Și macabrii au sentimente

By Iulian in Filme 0 Comment

Dintre toți marii regizorii cu care a fost blagoslovită cinematografia de-a lungul timpului, Alfred Hitchcock e unul dintre superstaruri.

Aura sa nu e conferită doar de filme, ci și de propria persoană.

Așa că omul care a realizat atâtea pelicule merita o pelicula a lui.

Această se intitulează simplu Hitchcock și prezintă perioada din timpul realizării legendarului Psycho, cu zbaterile regizorale aferente, dar și cu o micuță criză maritală.

Aici pătrundem oarecum pe tărâmul corectitudinii politice și revizionismului care aruncă uneori Hollywoodul în derizoriu.

Acum, însă, linia e fină.

Alma, soția de o viață a lui Hitchcock, a avut într-adevăr un rol de eminență cenușie în producția multor creații ale soțului, mai ales în perioada filmelor mute sau vorbite britanice.

E discutabil dacă influența-i a fost atât de mare în cazul de față, însă, în scopuri de divertisment și morală feministă, acest film regizat de Sascha Gervasi e agreabil.

Contribuie la asta un scenariu cu multe momente de duh, îngreunat totuși de acele suprarealiste interacțiuni ale lui Hitchcock cu Ed Gein, personajul real care a inspirat figura angelic-coșmărească a lui Norman Bates.

Nu contează, pentru că Anthony Hopkins este așa cum îl știm – colosal. Machiat bine și burdușit cât să recreeze statura corpolentă a marelui regizor, actorului îi mai scapă câte o declamație în stilul pe care i-l cunoaștem prea bine, dar când vine vorba de manierismele corporale și faciale ale maestrului suspansului, e o încântare să-l urmărești.

Având de redat o figură mai puțin mediatizată, Helen Mirren are mai mult spațiu de manevră și înglobează în personajul său multe din cele ale lui Glenn Close din The Wife, dar și o subtilă criză de vârsta a doua spre a treia feminină (da, există și așa ceva), precum și un spirit managerial acut, în ton cu ideologia generală a filmului.

În rolurile secundare avem interpretări reușite, precum cele ale lui Scarlett Johansson ca Janet Leigh sau Toni Collette drept Peggy, secretara indispensabilă și răbdătoare, iar cunoscătorii influentei capodopere Psycho vor fi răsplătiți cu diverse trimiteri și aluzii.

Și, pentru că e sezonul răcelilor, să ne aplecăm asupra sfaturilor medicale ale lui Hitchcock însuși:

Am remediul perfect pentru durerea în gât: taie-l.

Angoasă chic

By Iulian in Filme 0 Comment

Parisul este cel mai frumos oraș din lume.

Râde inima în mine de fiecare dată când un crâmpei al lui apare în vreun film.

Însă acum mă văd pus în situația de a spune că, deși Cleo de 5 a 7 vrea și să aducă un omagiu pitorescului inegalabil al acestui loc, cel mai puternic mesaj al peliculei e altul și ar fi putut fi ilustrat și în Berlin sau New York sau Băilești (da, poate am exagerat cu ăsta din urmă).

Cleo (Corrine Marchand) este o starletă care e muncită de grija că are cancer.

În așteptarea rezultatelor unei biopsii hotărâtoare, încearcă să își umple timpul cu diverse capricii: să cumpere lucruri care nu neapărat îi plac, să se fasoneze alături de textierii melodiilor cu care are succes la radio, să meargp la vrăjitoare, să caute alinarea în brațele amantului sau să bârfească și să hoinărească alături de o amică.

Toate aceste se defășoară în cadrul unui periplu parizian alb-negru de toată frumusețea, în care orașul e surprins în era sa imediat postbelică, atunci când nu era încă sufocat de turiști.

Pe parcurs, mofturoasa Cleo învață să privească lumea în culori mai puțin roz, dar, cumva, mai sănătoase.

Cum și cine o ajută pe protagonistă să se scuture de pițiponceli nu vă spun, ca să descoperiți singuri.

Însă Agnes Varda merită laude perpetue, atât ca regizoare, cât și ca scenaristă, pentru o transformare subtilă, aranjată narativ în mod specific cinematografic, dar sugestivă și chiar înălțătoare.

Nu ar trebui să ne preocupe greutățile vieții, ci a învăța să le înfruntăm cu demnitate.

Și să avem pe cineva care să ne țină de mână în acele momente.

Plictisitor exact pentru cei care au nevoie de el

By Iulian in Filme 0 Comment

E greu să-ți imaginezi un film mai plictisitor pentru generațiile digitalului prezent (mari și mici) decât Blow-Up al lui Michelangelo Antonioni.

E exasperant de lent, în cea mai mare parte te uiți la protagonistul jucat de David Hemmings încruntându-se, pozând și răstindu-se la niște gagici anodine sau hârjonindu-se cu unele dintre ele.

Un dram de interes suscită faimoasa scenă din parc sau cea subsecventă în care Vanessa Redgrave e dezbrăcată până la brău, dar își acoperă sânii cu dibăcie.

Prea puțin pentru mințile contemporane, mai ales că acțiune e aproape ioc, iar mesajul care le-ar atinge e tocmai la final, și nici atunci foarte limpede.

Ajungând, însă, cu chiu, cu vai la deznodământul metaforic al filmului, remarci o frapantă și actuală morală.

Viața văzută prin lentilă e searbădă, e un simulacru care nu satură intelectul, nu suscită emoții reale.

Lentila de acolo e ecranul de aici.

Trebuie să lași imaginația, ficțiune prin excelență, să zburde prin lumea palpabilă, concretă și materială.

Atunci vei auzi mingea bătută de teren.

Nu e clar?

Nicio problemă.

Michelangelo Antonioni nu a vrut niciodată ca peliculele lui să fie clare.

El și-a văzut de arta lui. Like-urile (sau care o fi fost echivalentul lor de acum decenii) nu l-au interesat.

Ar fi ceva să îi călcăm pe urme.

Votați pătrunjelu’!

By Iulian in Filme 0 Comment

Candidatul perfect la alegerile care vin în noiembrie-decembrie nu există.

De fapt, ne e cam greu să deslușim acel rău mai mic de care să ne agațăm, că de mântuitor nici vorbă.

Noroc că există Candidatul perfect, un film care demonstrează că, la români, nu speranța moare ultima (aia e cam dusă), ci umorul.

Înainte de toate, apel către realizatori să-i dea o primă babană celui care a gândit campania de promovare a acestei producții cinematografice.

Vezi mai jos de ce.

Localizare geografică, adaptare socio-intelectuală și simulare atât de credibilă, încât un nene care vindea ceva, pătrunjel, să zicem, în preajmă m-a îndemnat să nu-i cred, că oricum toți mint, ‘tu-le muma-n partea dorsală.

La asta socotiți și momentul lansării și rezultă o treabă strălucită.

Filmul e hollywoodian în idee și evoluție narativă, dar românesc în detaliile scenaristice care te țin cu gura la urechi da capo di tutii capi al fine.

Un individ redus, care își dorește doarcât un loc de parcare, ajunge să fie desemnat candidat sigur pierzător la prezidențiale de partidul aflat la putere, ai cărui lideri vor să nu fie ei ăia care plătesc amenda de multe milioarde care vine de la UE.

Știu, sună românesc de plauzibil.

Pelicula e scrisă și regizată de Alex Coteț cu aceeași competență lipsită de fandoseli din Teambuilding.

Care a fost un film excelent, apropo.

Ce, se miră intelectualii rasați că spun asta?

Na, c-o mai spun o dată.

Teambuilding a fost un film excelent.

Și așa e și acesta, continuându-i menirea, adică luatul la mișto al ansamblului vast de arhetipuri nașparlii, personaje nefaste, practici dubioase și dispute sterile care este societatea românească.

Poantele se țin lanț, n-apuci să faci fixarea uneia, că vine alta năvalnic, de parcă ar fi scrise de un Caragiale care a tras o liniuță.

Nu la intersecție.

Sau, pentru cititorii mai tineri, de la care s-a scos Nenea Iancu din programă, Candidatul perfect e un „Best of Times New Roman„, transpus pe Tik Tok de niște influenceri actoricești cool gen.

Nicu Banea e protagonistul și are exact candoarea necesară rolului.

Matei Dima e cam forțat în rolul beizadelei, însă are destule resurse comice și scene haioase, așa că se încadrează în peisaj.

Andi Vasluianu poate fi slinos când vrea, Cătălin Herlo e un fel de Sechelariu (eheee, ce vremuri!), Victor Brânză mi-era oricum simpatic în dedublarea din reclama la vopsea, iar Iulian Postelnicu se scălâmbăie cu deja cunoscuta-i placiditate klausiohannisiană.

Și, pe post de Elena Udrea, o avem pe o surprinzător de expresivă Jojo. Mă rog, în distribuție îi zice Cătalina Grama, dar sunt suficient de batrân să-mi amintesc Playboy-ul ăla.

Oricum, Jojo îi calcă pe urme Sandrei Bullock, aratându-ne cât de bine se ține la vârsta ei de… Hai că nu sunt nesimțit de indiscret.

Nu știți pe cine să votați?

Nici eu.

Dar știu că aș pune ștampila pe Candidatul perfect.

Pâna la urmă, ei ne fură și ne mint.

El doar ne minte.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Greu de dat Oscarul pentru animație în 2025

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce am văzut Inside Out 2, eram sigur că știu cine o să câștige Oscarul pentru animație în 2025.

Acum, că am văzut și The Wild Robot, mă bucur că nu sunt în pielea votanților de la categoria respectivă, pentru că vor avea o sarcină a naibii de grea în a alege între aceste două producții.

Ambele excelează la capitolul realizare, ambele au idei generoase, tipic hollywodiene, dar redate proaspăt, iar dacă cea de-a doua poveste a emoțiilor impresioneză prin modul cum reușește să țină sus țtacheta ridicată de un predecesor strălucit, aceasta are de partea ei avantajul ineditului.

O roboată (știu că nu au gen, dar așa ni se spune) multifuncțională, proiectată să rezolve problemele andrisanților (nu sunt agramat, e din O scrisoare pierdută), ajunge printr-un accident într-o pădure de zonă temperată și se vede în situația de a se integra ecosistemului, în primul rând prin ipostaza de mamă adoptivă pentru un puișor de gâscă sălbatică.

Urmează o complexă parabolă despre depășirea limitările impuse de condiționare naturală sau programare artificială, despre solidaritate și despre prietenie, chiar sfidând constrângerile unui lanț trofic bine stabilit.

Da, știm, s-au mai făcut, dar o să uitați de toate ce au propovăduit alte filme, tocmai pentru că The Wild Robot este incredibil de bine făcut.

Regizată cu impecabil meșteșug de Chris Sanders, care ne-a oferit și minunatul How to Train Your Dragon, pelicula de față exploatează cu mare efect comic și dinamic proprietățile deux ex machina ale roboatei protagoniste, dar și particularitățile zoologice ale bogatei faune care populează pădurea cu pricina.

Parcă ai privi România sălbatică, varianta de animație.

Orice producție de acest gen are nevoie de voci actoricești adecvate, iar the Wild Robot le are, ba chiar ne rezervă câteva suprize în privința asta.

Lupita Nyong’o are o subtilă transformare vocală, de la timbrul impersonal al unei alte Siri la o ființă duioasă și independentă, deși cred că au lucrat-o și din computer, mai ales la începutul filmului.

Remarcabil de expresiv este Pedro Pascal ca vulpoiul Fink, cu toate că personajul său, prin manifestări și înfățișare, aduce nepermis de mult cu omologul anterior din Zootopia.

Ving Rhames, Bill Nighy sau Catherine O’Hara contribuie la deliciul declamativ al filmului.

Stephanie Tsu, insidios de odioasă în Everything Everywhere All at Once, face același lucru aici, dar doar prin modulații de intonație.

Cât despre Mark Hamill, da, Luke Skywalker însuși, Forța e puternică în el. Vedeți voi ce și cum.

Între tehnologie și natura s-a căscat un hău în care suntem atrași noi, oamenii.

The Wild Robot ne arată că nu e nevoie să fie așa.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (3)

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Suntem în ultima zi a sezonului Premiilor Nobel pe 2024, așa că închei și eu seria de articole dedicate unor creații cinematografice, dar nu numai, care au cumva legătură cu aceste înalte distincții.

Prima dată o să amintesc lapidar un roman de suspans intitulat Testamentul lui Nobel, scris de Liza Marklund, o contemporană a noastră și compatrioată a celui care a inițiat aceste premii, asta conferindu-i o perspectivă mai apropiată asupra umbrelor care planează asupra luptei pentru a le obține.

Cartea debutează cu un multiplu asasinat care are loc la o ceremonie de decernare a premiilor Nobel și continuă pe multe paliere, unul dintre acestea fiind obsesia personajului negativ de a ajunge să fie încununat acolo.

Pentru asta, nu se dă în lături de la cele mai infame lucruri, iar protagonista, o jurnalistă care a fost martoră la tragicele evenimente de la festivitate, se vede pusă în ingrata situație de a desluși ea însăși ițele complotului.

Narațiunea astfel rezultată este alertă, în dulcele stil scandinav pe care l-a inițiat răposatul Stieg Larsson.

***

O incursiune în culisele și ambițiile nefaste care domină dorința de a obține succesul, al cărui apogeu este un Nobel, este și filmul The Wife.

Un scriitor deja deja consacrat și la senectute (Jonathan Pryce) primește telefonul mult râvnit din partea Academiei Suedeze și călătorește la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului alături de soție și fiul matur.

Rapid ne dăm seamă de tensiunile care domnesc în familie, în special între soț și soție, iar pe măsură ce pelicula înaintează, deslușim că, dincolo de povara domestică dusă de consoarta aflată mereu în umbra ilustrului scriitor, gloria literară a acestuia din urmă i se datorează ei mai mult decât ar fi etic acceptabil.

Glenn Close are o interpretare măiastră, elocventă, dar reținută și ar fi putut foarte bine să câștige Oscarul, după o lungă serie de nominalizări care au rămas fără rezultat. Rolul e de calibru, iar povestea datoriei pe care Academia, nu cea care dă Nobeluri, ci statuete, o avea față de ea era suficient de puternică, însă membrii ei au decis să se lase seduși de o fraudă.

Mai precis, să dea Oscarul pentru rol principal feminin din acel an Oliviei Colman care în The Favourite nu e deloc în prim-plan, având mai puțin timp de ecran decât Emma Stone sau Rachez Weisz, care au mers către categoria rol secundar.

Istoriile rateurilor celor două prestigioase instituții par a fi similare.

Pe Tolstoi l-au avut câțiva ani și l-au ignorat, sper să nu se întâmple la fel și cu Glenn Close, cât o mai avem printre noi.

Regizat cam static de Bjorn Runge, The Wife compensează prin prestații actoricești, pe lângă a protagonistei remarcându-se și a lui Jonathan Pryce, care e când vulnerabil, când dictatorial, când simpatic, când detestabil, sau a lui Christian Slater, un actor înzestrat, dar care parcă nu și-a valorificat niciodată potențialul, aici un fel de Mephistofel care îi îmbie pe toți să își dezlege limba întru a dezvălui secrete și frustrări.

Alfred Nobel a vrut ca premiile care îi poartă numele să fie acordate celor care duc omenirea mai sus, mai departe.

Așa a fost până acum?

Cu unele excepții, da.

Dar subliniez cuvântul ”excepții”.

Geniul nu e egal cu sfințenia.

Să nu uităm asta.

Copilăriile tulburi se recunosc între ele

By Iulian in Filme 0 Comment

Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.

Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.

Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.

Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.

Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.

Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.

Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.

Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.

Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.

Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.

Practically perfect in every way.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai (2)

By Iulian in Filme 0 Comment

Continuăm seria dedicată unor filme care au cumva legătură cu Premiile Nobel cu o producție din 1943 care îi are în prim-plan pe soții Pierre și Marie Curie.

Cea din urmă este o figură care a devenit în timp mai populară decât media acestor laureați, poate prin faptul că a fost una dintre primele femei care s-a impus în domenii preponderent masculin în epocă – chimia și fizica.

Acesta este și motivul pentru care filmul se intitulează Madame Curie, deși timpul și atenția acordate protagoniștilor sunt simțitor egale.

Pelicula urmărește modul cum tânăra poloneză fără prea multe amiciții în Paris îl cunoaște pe nu prea priceputul din punct de vedere social om de știință Pierre Curie, ajungând să îl iubească și să fie iubită de acesta.

Uniunea lor emoțională e dublată de una intelectuală, iar amândoi pornesc de la observația lui Henri Becquerel (cel alături de care au primit Nobelul pentru fizică, Marie primind ulterior și unul pentru chimie) și se dedică izolării și scoaterii la iveală a unui nou element, cel suspectat a genera radioactivitatea care le iese cu încăpățânare în rezultatele unor teste de laburator.

Această trudă este comprimată și, neîndoios, simplificată din punct de vedere științific, dar este excelent redată și compusă de Mervyn LeRoy (cel care ne-a oferit grandiosul Quo Vadis) prin mijloacele cinematografiei de studio a Hollywoodului în epoca sa de glorie.

Principala calitate a filmului rămâne, însă, legătură covalentă dintre protagoniști și talentul lor de un număr atomic mare.

La momentul apariției, Madame Curie a fost criticat pentru că Greer Garson era prea frumoasă și prea înaltă pentru a fi o Marie Curie credibilă.

Într-adevăr, actrița, posesoare a unor dintre cele mai spectaculoase sprâncene din istoria celei de-a șaptea arte, pare la început prea finuță pentru truda de laborator, dar face acest rapid uitat acest neajuns printr-un angajament interpretativ care devenit rețetă pentru Oscar.

Realizatorii peliculei au mizat pe excelenta ei relație de joc cu Walter Pidgeon (alături de care a apărut în mai multe producții, cea mai notabilă fiind Mrs. Miniver), iar pariul a fost unul pe deplin câștigător. Ambii actori au primit nominalizări la premiile Academiei de Film și deveneau, totodată, pledoarie pentru înființarea unei categori de grup, cum se preconizează a se institui din 2025.

Cei doi impresionează pe rând (cererea lui în căsătorie este antologică), dar mai ales ca osmoză umană și actoricească.

Iar când îi desparte destinul tragic, pe care, cu toată romanțarea inerentă, scenariul nu îl ocolește, durerea celui rămas e aproape palpabilă.

Biografia care pornește de la realitate și o cosmetizează, pentru a fi viabilă pentru marele ecran, este o formulă cinematografică veche de vreun secol, dar care nu îmbătrânește niciodată.

Madame Curie e un argument solid pentru asta.

P.S. Oricât de înălțătoare și motivantă este povestea celor doi soți Curie, nu îi luați chiar de exemple. S-au expus în așa hal la radioactivitate, încât și acum, după atâtea decenii, jurnalele lor de lucru sunt ținute în condiții speciale la Bibliotheque Nationale de France și nu pot fi consultate decât costumat ca la Cernobîl.

De aici și poanta de mai jos, care mi se pare superbă.

Sezon de Nobel cinematografic și nu numai

By Iulian in Carti, Filme 0 Comment

Suntem în plin sezon de decernare a premiilor Nobel, așa că m-am gândit să mă aplec asupra unei mini-serii de articole care au cumva legătură cu aceste prestigioase distincții.

Primul dintre aceste articole este o paralelă între un roman – The Good Earth – care a contribuit decisiv la Nobelul pentru literatură acordat lui Pearl Buck în 1938 și adaptarea cinematografică din aceeași perioadă.

Autoarea trăise mult timp în China precomunistă, așa că fresca ei asupra vieții de acolo este veridică și sugestivă.

Cartea urmărește destinului unui țăran pe nume Wang Lung, din tinerețe, când se zbate să supraviețuiască alături de soața O-Lan, o sclavă din casa unor oameni avuți, și până la senectute, când este un moșier prosper, cu mai neveste, mai mulți copii și o lioată de nepoți.

Traiectoria lui este sinuoasă și deloc idilică, iar meritul autoarei este că, pe lângă impecabila descriere a aspectelor materiale ale culturii chineze (citindu-le, ai impresia că vezi un film de Zhang Yimou), pătrunde în meandrele sufletului omenesc cu atâta acuratețe, încât romanul capătă o valoare universală, așa cum Pe Donul liniștit al lui Mihail Șolohov e atât o incusiune în sufletul cazacilor, cât și o poveste cu care pot rezona minți de cititori de pretutindeni.

Protagonistul nu este nici ușă de biserică, nici vreun avar. Îl apucă năbădăile vârstei a doua, dar nu își vinde fetița (practică obișnuită pe atunci) când e în mare criză de gologani, e pus pe căpătuială, dar nu este inuman, ba chiar se îngrijește de aceeași fiică, rămăsă înapoiată mintal, probabil din cauza subnutriției din perioada foametei. Iar exemplele acestei ambivalențe pot continua.

Dacă acea cumplită perioadă de penurie este descrisă atât de plastic, încât apropie The Good Earth de The Grapes of Wrath a lui John Steinbeck (alt autor nobelizat), păienjenișul familial al lui Wang Lung din ultima parte a cărții poate concura cu monumentala Casă Buddenbrook a lui Thomas Mann, la rându-i recompensat cu Nobel.

Și, de ce nu, pasiunea pentru pământ a personajului principal e foarte asemănătoare cu a lui Ion din romanul eponim al lui Liviu Rebreanu, una dintre figurile literare ale culturii române cu care chiar am avut o șansă la Nobel.

Am auzit discuții despre premii Nobel pentru literatură date aiurea, iar în cadrul lor apărea și numele lui Pearl Buck.

Nu plecați urechea la astfel de clevetiri.

Citiți The Good Earth și o să descoperiți un Nobel dat pe merit.

***

Succesul romanului, recompensat și cu un Premiu Pulitzer, a atras după sine inevitabila ecranizare hollywoodiană.

The Good Earth e un film care a își vădește vârsta, dar care mai are ceva de oferit chiar și în prezent.

Alegerea de a pune actori ne-chinezi să joace rolurile principale era naturală în epocă, dar acum cred că ar răscoli adânc nemulțumirea corecților politic.

Alegerile și prestațiile protagoniștilor sunt inegale.

Dacă vreo treime de film Paul Muni reușește să își astâmpere emfaza care i-a caracterizat întreaga carieră și care i-a servit bine uneori, ultima parte îl găsește într-o exaltare care ar fi eroică, dacă n-ar fi aproape ridicolă.

De cealaltă parte, Luise Rainer compune personajul lui O-Lan cu o reținere studiată, dar expresivă, de la care nu se abate nici chiar în cele mai intense momente care o au în prim-plan.

Poate că interpretarea ei pare ușor naivă acum, însă este prototipul acelei cufundări în rol care, de decenii bune, aduce Oscaruri.

I l-a adus și lui Luise Rainer, care, deși rămasă într-un con de umbră al posterității, a fost deținătoarea unor recorduri remarcabile: prima actriță care a câștigat două statuete consecutive (o mai făcuse cu un an înainte pentru The Great Ziegfeld), prima pare a reușita dubla performanță înainte de a împlini 30 de ani, prima actriță astfel laureată care a atins vârsta de 100 de ani, fiind așadar predecesoarea unor Olivia de Havilland sau Kirk Douglas.

Pe lângă șansa de o urmări în rolul pe care ea însăși îl considera cel mai bun al carierei, The Good Earth beneficiază de câteva secvențe de anvergură memorabile, excelent realizate de Sidney Franklin (ajutat de Victor Fleming și Gustav Machati pe ici, pe colo): marșul prin deșert al înfometaților, iureșul devastator al mulțimii săracilor în conacul bogaților și, mai ales, lupta contra invaziei lăcustelor, la care s-au folosit imagini reale, prilejuite de un astfel de neplăcut eveniment, survenit nu departe de platourile de filmare.

Pentru cine vrea să guste din magia, dar și stângăciile Hollywoodului de altadată, The Good Earth e o alegere adecvată.

Clovnerii în Ga Ga Land

By Iulian in Filme 0 Comment

Din punctul meu de vedere, primul film Joker nu era indispensabil.

Personajul nu exista în afara universului Batman și își revendica existența de la maniheismul care îl contrapunea justițiarului.

Apoi, după interpretarea inegalabilă a lui Heath Ledger și cea izvorâtoare de miștouri a lui Jared Leto, părea că figura acestui dement de circ fusese stabilită pe vecie.

Însă Todd Phillips și echipa lui s-au încăpățânat și le-a ieșit suprinzător de bine, ba chiar propunând o altă versiune a pesonajului, una emblematică în sine și care i-a adus lui Joaquin Phoenix Oscarul pe care și l-a câștigat bucată cu bucată, încă de pe vremea când oferea lumii pe dereglatul Commodus.

Dacă primul Joker a stat pe o muchie de lamă de ras, un al doilea film era ca Bruce Willis trimis în Harlem cu pancarta ”I hate niggers”, adică având șanse așa infime să supraviețuiască tăvălelii, rezultatul fiind eram pur și simplu curios cum au scos-o la capăt.

Nu știu dacă în lumea anglo-saxonă există vreun echivalent al dictonului ”Ori la bal, ori la spital”, însă realizatorii par a-l fi avut în minte, transformându-l în ”Și la bal, și la spital”.

Mai precis, au făcut un melaj între două genuri de mare tradiției la Hollywood.

Drama de tribunal.

Musicalul.

Eu, unul, am trăit nenumărate momente cinefile de grație cu ambele, ba chiar am o slăbiciune pentru cel de-al doilea, așa că Joker – Folie a Deux a primit puncte din oficiu din partea-mi.

Nu toată lumea a apreciat asta, totuși. În sala de cinema unde am văzut filmul, izbucneau reacții de exasperare de fiecare dată când începea o cântare, pentru că, fideli preceptelor musicalului clasic, Todd Phillips et comp. le azvârl în scenă în cele mai improbabil momente.

La asta se adaugă și că pelicula nu mai are o acțiune propriu-zisă, nu mai e un proces de devenire al protagonistului, ci e mai mult o alegorie un pic nehotărâtă despre identitate și ce așteptări au ceilalți de la identitatea pe care ți-o percep.

Altminteri, fiecare dintre componentele stilistice ale filmului beneficiază de destule secvențe memorabile

Joaquin Phoenix nu mai are un rol de jucat, ci mai degrabă o etalare a vastului arsenal pe care i-l prelujuiește figura Jokerului. Ascultați cu băgare de seamă cum schimbă accentele în timpul pledoariei; parcă să zic că am recunoscut varii personaje din producții celebre, precum James Stewart în Anatomy of a Murder, de pildă.

Și tot acolo, în sala de judecată, are loc vârful intepretativ din Joker – Folie a deux, când protagonistului îi este opus un martor, piticul Puddles (Leigh Gill). Încă o dată, vă îndemn să fiți atenți, acum la chipul vopsit al lui Joaquin Phoenix, și o să observați o reacție asemănătoarea cu a ilustrului predecesor, știți voi care.

Cu tot portofoliul ei muzical și chiar actoricesc, ne-am fi așteptat ca Lady Gaga să aibă lucruri mai spumoase de făcut în film. Pare subutilizată, însă personajul ei ilustrează o variantă mai subtilă a psihotapiei, una cu care avem șanse mai mari să ne confruntăm în viața de zi cu zi.

Evident, nu asudă prea mult la numerele muzicale, nu foarte originale, dar bine construite, cu vădite influențe de Bob Fosse, marele maestru al musicalurilor tulburătoare.

Cu vocea lui hârâită, Joaquin Phoenix îi ține isonul suprinzător de bine, dar are antecendente, doar a cântat el însuși în Walk the Line.

Cathrine Keener, Brendan Gleeson și Steve Coogan au partituri secundare, dar solid jucate, montajul și imaginea sunt competent compuse, așa că lui Joker – Folie a deux n-ai ce-i reproșa din punct de vedere al producției.

Alegerile stilistico-scenaristice sunt cele supărătoare.

Pentru mulți.

Dar nu și pentru mine.

Dacă tot au vrut să facă filmul ăsta, mă bucur că l-au făcut așa.