Cui dam Oscarul in 2018? – Nelyubov

Daca tot mi-a ramas timp pana la ceremonia de decernare a Oscarurilor, am zis sa arunc o privire si la categoria Cel mai bun film strain, mai precis la Nelyubov al lui Andrey Zvyagintsev, ca sa am macar de-o comparatie (am mai vazut si minunatul Testrol es lelekrol, dar n-am apucat decat sa va spun despre el, asa ca ma limitez la atat: cine nu l-a prins cand a venit la Craiova, s-a pacalit rau de tot).

Primul lucru pe care l-am remarcat la Nelyubov este ca, de departe, seamana izbitor cu filmele romanesti, adica oamenii se chinuie intr-o existenta mizera, mai ales din punct de vedere psihic, iar cadrele prelungi ii infatiseaza desfasurand diverse activitati mundane, adica mancatul, statul la fereastra sau muncitul la calculator. Spre deosebire de cineastii romani, insa, Zvyagintsev nu iti omoara timpul de pomana si stie sa dea sens acestei lentori, conferind fiecarei scene o anume calitate contemplativa sau elegiaca.

Povestea din Nelyubov este un pretext: un cuplu pe cale de a se destrama are un copil, caruia nu i se arata nici o bruma de afectiune, urmarea fiind ca dispare de acasa, iar cei doi parinti, amandoi implicati in cate o alta relatie, se vad nevoiti sa il caute si sa interactioneze veninos. Aceasta pseudo-intriga ii slujeste regizorului drept rama pentru a reda diverse aspecte ale societatii si mentalitatilor ruse contemporane, nu explicit critice, dar nici prea favorabile.

Corporatiile depersonalizeaza, obscurantismul religios este infiltrat in viata zilnica, autoritatile sunt incompetente, iar indivizii alienati. Toate-s vechi si noua toate, desi exista un aspect care m-a derutat: acei voluntari care participa la cautarea copilului, dedicati si organizati mai ceva ca un KGB angelic. Singurul raspuns la care am ajuns in privinta lor este ca Andrey Zvyagintsev le da astfel rusilor o subtila solutie de a scapa de tirania in care sunt invaluiti – abnegatia si solidaritatea in afara cadrului institutional.

In ciuda usoarei lipsei de directie ideatica, Nelyubov se impune ca o demonstratie a imensului talent pur estetic al creatorului sau. Preponderent vizuale, scenele sunt insotite si de o ocazionala si nelinistitoare coloana sonora, iar deplasarea, zgarcita, dar eficace a camerei si a personajelor iti acorda timp sa absorbi nimicul si zadarnicia care strabat intreg filmul.

Ca si in cazul lui Vor, un alt mare si trist film rusesc, si aici titlul da cheia mesajului; Nelyubov inseamna „neiubit”.

Parintii care n-au fost iubiti cand erau mici nu stiu sa iubeasca si dau viata unor copii neiubiti.

Cadrul de final, cu imaginea protagonistei uitandu-se insistent spre camera, mi-a adus aminte de aceeasi privire rugatoare a lui Leonardo DiCaprio din The Revenant:

Hai va rog io, dati-mi odata Oscarul ala!

I se aplica si lui Andrey Zvyagintsev, daca tot ne-a dat o capodopera (Vozvrashchenie) si alte doua filme bune (Leviafan si Nelyubov), merita si el o statueta, nu?

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Loving Vincent

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.