Speranța rodește mai greu pe teren stâncos

Prima decadă a filmelor ruse post-sovietice este una aparte.

Până ca țara să alunece pe panta autoritarismului, exista un curent de entuziasm (în limitele fatalismului rus, bineînțeles), care anima speranța că se vor exorciza numeroșii demoni ai unui trecut încărcat de tragedii.

Și Andrey Zvyagintsev încearcă același lucru mai recent, dat tonalitatea sa este mai întunecată și semnificativ mai pesimistă.

Kavkazskiy plennik (Prizonierul munților) se înscrie în efemeră rază de lumină care a brăzdat cinematografia din Rusia.

Povestea este una pe care și Hollywoodul a exploatat-o în mod repetat: în timpul conflictului din Cecenia, doi soldați ruși sunt luați prizonieri în urma unui raid al localnicilor, cu scopul de a fi folosiți de un lider tribal drept monedă de schimb pentru fiul său, ostatic în partea cealaltă.

Ce impresionează rapid este caracterul autentic al cadrului natural și arhitectural unde se construiește această parabolă a reconcilierii și barierelor ei.

Filmat de Sergei Bodrov, același cineast care ne-a oferit Mongol, într-un aul (sat montan specific zonei Caucazului) din Daghestan, nu departe de teatrul de operațiuni real al încleștările ruso-cecene, Kavkazskiy plennik te face să simți frumusețea aspră a înălțimilor, aerul tare de la mii de metri altitudine și combinația fascinantă de violență și umanitate distilată a localnicilor.

În acest peisaj veridic din punct de vedere etnografic, interpretările celor doi protagoniști se depărtează și mai mult una de alta.

Ca ofițer ros de cinism, Oleg Menshikov, unul dintre preferații lui Nikita Mihalkov, apasă prea mult pe vastu-i arsenal actoricesc și pare o figură shakespeariană transplantată artificial într-o narațiune laconică.

În contrapunct, Sergei Bodrov Jr., fiul regizorului (uite că e bun nepotismul câteodată!), este mai scump la vorbă, iar personajul său pare chiar încet la minte.

Dar între el și aceia care îi țin securea deasupra capului se naște acea legătură umană care depășește orice bariere lingvistice, politice sau culturale.

În el și în superba Susanna Mekhraliyeva, o adolescentă minionă, dar cu o maturitate adorabilă, se conturează acel ideal pe care l-am văzut pretutindeni, de la Romeo și Julieta la Ghost Dog: Way of the Samurai sau Mandariinid.

În paralel, ni se oferă și o superbă pledoarie duală asupra abnegației de care sunt în stare părinții.

Întâlnirea dintre cei doi oameni, pe care îi desparte o lume, dar îi leagă această simplă ipostază, este unul dintre momentele în care Kavkazskiy plennik atinge sublimul. Și mai frumos este că scena n-are nimic grandios, nu e pregătită de vreo muzică bubuitoare și de un montaj alert.

Dar n-are cum să treacă neobservată.

Speranța rodește mai greu pe teren stâncos.

Dar, precum acei pini încăpățânați, care se strecoară printre crăpături de stânci nemiloase, chiar și acolo au prins rădăcini firicelele care țin omenirea să nu cadă în prăpastia cruzimii, prostiei și intoleranței.

Cui dam Oscarul in 2018? – Nelyubov

Daca tot mi-a ramas timp pana la ceremonia de decernare a Oscarurilor, am zis sa arunc o privire si la categoria Cel mai bun film strain, mai precis la Nelyubov al lui Andrey Zvyagintsev, ca sa am macar de-o comparatie (am mai vazut si minunatul Testrol es lelekrol, dar n-am apucat decat sa va spun despre el, asa ca ma limitez la atat: cine nu l-a prins cand a venit la Craiova, s-a pacalit rau de tot).

Primul lucru pe care l-am remarcat la Nelyubov este ca, de departe, seamana izbitor cu filmele romanesti, adica oamenii se chinuie intr-o existenta mizera, mai ales din punct de vedere psihic, iar cadrele prelungi ii infatiseaza desfasurand diverse activitati mundane, adica mancatul, statul la fereastra sau muncitul la calculator. Spre deosebire de cineastii romani, insa, Zvyagintsev nu iti omoara timpul de pomana si stie sa dea sens acestei lentori, conferind fiecarei scene o anume calitate contemplativa sau elegiaca.

Povestea din Nelyubov este un pretext: un cuplu pe cale de a se destrama are un copil, caruia nu i se arata nici o bruma de afectiune, urmarea fiind ca dispare de acasa, iar cei doi parinti, amandoi implicati in cate o alta relatie, se vad nevoiti sa il caute si sa interactioneze veninos. Aceasta pseudo-intriga ii slujeste regizorului drept rama pentru a reda diverse aspecte ale societatii si mentalitatilor ruse contemporane, nu explicit critice, dar nici prea favorabile.

Corporatiile depersonalizeaza, obscurantismul religios este infiltrat in viata zilnica, autoritatile sunt incompetente, iar indivizii alienati. Toate-s vechi si noua toate, desi exista un aspect care m-a derutat: acei voluntari care participa la cautarea copilului, dedicati si organizati mai ceva ca un KGB angelic. Singurul raspuns la care am ajuns in privinta lor este ca Andrey Zvyagintsev le da astfel rusilor o subtila solutie de a scapa de tirania in care sunt invaluiti – abnegatia si solidaritatea in afara cadrului institutional.

In ciuda usoarei lipsei de directie ideatica, Nelyubov se impune ca o demonstratie a imensului talent pur estetic al creatorului sau. Preponderent vizuale, scenele sunt insotite si de o ocazionala si nelinistitoare coloana sonora, iar deplasarea, zgarcita, dar eficace a camerei si a personajelor iti acorda timp sa absorbi nimicul si zadarnicia care strabat intreg filmul.

Ca si in cazul lui Vor, un alt mare si trist film rusesc, si aici titlul da cheia mesajului; Nelyubov inseamna „neiubit”.

Parintii care n-au fost iubiti cand erau mici nu stiu sa iubeasca si dau viata unor copii neiubiti.

Cadrul de final, cu imaginea protagonistei uitandu-se insistent spre camera, mi-a adus aminte de aceeasi privire rugatoare a lui Leonardo DiCaprio din The Revenant:

Hai va rog io, dati-mi odata Oscarul ala!

I se aplica si lui Andrey Zvyagintsev, daca tot ne-a dat o capodopera (Vozvrashchenie) si alte doua filme bune (Leviafan si Nelyubov), merita si el o statueta, nu?

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Loving Vincent

Prea mult Tarkovski strica

Nu cred ca admiratorii lui Tarkovski reprezinta vreo majoritate covarsitoare in marea de cinefili contemporani, dar, chiar si asa, sunt sigur ca sunt destui care se uita chioras la ecran citind titlul. Daca sunt fani ai rusului, inseamna ca au rabdare, asa ca ii rog sa aiba si cu mine, pana reusesc sa explic.

Nu a trecut mult imp de la tentativa nebuneasca de a reda in cuvinte o capodopera in imagini, ca m-am si aventurat din nou sa privesc un alt film al lui Andrei Tarkovski, Solyaris. Un faimos roman SF sta si aici la baza lui, de data asta scris de Stanislaw Lem, deci implicatii filosofice absconse avem din belsug.

Ca sa ma achit si de obligatia redarii intrigii: un astronaut deziluzionat si inca nemangaiat dupa pierderea sotiei merge pe statia orbitala Solyaris, unde impreuna cu ultimii doi membri ai misiunii, incearca sa inteleaga ce vrea sa le spuna entitatea de pe Planeta cu acelasi nume, redata sub forma unui ocean ce isi schimba forma si culoarea din motive numai de ea stiute. Atmosfera de inexplicabil care domina statia orbitala este intregita de intruparea extraterestra a defunctei neveste a personajului principal, care este initial lipsita de constiinta si memorie, dar pe care le dobandeste treptat.

Cam pana aici pot sa merg cu logica. Desi nu pare la fel de inaccesibil ca Stalker, Solyaris este cel putin la fel de greu de rezumat in cuvinte. E genul de film care trebuie simtit, admirat, incercat cu degetul sovaitor al mintii, dar niciodata explicat pe de-a-ntregul. Ma rog, puteti incerca, daca vreti, dar sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

N-am incotro si o sa continui cu paralelele cu Stalker, pentru ca altfel, filmul asta ar sta undeva suspendat in vid, fara vreun termen de comparatie. E foarte vizual, ca si celalalt, dar aici vizualul nu mai e un scop in sine, e mai mult un mijloc de a transmite emotii si stari de spirit. Apropo de asta, exista o scena la inceput, care mi s-a parut cea mai inalta forma a independentei cinematografului fata de celelate arte: un fost astronaut, care a experimentat din plin ciudatele trairi de pe Solyaris, isi conduce masina pe niste autostrazi futuristice; imaginea e alb negru, dar sunt cateva culori plasate dibaci, cat sa nu le vezi din prima, dar nici sa nu le ratezi, iar muzica are ceva dinamico-nelinistitor. M-am uitat la scena asta si nu m-as mai fi saturat de ea. De ce? Habar n-am.

O statie orbitala cu personaje nevrotice si o entitate extraterestra e un cadru numai bun pentru tras sperieturi. M-am gandit ca, molcom fiind, Tarkovski nu are inclinatii sa-mi provoace asa ceva, dar culmea, s-a intamplat. Si fara pic de spatiu intunecat, colti sau muzica sinistra. Aici se vede maiestria rusului, in opinia mea – te trec fiorii, ramai blocat, iar Tarkovski te scutura usor de umeri si iti zice: Sa nu-mi spui ca te-ai speriat! Daca da, atunci totul e numai in mintea ta, pentru ca eu n-am facut nimic in privinta asta. A se aplica si la intelesuri ale filmului.

Fata de Stalker, in Solyaris actorii au mai mult scenariu de rontait si, ca urmare se poate vorbi de interpretari. Natalia Bondarciuk  e cea care clar atrage atentia, si pentru ca e frumoasa, si pentru ca e singura femeie, si pentru ca joaca admirabil. Desi e neindoios plamadita din carne si oase, ii lipseste ceva uman. Sau poate doar ea are acel ceva, pe cand cei din jur l-au pierdut. Din nou, habar n-am.

Din toate cele enuntate mai sus, precum si din multe altele, declar sus si tare ca Solyaris e un film greu si cu greutate. Si tocmai ca sa nu cada greu la creier, e bine sa lasati cel putin sase luni, daca nu un an, intre vizionarea a doua creatii ale lui Tarkovski. Oricum nu e cazul sa va grabiti, pentru ca rusul nu are multe, dar sunt toate unul si unul.