Cui dam Oscarul in 2018? – Nelyubov

Daca tot mi-a ramas timp pana la ceremonia de decernare a Oscarurilor, am zis sa arunc o privire si la categoria Cel mai bun film strain, mai precis la Nelyubov al lui Andrey Zvyagintsev, ca sa am macar de-o comparatie (am mai vazut si minunatul Testrol es lelekrol, dar n-am apucat decat sa va spun despre el, asa ca ma limitez la atat: cine nu l-a prins cand a venit la Craiova, s-a pacalit rau de tot).

Primul lucru pe care l-am remarcat la Nelyubov este ca, de departe, seamana izbitor cu filmele romanesti, adica oamenii se chinuie intr-o existenta mizera, mai ales din punct de vedere psihic, iar cadrele prelungi ii infatiseaza desfasurand diverse activitati mundane, adica mancatul, statul la fereastra sau muncitul la calculator. Spre deosebire de cineastii romani, insa, Zvyagintsev nu iti omoara timpul de pomana si stie sa dea sens acestei lentori, conferind fiecarei scene o anume calitate contemplativa sau elegiaca.

Povestea din Nelyubov este un pretext: un cuplu pe cale de a se destrama are un copil, caruia nu i se arata nici o bruma de afectiune, urmarea fiind ca dispare de acasa, iar cei doi parinti, amandoi implicati in cate o alta relatie, se vad nevoiti sa il caute si sa interactioneze veninos. Aceasta pseudo-intriga ii slujeste regizorului drept rama pentru a reda diverse aspecte ale societatii si mentalitatilor ruse contemporane, nu explicit critice, dar nici prea favorabile.

Corporatiile depersonalizeaza, obscurantismul religios este infiltrat in viata zilnica, autoritatile sunt incompetente, iar indivizii alienati. Toate-s vechi si noua toate, desi exista un aspect care m-a derutat: acei voluntari care participa la cautarea copilului, dedicati si organizati mai ceva ca un KGB angelic. Singurul raspuns la care am ajuns in privinta lor este ca Andrey Zvyagintsev le da astfel rusilor o subtila solutie de a scapa de tirania in care sunt invaluiti – abnegatia si solidaritatea in afara cadrului institutional.

In ciuda usoarei lipsei de directie ideatica, Nelyubov se impune ca o demonstratie a imensului talent pur estetic al creatorului sau. Preponderent vizuale, scenele sunt insotite si de o ocazionala si nelinistitoare coloana sonora, iar deplasarea, zgarcita, dar eficace a camerei si a personajelor iti acorda timp sa absorbi nimicul si zadarnicia care strabat intreg filmul.

Ca si in cazul lui Vor, un alt mare si trist film rusesc, si aici titlul da cheia mesajului; Nelyubov inseamna „neiubit”.

Parintii care n-au fost iubiti cand erau mici nu stiu sa iubeasca si dau viata unor copii neiubiti.

Cadrul de final, cu imaginea protagonistei uitandu-se insistent spre camera, mi-a adus aminte de aceeasi privire rugatoare a lui Leonardo DiCaprio din The Revenant:

Hai va rog io, dati-mi odata Oscarul ala!

I se aplica si lui Andrey Zvyagintsev, daca tot ne-a dat o capodopera (Vozvrashchenie) si alte doua filme bune (Leviafan si Nelyubov), merita si el o statueta, nu?

Dunkirk

Blade Runner 2049

Get Out!

Darkest Hour

Lady Bird

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread

I, Tonya

Mudbound

Loving Vincent

Credinta e grea

the return1Acum ca toata lumea a sarit cu gura pe Putin, exista riscul ca multi sa respinga tot ce vine din Rusia, fapt care ar fi o cadere in pacat la fel de mare precum caracterul belicos al persoanei in cauza.

Aceasta tendinta rusofoba va poate aduce in situatia sa treceti cu vederea Vozvrashchenie, o pelicula formidabila regizata de Andrey Zvyagintsev, care poate opera din punct de vedere semantic pe mai multe straturi, in functie de cat de atenti, familiarizati cu arta sau inclinati spre spiritualitate sunteti.

Doi frati despartiti de cativa ani ca varsta isi vad universul zdruncinat cand tatal lor, disparut din peisaj de ceva vreme, reapare pe nepusa masa si ii ia intr-o calatorie, fara sa le spune prea multe, nici lor, nici mamei lor, a carei pasivitate in aceasta situatie neobisnuita, fara doar si poate, intriga inca dintru inceput.

Tatal (Konstantin Lavronenko) este un om aspru, cu o atitudine spartana fata de sine si fata de fii si, daca are parte de ascultare aproape neconditionata din partea celui mare (Vladimir Garin), se confrunta cu impotrivirea coltoasa a celui mic (Ivan Dobronravov). Ce se intampla mai departe nu va spun, pentru ca, si daca sunteti lipsiti de orice fel de aplecare spre reflectie sau estetic, tot va va cuprinde curiozitatea fata de motivele care il mana pe adult in aceasta misterioasa calatorie.

Imediat sub acest nivel se afla cel al relatiei dintre parinti si copii, care sunt un amalgam de cruzime, moft, incredere si rabdare. Privind filmul din aceasta perspectiva, nu poti sa nu fi impresionat de expresivitatea perfect controlata a interpretarilor care, in cazul copiilor, mai ales, e deosebita prin caracterul lor compact, specific oamenilor mari.

the return2

Daca spre inceputul filmului ati remarcat o anume imagine si daca stiti o anume pictura, atunci, spre final, Vozvrashchenie isi dezvaluie si o latura spirituala, religioasa aproape. Credinta e grea, iti cere sa faci eforturi, sa suferi, cateodata fara sa stii despre ce. Dar ce singuri si neajutorati, ce apatici si pierduti suntem fara ea!

Ajuns in acest punct, s-ar parea ca i-am pierdut de musterii pe cei care se proclama atei cu toata strasnicia de care sunt in stare. Chiar si pentru ei, Vozvrashchenie are ceva de oferit: muzica subtila, care te incanta si nelinisteste discret, ca si cum ar face sa tremure usor o coarda interioara, si imaginile impecabil construite, care, iti patrund, prin intermediul ochiului, direct in suflet.

the return3