Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (2)

By Iulian in Filme 0 Comment

Continuăm seria dedicată unor filme care au cumva legătură cu Premiile Nobel cu o producție din 1943 care îi are în prim-plan pe soții Pierre și Marie Curie.

Cea din urmă este o figură care a devenit în timp mai populară decât media acestor laureați, poate prin faptul că a fost una dintre primele femei care s-a impus în domenii preponderent masculin în epocă – chimia și fizica.

Acesta este și motivul pentru care filmul se intitulează Madame Curie, deși timpul și atenția acordate protagoniștilor sunt simțitor egale.

Pelicula urmărește modul cum tânăra poloneză fără prea multe amiciții în Paris îl cunoaște pe nu prea priceputul din punct de vedere social om de știință Pierre Curie, ajungând să îl iubească și să fie iubită de acesta.

Uniunea lor emoțională e dublată de una intelectuală, iar amândoi pornesc de la observația lui Henri Becquerel (cel alături de care au primit Nobelul pentru fizică, Marie primind ulterior și unul pentru chimie) și se dedică izolării și scoaterii la iveală a unui nou element, cel suspectat a genera radioactivitatea care le iese cu încăpățânare în rezultatele unor teste de laburator.

Această trudă este comprimată și, neîndoios, simplificată din punct de vedere științific, dar este excelent redată și compusă de Mervyn LeRoy (cel care ne-a oferit grandiosul Quo Vadis) prin mijloacele cinematografiei de studio a Hollywoodului în epoca sa de glorie.

Principala calitate a filmului rămâne, însă, legătură covalentă dintre protagoniști și talentul lor de un număr atomic mare.

La momentul apariției, Madame Curie a fost criticat pentru că Greer Garson era prea frumoasă și prea înaltă pentru a fi o Marie Curie credibilă.

Într-adevăr, actrița, posesoare a unor dintre cele mai spectaculoase sprâncene din istoria celei de-a șaptea arte, pare la început prea finuță pentru truda de laborator, dar face acest rapid uitat acest neajuns printr-un angajament interpretativ care devenit rețetă pentru Oscar.

Realizatorii peliculei au mizat pe excelenta ei relație de joc cu Walter Pidgeon (alături de care a apărut în mai multe producții, cea mai notabilă fiind Mrs. Miniver), iar pariul a fost unul pe deplin câștigător. Ambii actori au primit nominalizări la premiile Academiei de Film și deveneau, totodată, pledoarie pentru înființarea unei categori de grup, cum se preconizează a se institui din 2025.

Cei doi impresionează pe rând (cererea lui în căsătorie este antologică), dar mai ales ca osmoză umană și actoricească.

Iar când îi desparte destinul tragic, pe care, cu toată romanțarea inerentă, scenariul nu îl ocolește, durerea celui rămas e aproape palpabilă.

Biografia care pornește de la realitate și o cosmetizează, pentru a fi viabilă pentru marele ecran, este o formulă cinematografică veche de vreun secol, dar care nu îmbătrânește niciodată.

Madame Curie e un argument solid pentru asta.

P.S. Oricât de înălțătoare și motivantă este povestea celor doi soți Curie, nu îi luați chiar de exemple. S-au expus în așa hal la radioactivitate, încât și acum, după atâtea decenii, jurnalele lor de lucru sunt ținute în condiții speciale la Bibliotheque Nationale de France și nu pot fi consultate decât costumat ca la Cernobîl.

De aici și poanta de mai jos, care mi se pare superbă.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Suntem în plin sezon de decernare a premiilor Nobel, așa că m-am gândit să mă aplec asupra unei mini-serii de articole care au cumva legătură cu aceste prestigioase distincții.

Primul dintre aceste articole este o paralelă între un roman – The Good Earth – care a contribuit decisiv la Nobelul pentru literatură acordat lui Pearl Buck în 1938 și adaptarea cinematografică din aceeași perioadă.

Autoarea trăise mult timp în China precomunistă, așa că fresca ei asupra vieții de acolo este veridică și sugestivă.

Cartea urmărește destinului unui țăran pe nume Wang Lung, din tinerețe, când se zbate să supraviețuiască alături de soața O-Lan, o sclavă din casa unor oameni avuți, și până la senectute, când este un moșier prosper, cu mai neveste, mai mulți copii și o lioată de nepoți.

Traiectoria lui este sinuoasă și deloc idilică, iar meritul autoarei este că, pe lângă impecabila descriere a aspectelor materiale ale culturii chineze (citindu-le, ai impresia că vezi un film de Zhang Yimou), pătrunde în meandrele sufletului omenesc cu atâta acuratețe, încât romanul capătă o valoare universală, așa cum Pe Donul liniștit al lui Mihail Șolohov e atât o incusiune în sufletul cazacilor, cât și o poveste cu care pot rezona minți de cititori de pretutindeni.

Protagonistul nu este nici ușă de biserică, nici vreun avar. Îl apucă năbădăile vârstei a doua, dar nu își vinde fetița (practică obișnuită pe atunci) când e în mare criză de gologani, e pus pe căpătuială, dar nu este inuman, ba chiar se îngrijește de aceeași fiică, rămăsă înapoiată mintal, probabil din cauza subnutriției din perioada foametei. Iar exemplele acestei ambivalențe pot continua.

Dacă acea cumplită perioadă de penurie este descrisă atât de plastic, încât apropie The Good Earth de The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck (alt autor nobelizat), păienjenișul familial al lui Wang Lung din ultima parte a cărții poate concura cu monumentala Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, la rându-i recompensat cu Nobel.

Și, de ce nu, pasiunea pentru pământ a personajului principal e foarte asemănătoare cu a lui Ion din romanul eponim al lui Liviu Rebreanu, una dintre figurile literare ale culturii române cu care chiar am avut o șansă la Nobel.

Am auzit discuții despre premii Nobel pentru literatură date aiurea, iar în cadrul lor apărea și numele lui Pearl Buck.

Nu plecați urechea la astfel de clevetiri.

Citiți The Good Earth și o să descoperiți un Nobel dat pe merit.

***

Succesul romanului, recompensat și cu un Premiu Pulitzer, a atras după sine inevitabila ecranizare hollywoodiană.

The Good Earth e un film care a își vădește vârsta, dar care mai are ceva de oferit chiar și în prezent.

Alegerea de a pune actori ne-chinezi să joace rolurile principale era naturală în epocă, dar acum cred că ar răscoli adânc nemulțumirea corecților politic.

Alegerile și prestațiile protagoniștilor sunt inegale.

Dacă vreo treime de film Paul Muni reușește să își astâmpere emfaza care i-a caracterizat întreaga carieră și care i-a servit bine uneori, ultima parte îl găsește într-o exaltare care ar fi eroică, dacă n-ar fi aproape ridicolă.

De cealaltă parte, Luise Rainer compune personajul lui O-Lan cu o reținere studiată, dar expresivă, de la care nu se abate nici chiar în cele mai intense momente care o au în prim-plan.

Poate că interpretarea ei pare ușor naivă acum, însă este prototipul acelei cufundări în rol care, de decenii bune, aduce Oscaruri.

I l-a adus și lui Luise Rainer, care, deși rămasă într-un con de umbră al posterității, a fost deținătoarea unor recorduri remarcabile: prima actriță care a câștigat două statuete consecutive (o mai făcuse cu un an înainte pentru The Great Ziegfeld), prima pare a reușita dubla performanță înainte de a împlini 30 de ani, prima actriță astfel laureată care a atins vârsta de 100 de ani, fiind așadar predecesoarea unor Olivia de Havilland sau Kirk Douglas.

Pe lângă șansa de o urmări în rolul pe care ea însăși îl considera cel mai bun al carierei, The Good Earth beneficiază de câteva secvențe de anvergură memorabile, excelent realizate de Sidney Franklin (ajutat de Victor Fleming și Gustav Machati pe ici, pe colo): marșul prin deșert al înfometaților, iureșul devastator al mulțimii săracilor în conacul bogaților și, mai ales, lupta contra invaziei lăcustelor, la care s-au folosit imagini reale, prilejuite de un astfel de neplăcut eveniment, survenit nu departe de platourile de filmare.

Pentru cine vrea să guste din magia, dar și stângăciile Hollywoodului de altadată, The Good Earth e o alegere adecvată.

Clovnerii în Ga Ga Land

By Iulian in Filme 0 Comment

Din punctul meu de vedere, primul film Joker nu era indispensabil.

Personajul nu exista în afara universului Batman și își revendica existența de la maniheismul care îl contrapunea justițiarului.

Apoi, după interpretarea inegalabilă a lui Heath Ledger și cea izvorâtoare de miștouri a lui Jared Leto, părea că figura acestui dement de circ fusese stabilită pe vecie.

Însă Todd Phillips și echipa lui s-au încăpățânat și le-a ieșit suprinzător de bine, ba chiar propunând o altă versiune a pesonajului, una emblematică în sine și care i-a adus lui Joaquin Phoenix Oscarul pe care și l-a câștigat bucată cu bucată, încă de pe vremea când oferea lumii pe dereglatul Commodus.

Dacă primul Joker a stat pe o muchie de lamă de ras, un al doilea film era ca Bruce Willis trimis în Harlem cu pancarta ”I hate niggers”, adică având șanse așa infime să supraviețuiască tăvălelii, rezultatul fiind eram pur și simplu curios cum au scos-o la capăt.

Nu știu dacă în lumea anglo-saxonă există vreun echivalent al dictonului ”Ori la bal, ori la spital”, însă realizatorii par a-l fi avut în minte, transformându-l în ”Și la bal, și la spital”.

Mai precis, au făcut un melaj între două genuri de mare tradiției la Hollywood.

Drama de tribunal.

Musicalul.

Eu, unul, am trăit nenumărate momente cinefile de grație cu ambele, ba chiar am o slăbiciune pentru cel de-al doilea, așa că Joker – Folie a Deux a primit puncte din oficiu din partea-mi.

Nu toată lumea a apreciat asta, totuși. În sala de cinema unde am văzut filmul, izbucneau reacții de exasperare de fiecare dată când începea o cântare, pentru că, fideli preceptelor musicalului clasic, Todd Phillips et comp. le azvârl în scenă în cele mai improbabil momente.

La asta se adaugă și că pelicula nu mai are o acțiune propriu-zisă, nu mai e un proces de devenire al protagonistului, ci e mai mult o alegorie un pic nehotărâtă despre identitate și ce așteptări au ceilalți de la identitatea pe care ți-o percep.

Altminteri, fiecare dintre componentele stilistice ale filmului beneficiază de destule secvențe memorabile

Joaquin Phoenix nu mai are un rol de jucat, ci mai degrabă o etalare a vastului arsenal pe care i-l prelujuiește figura Jokerului. Ascultați cu băgare de seamă cum schimbă accentele în timpul pledoariei; parcă să zic că am recunoscut varii personaje din producții celebre, precum James Stewart în Anatomy of a Murder, de pildă.

Și tot acolo, în sala de judecată, are loc vârful intepretativ din Joker – Folie a deux, când protagonistului îi este opus un martor, piticul Puddles (Leigh Gill). Încă o dată, vă îndemn să fiți atenți, acum la chipul vopsit al lui Joaquin Phoenix, și o să observați o reacție asemănătoarea cu a ilustrului predecesor, știți voi care.

Cu tot portofoliul ei muzical și chiar actoricesc, ne-am fi așteptat ca Lady Gaga să aibă lucruri mai spumoase de făcut în film. Pare subutilizată, însă personajul ei ilustrează o variantă mai subtilă a psihotapiei, una cu care avem șanse mai mari să ne confruntăm în viața de zi cu zi.

Evident, nu asudă prea mult la numerele muzicale, nu foarte originale, dar bine construite, cu vădite influențe de Bob Fosse, marele maestru al musicalurilor tulburătoare.

Cu vocea lui hârâită, Joaquin Phoenix îi ține isonul suprinzător de bine, dar are antecendente, doar a cântat el însuși în Walk the Line.

Cathrine Keener, Brendan Gleeson și Steve Coogan au partituri secundare, dar solid jucate, montajul și imaginea sunt competent compuse, așa că lui Joker – Folie a deux n-ai ce-i reproșa din punct de vedere al producției.

Alegerile stilistico-scenaristice sunt cele supărătoare.

Pentru mulți.

Dar nu și pentru mine.

Dacă tot au vrut să facă filmul ăsta, mă bucur că l-au făcut așa.

Pe Frank Capra l-aș lua cu mine

By Iulian in Filme 0 Comment

Frank Capra este acel regizor mare de care lumea a cam uitat, deși cele mai importante filme ale lui (Mr. Deeds Goes To Town, Mr. Smith Goes to Washington, It Happened One Night, It’s a Wonderful Life) sunt savurate din nou și nou.

De aceea nu strică să îi refacem piedestalul, operațiune pe care o voi întreprinde vorbind despre o peliculă a lui care e în umbra celorlalte, deși, paradoxal, i-a adus unul dintre cele trei Oscaruri ale carierei și a mai și câștigat statueta cea mare – You Can’t Take It with You.

Producția este tributară originii ei dramaturgice, atât prin structură, cât și prin scenariu.

Moștenitorul unui vas imperiu financiar (James Stewart, actor pe care Capra l-a pus în valoare ca nimeni altul) se îndrăgostește de secretara tatălui său (Jean Arthur), care vine dintr-o familie puțin spus nonconformistă.

Patriarhul acestui clan deșucheat este Lionel Barrymore, care deja era muncit de boala care îl va ține în scaun cu rotile pentru tot restul vieții, dar care face eforturi titanice (zice-se că lua morfină înainte de fiecare scenă), ca să se deplaseze cu o cârjă și să infuzeze năstrușnicele pățanii din film cu o bonomie înțeleaptă care face mesajul anarhisto-hippiot al filmului, precum și transformarea odiosului afacerist (excelent jucat la rându-i de Edward Arnold) mai ușor de digerat.

Acțiunea din You Can’t Take It with You este fragmentară și prea puțin importantă, în ultimă instantă.

Ce contează și distrează sunt secvențele individuale, fiecare dintre ele fiind o mostră a măiestriei regizorale a lui Frank Capra.

Împletirea deplasării scenice a personajelor, a reacțiilor lor vocale, a exploziilor sau a altor boroboațe cu momente de dialog intim este desăvârșită.

O sincronizare care nu uza decât de efecte scenice materiale, o artă căreia tehnologia digitală și progresele în montaj i-au dăunat și pe care o mai utilizează câte un cineast ca experiment.

Dar Frank Capra o stăpânea cu o lejeritate inegalabilă, iar pentru asta îi datorăm să ni-l aducem aminte drept acela care ne aducea zâmbete pe buze și gânduri nobile în suflet.

Să ne luăm rămas bun de la Maggie Smith

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum puțin timp ne-a părăsit Maggie Smith, o imensă actriță, o perfectă întruchipare a spiritului britanic în forma sa feminină.

Omagiile care i s-au adus au vizat mai ales imaginea sa scenică recentă, marcată de reținere sau sarcasm distilat la maxim, precum cele din seria Harry Potter sau serialul Downtown Abbey, însă cariera sa a acoperit multe decenii, a fost prodigioasă și a inclus personaje memorabile, care merită redescoperite.

Creația-i emblematică, recompensată cu un Oscar pentru rol principal, este neîndoios cea din The Prime of Miss Jean Brodie.

În Edinburghul interbelic, la o școală conservatoare, o profesoară liber-cugetătoare își construiește un cerc de eleve admiratoare, cărora le împărtășește viziunea ei romantică (a se citi în toate felurile cu putință) despre lume și dragoste.

Această atitudine o aduce în conflict cu directoare școlii, interpretată de Celia Johnson, superba actriță din Brief Encounter al lui David Lean, aici îmbătrânită cu stil, așa cum va fi și Maggie Smith în ultima perioadă a vieții.

Această Jean Brodie este deopotrivă magnifică și detestabilă, așa cum o descrie un alt personaj al filmului.

Tiradele ei despre artă sau iubire sunt minunate exerciții retorică, dar și de autoamăgire flagrantă.

Sentimental, e prinsă între doi bărbați, unul de treabă, dar pămpălău, altul pitoresc, dar agresiv, și nu dă semne că ar ști exact cum să procedeze.

Preamărește individualismul, dar și pe Mussolini sau Franco.

Jean Brodie e, de la minut la minut, adorabilă sau detestabilă.

Maggie Smith o redă pe această labirintică femeie cu un set de manierisme, dicție și afectare care ar împinge pe orice altă intepretă spre Zmeura de Aur, nu spre premiul Academiei Americane de Film.

Însă ei îi ies cu o precizie infinitezimală a dozării.

Uitați-vă numai la scena când directoarea ofuscată îi citește scrisoarea scandaloasă plăsmuită de niște eleve puse pe șotii ca și cum ar fi fost redactată de profesoara lor. Supriza și revolta se împletesc cu un inconfundabil simț al mândriei didactice, acela pe care îl are un dascăl când constată că elevii și-au însușit ce voia să le transmită.

Excelent regizat de Ronald Neame, The Prime of Miss Jean Brodie beneficiază de un scenariu spumos, dar și pătrunzător, adaptat din influentul roman al lui Muriel Spark, precum și de o suită de prestații actoricești impecabile, precum cea a adolescentei Sandy (Pamela Franklin), a cărei transformare din adulatoare în justițiară e sugestivă pentru metamorfoza acestei vârste, când idolii cad de pe piedestal, iar lumea devine din roz turbat un mozaic de griuri.

Peste această parabolă a eternului conflict dintre tradiție și inovație, dintre spirit și materie, dintre iluzie și realitate tronează Maggie Smith.

Urmărind-o aici, înțelegem că pitoreasca interpretă din producțiile de mai târziu nu făcea eforturi în a fi așa spectaculoasă.

Pur și simplu era exercițiul unui talent care duce la perfecțiune.

Un Rosebud are fiecare

By Iulian in Filme 0 Comment

James Dean a plecat prea devreme dintre noi și nu putem să nu ne întrebăm câte filme mari ar mai fi făcut.

Heath Ledger a plecat prea devreme dintre noi și nu putem să nu ne întrebăm câte filme mari ar mai fi făcut.

Satoshi Kon a plecat prea devreme dintre noi și nu putem să nu ne întrebăm câte filme mari ar mai fi făcut.

Probabil că acest din urmă nume nu e atât de cunoscut precum celelalte, însă cineastul nipon merită redescoperit, pentru că, deși a realizat doar trei* pelicule de animație, acestea sunt, fără excepție, remarcabile.

Prima a fost Pafekuto buru (Perfect Blue), iar cea de-a treia, poate și cea mai cunoscută, Papurika (Paprika).

Cronologic, între acestea se găsește Sennen joyu (Millenium Actress), poate cel mai accesibil și mai emoționant dintre filmele sale.

Un reporter și un cameraman merg la o fostă mare actriță, demult retrasă, atât din activitate, cât și din lumea dezlănțuită.

La demolarea studiourilor unde cunoscuse gloria este găsită o cheie care îi fusese talisman, pe care reporterul i-o redă, declanșând astfel o anamneză similară celei din Citizen Kane, care se suprapune pe o frescă a istoriei Japoniei, începând din perioada militaristă imperială și sfârșind în cea occidentalizată postbelică.

Orson Welles a revoluționat arta narativității, fără doar și poate, însă și el a fost limitat de caracterul material, palpabil al mediului său de lucru

Satoshi Kon are libertatea oferită de animație, așa că filmul său e o superbă și desăvârșită osmoză de stiluri și planuri narative, care evoluează fluid, ba mai și oferă posibilitatea unui fir emoțional secundar, cel al reporterului cu pricina, care a crescut și a visat la a fi parte din universul fictiv pe care l-a construit actrița pe parcursul carierei.

Depun mărturie că eu însumi m-am visat în Ivanhoe sau în Star Wars sau în James Bond.

Pentru un spectator cu o bună cunoaștere a cinematografiei nipone, Sennen Joyu oferă subtile trimiteri la estetica unor legendari înaintași: costumele și dinamica lui Akira Kurosawa, incursiunea în supranatural a lui Kenji Mizoguchi sau poziționarea geometrică și sugestivă a personajelor lui Yasujiro Ozu.

Lumea filmelor e un creuzet în care se amestecă valorile trecutului și talentul prezentului.

Iar mesajul de la finalul acestei pelicule de animație e înțelept și universal aplicabil.

Idealurile sunt pentru a fi urmărite, nu neapărat ajunse.

Erată: Ulterior am aflat că există și o a patra – The Tokyo Godfathers.

Pledoarie în 25 de puncte pentru The Phantom Menace

By Iulian in Filme 0 Comment

Star Wars – Episode I: The Phantom Menace este filmul meu preferat din această saga.

Na, am spus-o.

Am spus-o și nu mi-e deloc rușine cu asta.

Producția care pentru unii a reprezentat o ofensă pentru mine a fost ca poartă care s-a deschis larg către un univers care m-a ținut captiv de atunci și până acum (pregătesc un articol despre un superb joc, țineți aproape).

Motivul pentru care The Phantom Menace are întâietate, chiar și față de trilogia mai veche de legendă, este simplu – pe acesta l-am văzut primul și chiar când a fost lansat în cinematografe.

Mi-aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri intensitatea senzațiilor catalizate de zborurile spațiale, încleștările de săbii laser și arhitecturile grandioase pe care filmul se perindă prin fața ta.

Știam personajele și momentele-cheie ale poveștilor cele dinainte (sau ulterioare, după cum priviți), însă totul s-a șters din mintea mea în întunericul magic al sălii de cinema și epopeea a început pentru mine practic atunci.

Așa că, acum, la un sfert de veac de la apariția, mă lansez într-o pledoarie în 25 de puncte despre necesitatea ca The Phantom Menace să fie eliberat de eticheta de ”dezamăgire” și repus pe piedestalul care i se cuvine.

1. Tandemul maestru-ucenic inegalabil dintre maiestuosul Gui-Gon Jinn (Liam Neeson) și impetuosul și ușor arogantul Obi-Wan Kenobi (Ewan McGregor).

2. Darth Maul (Ray Park, veritabil expert în arte marțiale) care, prin tot ce face în film, e înfricoșător și fascinant, bașca sabia lui unică și irepetabilă.

3. Coloana sonoră a lui John Williams, în frunte cu bijuteria Duel of the Fates, care are o intensitate titanică și un crescendo nemaipomenit.

4. Jar Jar Binks, personajul care, singur, a adunat atâta aversiune a fanilor habotnici ai vechii trilogii, încât i-a dăunat celui care i-a împrumutat vocea (Ahmed Bes); dezbărați-vă de prejudecăți și veți descoperi un personaj memorabil, cu un limbaj haios și un comic corporal demn de Buster Keaton. Unde mai pui că există acele scenarii neoficiale despre rolul pe care George Lucas i-l atribuise inițial, dar pe care l-a abandonat din cauza gurii cât o șură a lumii.

5. Primul dialog dintre Jar Jar Binks și Guin-Gon (I speak./ The ability to speak does not make you intelligent.), aviz omenirii întregi.

6. Natalie Portman drept regina Amidala, cu costumele ei care îmbină carnavalescul venețian cu opulența niponă.

7. Puștanul Anakin Skywalker (Jake Lloyd), simpatic foc, semn că toți maleficii au fost copii odată.

8. Aparițiile fugare ale lui Darth Sidious.

9. Demagogia subtilă a senatorului Palpatine (subtil jucat de Ian McDiarmid); da, știu că numele vă pare funest de cunoscut și da, ordinea argumentelor e deliberată.

10. Cursa subacvatică și ilustrarea unui proverb celebru.

11. Androizii Federației, atât cei slăbănogi și numai buni de tăiat cu sabia laser, cât și cei rostogolitori și afurisiți.

12. Prima întâlnire de pe Tatooine dintre R2-D2 și C-3PO, poate cea mai frumoasă expresie a solidarității robotice din toată istoria fictivului.

13. Senzaționala întrecere de viteză hipersonică de pe Tatooine, care se inspiră, dar și omagiază pe cea de legendă din Ben-Hur.

14. Personajul pitoresc și foarte incorect politic al Watto (cu vocea lui Andy Secombe).

15. Dezbaterile Senatului de pe Coruscant.

16. Zguduielile băloase ale fălcilor lui Boss Nass.

17. Yoda (cu vocea aceluiași Frank Oz) ca șef al Consiliului Jedi, secondat de Mace Windu, adică nimeni altul decât the BMF Samuel L. Jackson în persoană (dacă nu știți ce e BMF, întoarceți-vă la sursă, adică la Pulp Fiction).

18. Padme arătându-se Gunganilor.

19. Secvența luptelor îngemănate dinspre final, având ca fundal sonor Duel of the Fates (vezi mai sus).

20. Între aceste lupte, duelul dintre Gui-Gon și Obi-Wan, de o parte, și Darth Maul, de cealaltă, cea mai tare scenă cu săbii laser din tot universul Star Wars (afirm asta sus și tare, puteți să veniți să mă provocați la trântă dreaptă și nu dau înapoi).

21. Acel moment de întrerupere din timpul duelului.

22. Obi-Wan îl înfruntă pe Yoda, iar acesta e nevoit să cedeze.

23. Liniile narative deschise de micile interacțiuni de la înmormântare (nu spun mai multe, poate or fi aici năpăstuiți care n-au văzut filmul), precum și de montajul meșteșugit.

24. Entuziasmul sărbătorii din final.

25. Faptul că am văzut acest film de mai multe ori, de fiecare dată cu alți prieteni, inclusiv cu cea mai dedicată starwarsiană pe care o știu, sora mea.

P.S. Am evitat în mod deliberat să amintesc de ”midicloriene”, e singurul lucru pe care nu pot să-l scuz din The Phantom Menace.

Ipostaze ale Ioanei d’Arc

By Iulian in Filme 0 Comment

Ioana d’Arc este unică în istoria omenirii.

O femeie care ajunge să comande bărbați într-o perioadă de masculinitate crasă.

O tânără prea puțin educată care înfruntă bătrâni versați într-ale dezbaterilor.

Mai presus de toate, rămâne enigma misiunii ei divine autoproclamate, a dialogului cu acele voci celeste, care i-au adus faima și pieirea printr-un martiriu care zguduie și acum.

Nu e de mirare că, deși episodul ei în marea poveste a lumii este scurt (vreo doi ani, la care se adaugă procesul de reabilitare de câteva luni, desfășurat la două decenii distanță de cel de condamnare), Ioana d’Arc a provocat reverberații de tot felul în toate secolele care i-au urmat.

A fost confiscată ideologic de catolici, dar și de protestanți, de naționaliști, dar și de stângiști, de mișcarea feministă, dar și de cea LGBT.

Cinematografia a fost un domeniu care a explorat destinul și enigma adolescentei din Domremy, iar mai jos este o suită aranjată cronologic ale unor ipostaze ale Ioanei d’Arc din cea de-a șaptea artă.

***

Jeanne d’Arc (1900) – e timpul să redescoperim adevărata dimensiune a geniului lui George Melies, dincolo de legendarul Le voyage dans la lune, iar această creație poate fi un argument pentru readucerea primului mare cineast al lumii pe un piedestal adecvat.

În câteva scene realizate cu mijloacele și în stilu-i cunoscut, regizorul francez ne înfățișează momente-cheie din viața Fecioarei din Orleans, precum viziunile Sfintelor Margareta si Caterina, încoronarea Delfinului la Reims sau procesul și arderea pe rug, în urma căreia ajunge în ceruri, o teză îndrăzneață, deoarece canonizarea Ioanei d’Arc încă nu avusese loc.

Această din urmă scenă este de-a dreptul uimitoare, atât prin dramatism, cât și prin realizare, care, vă reamintesc, depășește binișor un secol ca vechime.

La Pucelle este interpretată de Jeanne Calviere, iar în câteva roluri de-a lungul filmului îl putem vedea pe George Melies însuși.

***

Joan the Woman (1916) – un alt cineast remarcabil, ale cărui contribuții merită readuse în atenția publicului, este Cecil B. DeMile, al cărui gust pentru spectacole grandioase se vădește și în această peliculă.

Premisa de la care pornește poate părea ridicolă în prezent, dar, probabil, avea un anume scop propagandistic la acel moment.

În tranșeele din timpul Primului Război Mondial, unui soldat englez care ezită să își asume o misiune aproape sinucigașă i se arată în vis Ioana d’Arc, care îi cere să își plătească datoria (remarcabil tupeul de la le reaminti celor din Albion că au fost principalii instigatori ai executării ei).

Suntem martori astfel ai scurtei ei epopei, care punctează momentele principale, însă aspectul oniric sau exigențele filmului ca mediu de divertisment le permit (sau impun) scenariștilor să asezoneze povestea cu o idilă între Ioana d’Arc și un cavaler englez. Mai puternică este dragostea pentru La France, biensur.

Interpretările, în frunte cu a lui Geraldine Farrar, sunt tributarei emfazei specifice a perioadei filmului mut, însă iese în evidență abilitatea lui Cecil B. DeMille de a compune scene de anvergură, pe care o va manifesta plenar decenii la rând, ajungând să ne ofere producții remarcabile precum Samson and Delilah, The Greatest Show on Earth sau The Ten Commandments.

***

La passion de Jeanne d’Arc (1928) – dacă există un reper în întruchiparea Ioanei d’Arc, acesta este. Expresivitatea Mariei Falconetti, care nu mai făcuse decât un film înainte și nu a mai făcut vreunul după aceea, este zenitul unei pelicule care pune figura omenească în centru.

Regizorul Carl Theodor Dreyer a ales să redea doar procesul de la Rouen, bazându-se pe depozițiile și minutele care, printr-o minune, ne-a parvenit, astfel încât să compună spectacolul tragic al unei simple ființe în luptă cu un întreg univers care îi vrea răul.

Cea mai mare parte a filmului este o prelungă alternanță între chipul Ioanei d’Arc și ale anchetatorilor ei ecleziastici (Nota Bene! niciunul dintre actori nu a avut parte de machiaj) și, dat fiind că nu avem voci, asta ar putea să descurajeze pe mulți.

Însă epilogul explodează în amploare și tragism, pecetluind o experiență emoțională abisală de-a dreptul.

Povestea supraviețuirii filmului este remarcabilă în sine. După vâltoarea celei de-a doua conflagrații mondiale și după ce un incendiu a distrus acea versiune gândită de Dreyer, pelicula a fost considerată pierdută și n-a fost prezentată decât în forme trunchiate și modificate față de cea standard.

Asta până în 1981, când un îngrijitor de la un spital de boli psihice din Norvegia a descoperit câteva role de film care s-au dovedit a fi versiunea originară, așa că putem spune că, măcar în această mică privință, omenirea a avut noroc.

***

La merveilleuse vie de Jeanne d’Arc (1929) – supărați nevoie mare pe viziunea lui Carl Theodor Dreyer asupra eroinei lor naționale, francezii s-au hotărât să vină cu a lor rezultând acest film, pe care îl putem numi canonic.

Narațiunea punctează fără greșeală toate momentele esențiale binecunoscute, evitând orice controversă sau ambiguitate asupra veridicității vocilor divine care au mânat-o pe Ioana d’Arc către acest destin, practic materia primă a oricărei profunzimi psihologice a unui film care o are în prim plan.

Rămân însă efortul regizorului Marco de Gastyne de a plasa scenele chiar în locul unde s-au desfășurat în realitate – Orleans, Reims sau Rouen – precum și ochii mari și expresivi ai Simone Genevois, pe care îi utilizează la maxim, una dintre ultimele mostre ale expresivității specifice filmului-mut.

***

Joan of Arc (1948) – Ingrid Bergman ca Ioana d’Arc?

O alegere cu care pur și simplu nu mă pot împăca mental întru totul, deși talentul copleșitor al acestei actrițe de legendă e palpabil mai ales în scenele de intens zbucium interior, pe care le redă cu acea impecabilă reținere.

Altminteri, filmul, fastuos și colorat, reprezintă două borne cinematografice de menționat: ultima producție a lui Victor Fleming (care ne-a oferit Gone with the Wind și The Wizard of Oz), precum și prima ocazie a Delfinului, suveranul care o susține, apoi o trădează pe Ioana d’Arc, de a se întrupa ca un personaj de sine stătător.

Nu mă sfiesc să spun că scenele în care excelentul Jose Ferrer întruchipează un cocktail în care intră complexe de inferioritate, duplicitate și un strop de umor (inclusiv auto-depreciativ) mi s-au părut printre cele mai interesante ale filmului.

Vorba aceea, în istorie există eroi și există supraviețuitori.

***

Saint Joan (1957) – până la apariția versiunii lui Luc Besson (vezi mai jos), din lunga galerie a ipostazelor cinematografice ale Ioanei d’Arc, aceasta era cea mai hulită.

Îmi asum sarcina de a o reabilita (că tot a fost La Pucelle însăși subiectul unui al doilea proces de acest gen), măcar parțial.

În primul rând, merită menționat că filmul se bazează pe o piesă de George Bernard Shaw și știm cu toții ce spirit ireverențios a avut dumnealui. În plus, materialul-sursă a ajuns scenariu după ce a trecut prin mâinile lui Graham Greene, alt mare scriitor cu ochi caustic pentru natura umană.

Ce-i drept, e greu să grefezi umor pe o poveste în care partea religioasă e controversată și care se mai și sfârșește cu o ardere pe rug.

Însă n-o să ascund că au fost momente savuroase, care m-au distrat pe cinste.

Foarte luată la rost în epocă a fost și decizia lui Otto Preminger de a distribui în rolul principal pe Jean Seberg, o necunoscută lipsită de experiență.

Eu, unul, îi dau dreptate neamțului. Naivitatea în interpretare a protagonistei este perfectă în raport cu actorii de calibru de care e înconjurată – Finlay Currie, Felix Aymer sau John Gielgud. E nevinovăția Fecioarei din Orleans în fața intereselor meschine și abuzurilor mai marilor vremii.

Și, din nou, se distinge un Delfin caricatural (mult mai apăsat ca al lui Jose Ferrer), plăsmuit de un Richard Windmark cum nu îl mai văzusem până atunci.

Îmi închei așadar pledoaria îndemnându-vă să nu ocoliți acest film, pentru că ar fi păcat.

***

Procès de Jeanne d’Arc (1962) – pica pe care i-au purtat-o francezii lui Carl Theodor Dreyer nu s-a stins cu una, cu două, așa că, la câteva decenii distanță de La passion de Jeanne d’Arc, Robert Bresson realizează propria versiune a procedurilor de judecată în cadrul cărora adolescenta aproape analfabetă le-a ținut piept clericilor versați și cultivați.

Cei familiarizați cu stilul aparte al acestui regizor nu vor fi surprinși de (aparenta) simplitatea a mizanscenei și ariditatea expresivă a personajelor.

Singura care face excepție în această din urmă privință este Florence Delay, actrița din rol principal, care beneficiază de dezlegare în a-și folosi privirea și, uneori, toată figura.

Efectul este aceeași senzație de sublim discret pe care o știm din Au hasard Balthazar sau Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (Muică, credeam că am scăpat de a scrie din nou titlul ăsta!).

Indiferent că pelicula de față a fost omagiu sau ripostă, Robert Bresson ne-a oferit, practic, ocazia de a valida o capodoperă prin raportul cu o altă creație remarcabilă.

***

The Messenger: The Story of Joan of Arc (1999) – alt film care a supărat pe mulți nevoie mare, dar care are destule de oferit, chiar și numai pentru faptul că îndrăznește să prezinte o altă perspectivă asupra unui personaj istoric atât de răsucit de posteritate.

Milla Jovovich nu e Maria Falconetti, nu e Ingrid Bergman, nu e nici măcar Jean Seberg, dar ce abilități actoricești limitate are, folosește la maxim în cazul acestei Ioane d’Arc dezechilibrate psihic.

Da, după o traumă din debutul filmului (o scenă de o brutalitate care te bântuie), protagonista o ia un pic razna și demarează un amplu proces de revanșă. Vocile divine, tratate cu delicatețe și lirism în altă parte, devin aici expresia laturii ei psihotice.

E plauzibil?

Da, așa cum Napoleon al lui Ridley Scott e departe de idealul spectatorilor, dar nu lipsit de argumente istorice.

Mulți l-ar fi strâns de gât pe Luc Besson pentru abordarea asta, dar puțini au avut de obiectat împotriva felului meșteșugit cum a elaborat secvențele de bătălie, care, cu tot caracterul lor hiperactiv, mi s-au părut mai realiste chiar și decât cele din Braveheart.

O distribuție de marcă – Dustin Hoffman (vedeți voi cine sau ce e aici), Faye Dunaway (superbă ca regina-mamă fără scrupule) sau John Malkovich (Delfinul, cine altul i s-ar potrivi?) – întregesc un film reușit, care ia o poveste de când lumea și o tratează modern, fără a avea pretenții de supremație ideologică.

Oscarurile alea erau anunțate

By Iulian in Filme 0 Comment

Bong Joon-Ho a făcut istorie la Oscaruri.

Nu doar că Parasite a fost prima peliculă în care nu apare pic de engleză care să câștige premiul suprem, dar cineastul coreean a reușit rara performanță de a-și adjudeca tripla coroană film-regie-scenariu și de a intra într-un club foarte select și restrâns. (Billy Wilder, frații Coen, Alejandro Inarritu, Peter Jackson, James L. Brooks, Francis Ford Coppola sunt pe-acolo).

Dar această ploaie de Oscaruri era anunțată de filmografia sa anterioară strălucită, din care Okja este cel mai apropiat și elocvent exemplu.

În primul rând, și aici avem o critică socială bine conturată, dar deloc obtuză.

O companie vrea să elimine foametea din lume și inginerește genetic niște animale cărnoase, ca niște porci hopopotămoși.

Pentru publicitate, ca să abată atenția de la controversa creării lor, zece exemplare sunt date unor fermieri din toată lume, pentru a fi crescute în mod eco și a participa ulterior la un concurs de frumusețe.

Cea mai arătoasă dintre creaturi ajunge să fie femela eponimă, crescută cu dragoste de o adolescentă din mediul rural coreean și de bunicul ei.

Când Okja este răpită, fata pornește pe urmele ei în America, ajutată și de membrii unei grupări de militanți vegani relativ bine intenționați și oarecum competenți. Partea lor de poveste este cel mai bun indicator că realizatorii filmului au un mesaj, dar nu sunt habotnici. Apucați și bătuți în cap sunt de toate părțile.

Deși producția vizează în primul rând satira, nu sacrifică latura narativă incitantă, iar asta e marca rarei combinații de meșteșug și inteligență a lui Bong Joon Ho, ajutat pe partea de scenariu de simpaticul Jon Ronson, autor al unor investigații jurnalistice inedite, precum The Men Who Stare at Goats sau The Psychopath Test.

Cosmopolitismul din Okja este impecabil și fluid, așa că îți vine natural să asculți coreeană într-un moment, iar în celălalt, engleză.

Interpretările, cu excepția reținerii deliberate tinerei Ahh Seo-hyun, sunt desăvârșit integrate îngroșării care însoțește diatriba.

Tilda Swinton e o actriță care a crescut în ochii mei de-a lungul deceniilor. De la o figură maxim exotică am ajuns să o consider una dintre cele mai înzestrate interprete din prezent, iar dublul rol pe care îl are aici, de CEO-istă cu înclinații wellnessiene vs. CEO-istă de o avariție pursânge, e încă un argument.

Paul Dano are exact figura și manierismele unui vegano-terorist, chiar dacă se străduiește să pară mai blând decât în alte ipostaze similare, însă Jake Gyllenhaal apasă pe pedala exagerării până în podea.

Unii i-au criticat stridența, însă, grație atât talentului său, cât și al regizorului Bong Joon-ho, nu face notă discordantă cu restul filmului, ci e doar o emanație ultra-deșucheată a lumii defecte pe care o ia în răspăr.

Unele vocile au preamărit Okja ca pe un manifest pentru protecția animalelor și instaurarea vegetarianismului mondial.

Asta arată că nu au înțeles cele mai de preț idei ale acestei creații cinematografice:

Solidaritatea.

Moderația.

Sinceritatea.

Libertatea.

Dacă le ai în suflet, poți să mănânci un pic de cărniță, fără să fii odios.

Memoria, să nu uităm de ea

By Iulian in Filme 0 Comment

Sherlock Holmes este unul dintre personajele nemuritoare ale imaginarului colectivului.

Cum ar fi, însă, dacă iscusitul detectiv s-ar întrupa, ar fi din carne și oase și neuroni, care ar slăbi cu timpul?

Aceasta este premisa filmului Mr. Holmes, care îl urmărește pe personajul eponim ajuns la o senectute avansată, dublată de o degradare a facultăților cognitive așijderea, încercând să își reamintească de ce ultimul său caz, anterior cu câteva decenii, l-a convins să se lase de meserie.

În prezentul narativ al peliculei, îl găsim pe Sherlock Holmes la ferma sa din Anglia, ocupându-se de apicultură, împrietenindu-se cu băiețelul menajerei sale și sforțându-se să aștearnă pe hârtie detaliile investigației cu pricina.

În paralel, ni se prezintă amintiri din perioada acelui mister care i-a pus capăt carierei, precum și unele mai recente, din timpul unei călătorii în Japonia.

Da, sunt multiple direcții și mai sunt și amestecate, iar filmul este lent și alambicat, nu doar pentru că așa alege regizorul Bill Condon să-l realizeze, ci și pentru că își propune exagerat de multe.

N-ar fi salvat de la sentința grea a încetinelii joebideniene sau de cea a melodramei excesive nici de splendidele peisaje rurale englezești, nici de adorabilul învățăcel (Millo Parker) într-ale detectivismului sau stupăritului, nici de competența actoricească a Laurei Linney, care redă conflictul dintre datorie și aspirația către mai bine pentru copil, dacă tot edificiul filmic n-ar fi susținut de cheia de boltă a interpretării lui Sir Ian McKellen.

Talentul său covârșitor nu mai e noutate pentru nimeni, dar, chiar și-așa, am fost impresionat de cât de natural îi ies caracterul fragil și nevolnic al vârstei venerabile, pentru ca acea ipostază mai tânără să apară ca sigură pe ea până la aroganță.

Tocmai impecabila sa prestație (și prestanță) mi-au relevat ceea ce consider esența acestui film.

E bine să fii inteligent.

E minunat, chiar.

Însă totul este construit pe acel ansamblu de abilități și procese mentale pe care îl numim memorie.

Fără acesta, nimic nu se dezvoltă, nimic nu rezistă.

Și nu pot să nu remarc cât de marginalizată este antrenarea memoriei în educația prezentului.

Creativitatea, asertivitatea, perseverența sunt superstarurile profilului psihologic al epocii contemporane.

Totuși, niciuna nu supraviețuiește fără memorie.

Care are nevoie să fie cultivată și întreținută.

Iar telefonul pe care, probabil, citiți articolul acesta nu vă ajută prea mult în privința asta.

Așa că nu uitați să puneți creierul să rețină, să înmagazineze, să aranjeze de toate.

Rețete, echipe de fotbal, capitale și alte câte și mai câte.

Ca în reclama aia la vopsea, voi din viitor vă veți mulțumi pentru asta.