericirea.

Sau este Razboiul Rece o metafora pentru relatia dintre un barbat si o femeie?

Multe pareri se pot emite in privinta aceasta, insa una va fi unanima:

Ca Zimna wojna este creatie minunata.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Can You Ever Forgive Me?

Durerea din spatele frumusetii

Dintre filmele care s-au remarcat la editia din acest an a Festivalului de la Cannes se gaseste Zimna Wojna (Razboiul Rece) al lui Pawel Pawlikowski, acelasi care ne-a oferit si Ida, despre care n-am apucat sa va vorbesc pana acum, asa ca ma grabesc sa umplu acest gol pana se lanseaza in cinematografe pelicula mai recenta.

Oscarizat la categoria „Cel mai bun film strain” in dauna Leviafanului lui  Andrey Zvyagintsev (nu intru in controversa, exista argumente pentru ambele parti), Ida urmareste periplul personajului feminin eponim, o tanara calugarita pe punctul de a-si incheia noviciatul, care afla ca este evreica la origine si care porneste pe urmele parintilor alaturi de singura ei ruda in viata, o matusa, judecatoare intr-o Polonie postbelica, in care incoltea deja regimul comunist.

Filmul lui Pawlikoski a mai beneficiat de o nominalizare, pentru cea mai buna imagine, o recunoastere inevitabila a unei calitati estetice incontestabile. Fiecare cadru din Ida este compus si executat cu o migala care il apropie de o fotografie artistica. Nu o data in derularea vizionarii mi-a fost trezita analogia cu o expozitie de gen, si pentru motivul enuntat mai sus, dar si pentru ca extrema calofilie a regizorului pare a pune un geam de stica intre privitor si obiectul sau de arta miscator.

Insa Ida imi va ramane in minte ca un exemplu foarte pregnant de film la care titlul este realmente o pista falsa. Da, tanara (jucata cu o corecta placiditate de Agata Trzebuchowska) care isi descopera originile si traieste un pic viata de dincolo de zidurile manastirii poate fi considerata un fel de personaj reflector, menit a filtra momentele actiunii, insa matusa este aceea care zguduie impecabila, insa distanta elegie vizuala pe care o propune altminteri pelicula.

Cel mai stralucit aspect al interpretarii Agatei Kulesza este cum isi construieste o aproape desavarsita carcasa de sarcasm, concupiscenta si agresivitate. Am zis aproape desavarsita, pentru ca sunt momente cand anumite fisuri in crusta-i de vitriol emit soaptele unei suferinte cumplite, pe care o resimti organic in momentul revelatiei din final. Imaginati-va ca atingeti un obiect care vibreaza puternic si va transmite o durere surda in oase si articulatii.

Superbele imagini alb-negru din Ida s-au mai estompat, poate, odata cu trecerea timpului, dar nu si ecourile acelei dureri.

Sunt lucruri pe care nici macar atotputernicul Timp nu le vindeca.