Asadar, cui dam Oscarul in 2018?

By Iulian in Filme 0 Comment

E ajunul ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 2018, asa ca ma aventurez si eu cu niste pronosticuri preferentiale:

Cea mai buna actrita intr-un rol principal – Saoirse Ronan este o competitoare meritorie, dar Frances McDormand e la inaltimi everestiene, reusind sa impresioneze chiar si cand monologheaza in prezenta unei caprioare.

Cel mai bun actor intr-un rol principal – Gary Oldman declamand pe post de Churchill e precum CSM Bucuresti in „Liga Florilor”, adica de nebatut, singurul concurent care a mai aparut ca simpla ipoteza contrafactuala fiind Timothée Chalamet, cu a sa minunat nuantata interpretare de adolescent in curs de desteptare sexuala.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Allison Janney e detestabila, dar adorabila si adorata de premii pana acum, insa, daca statueta nu se indreapta spre ea, ci spre Lesley Manville, nu ma supar deloc.

Cel mai bun actor intr-un rol secundar – o categorie compusa din veterani care ar merita o recunoastere pentru intreaga cariera (mai ales Willem Dafoe), poate mai putin Christopher Plummer, care are deja distinctia de a fi cel mai varstnic nominalizat vreodata, insa Sam Rockwell e al doilea motor, dupa Frances McDormand, care face incredibilul angrenaj din Three Billboards Outside Ebbing, Missouri sa functioneze atat de bine.

Cel mai bun regizor – eu il vreau neaparat pe Christopher Nolan, nu doar pentru Dunkirk, ci pentru tot ce ne-a oferit pana acum, dar se pare ca membrii Academiei il prefera pe Guillermo del Toro, din motive pe care as putea a le inteleg, dar cu care nu pot fi acord.

Cel mai bun scenariu original – daca l-au lasat pe Martin McDonaugh pe dinafara la regie, apoi e musai sa ii dea statueta pentru scenariu, desi si aici sunt semne ca va fi preferat Jordan Peele pentru infricosator de comicul Get Out, ceea ce nu m-ar deranja atat de mult ca alegerea lui del Toro la sectiunea de mai sus.

Cel mai bun scenariu adaptat – o categorie unde nu stiu prea multe, incat sa ma pronunt (sper sa apuc sa vad in curand si The Disaster Artist si Molly’s Game), asa ca o sa ma raliez parerii generale, care il sustine pe reputatul si venerabilul James Ivory pentru Call Me By Your Name.

Cea mai buna imagine – la tot ce tine de categorii tehnice, o sa sustin pe Dunkirk pe unde apare nominalizat, chiar si acolo unde concureaza cu Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, pentru care am ambitii mai mari.

Cel mai bun montaj – vezi mai sus.

Cele mai bune efecte speciale – cand actiunea trena, in Blade Runner 2049 aveam macar la ce ma uita, asa ca, din punctul meu de vedere, statueta merge acolo, ca doar nu o sa ia Star Wars: The Last Jedi.

Cel mai bun machiaj – unii nici nu l-am recunoscut pe Gary Oldman drept Churchill, asa ca lucrurile sunt clare aici.

Cele mai bune costume – stiu pe cineva care s-a plictisit de moarte la Phantom Thread, mai putin cand aparea cate o rochie noua.

Cea mai buna coloana sonora – am citit undeva ca Dunkirk este jumatate al lui Christopher Nolan si jumatate al lui Hans Zimmer si mi-a ramas in minte pentru ca sunt perfect de acord cu asta, desi previziunile il dau castigator pe Alexander Desplat pentru The Shape of Water, pe motiv ca (fiti atenti!) coloana sa sonora trece neobservata.

Cel mai bun film de animatie – Coco e magnific, dar si Loving Vincent e o realizare extraordinara; culmea, categoria asta, altadata inofensiva, ma pune in cea mai mare dilema.

Cel mai bun film strain – as inclina catre Nelyubov, ca o recunoastere pentru arta lui Andrey Zvyagintsev, pentru ca nu cred ca Testrol es lelekrol mai poate sa faca vreo supriza, dupa ce a aparut printre nominalizati, iar pe restul nu le-am vazut.

Cel mai bun film – nici nu stam de vorba, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, desi am un pic de emotii, pentru ca membrii Academiei au antecendente, iar americanii l-au ales pe Trump, deci nu stau nu prea bine la capitolul alegeri.

Calvar contra cronometru

By Iulian in Filme 0 Comment

Ma asez confortabil in scaun si astept sa inceapa Dunkirk, pregatit fiind pentru cel putin un sfert de ora de expozitiune si acalmie.

Dupa maxim cinci minute, pulsul imi sare si acolo ramane.

Dunkirk nu este un film care se urmareste, ci se traieste si se construieste. Adevarul istoric este doar un pretext pentru regizor sa compuna o experienta traumatizanta si fascinanta, despre viata care atarna doar de un fir, despre antinomia datorie vs. dezertare si despre acel ceva pe care eu il numesc „poezia razboiului”.

A nu se intelege ca pelicula lui Christopher Nolan face vreo apologie a pornirilor belicoase ale omului; dimpotriva, cea mai mare parte a actiunii infatiseaza zbateri de protejare a existentei individuale, dar, in acele momente cand imi mai permiteam sa-mi trag sufletul, m-am delectat cu veritabile picturi cinematografice.

Cateva imagini imi trec prin minte fugitiv chiar acum: racursiul castilor aliniate pentru imbarcare, barcazuri luptand cu o mare involburata de parca ar fi iesit de sub penelul lui Ivan Aivazovski sau avionul in flacari proiectat pe un crespuscul impresionist.

Pana sa ajung sa vad Dunkirk, auzisem ca lui Christopher Nolan i se imputa faptul ca personajele nu sunt suficient reliefate, un repros despre care vreau sa fac cateva observatii. In primul rand, nu stiu daca asta i-a fost intentia, dar ideea ca in razboi individualitatile se estompeaza, iar fiinta umana nu pretuieste prea mult este o axioma dureroasa.

In al doilea rand, iti dai rapid seama ca Dunkirk nu e povestea cuiva anume si ma vad nevoit sa revin la ce am spus mai sus – nu este un film oarecare, ci o experienta care merge dincolo de intelectual.

Nu in ultimul rand, sunt actori care, prin aplecarea cu care isi abordeaza rolul, reusesc sa-si depaseasca conditia de pioni in acest haos perfect controlat de Nolan. Un exemplu graitor este Mark Rylance, care, ca simplu capitan de vaporas, impune cel putin la fel de mult ca figura cazona a lui Kenneth Branagh.

Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.

Ca Richard Burton, Peter O’Toole, Deborah Kerr sau Alfred Hitchcock nu au luat niciodata un Oscar sunt cateva dintre marile nedreptati ale cinematografiei pe care le-am acceptat volens nolens.

Insa in ruptul capului nu o sa accept ca acest magnific cineast care este Christopher Nolan nu are inca la activ o nominalizare ca regizor si sper ca inceputul lui 2018 sa rezolve aceasta colosala scapare a Academiei Americane de Film.

Iar Hans Zimmer nu a mai luat de mult o statueta, desi si aici, ca si in multe alte productii cinematografice, e unul dintre principalii responsabili pentru starile pe care le traim.

Da, puteti sa considerati ca am deschis sezonul Oscarurilor din 2018.