Liberté, égalité, fraternité

By Iulian in Filme 0 Comment

Mare tupeu pe capul meu să mă folosesc de sloganul Revoluției Franceze, nu?

Una la mână, atunci au căzut atâtea capete și a curs atât sânge cât se întâmplă și în Deadpool & Wolverine.

Doi la mână, fiecare dintre cei termeni se aplică acestui film.

Libertatea pe care și-o permit realizatorii e greu de catalogat.

Simpla idee de a-i alătura pe cei superoi, în condițiile în care unul e, zice-se, mort, e ceva ce nu ar concepe multe minți sănătoase. Dar seria Deadpool are tocmai calitatea asta, că nu vizează normalul cu niciun chip.

Dacă în prima peliculă, s-a spart al patrulea zid, în al doua s-a extins borta, ce mai rămânea unei a treia?

Să dea jos cu toată șandramaua.

Iar pentru asta, se fură idei, personaje, laitmotive, morală frumoasă din toate părțile.

Și când zic toate, nu exagerez cu nimic.

Aici e egalitatea de care vorbeam. Marvel, DC sau ce alte universuri fictive or mai consacrate, niciunul nu scapă de împrumuturi haioase și metatextuale.

Observați, vă rog, că mă feresc să divulg ce se întâmplă în Deadpool & Wolverine, pentru că fiecare minuțel al filmului contează. Fiecare scenă e o provocare pentru spectatorii cu cunoștințe medii în această vastă mitologie pe care marile studiouri hollywoodiene o clădesc cu râvnă de decenii bune.

Ce o să amintesc, totuși, este că, în ciuda obscenităților de cea mai bună calitate, a lipsei sănătoase de corectitudine politică și a brutalității sanguinare haioase, sau poate tocmai în contrast cu ele, producția regizată de Shawn Levy scoate în evidență importanța relațiilor umane ca suprem mijloc de mântuire.

Poftim și fraternitate.

Scenariul mitraliază glume și referințe furibund, efectele speciale sunt impecabile, iar interpretările savuroase.

Ryan Reynolds e așa șturlubatic cum îl știți, ba mai are și o ipostază total diferită la un moment dat. Atât cu dezvăluirea, dar e de tot hazul, credeți-mă pe cuvânt.

Hugh Jackman n-are mare lucru de făcut, decât să își încrunte liniile de pe frunte și pătrățele de pe burtă (încă sper că sunt adăugate la postprocesare), dar repet ce spuneam mai deunăzi – alegerea sa pentru rolul lui Wolverine este una dintre cele mai bune decizii de casting făcute vreodată în istoria cinematografiei. Are ceva aparte, care poate transpune ideal acel concept atât de dificil al anti-eroului, al celui care, cum se spune în Faust, caută a face rău, dar veșnic ajunge să facă bine.

În toată această brambureala perfect controlată de aluzii și poante și săgeți fără perdea, e greu ca un personaj să se întrupeze cu adevărat, însă Emma Corrin ca reaua principală a filmului reușește. Silueta, dicția și sinistrul explorărilor (vedeți voi ce și cum) îți induc un pic de tremurici.

V-aș mai da niște nume de actori care apar pe ici, pe colo, prin punctele esențiale, dar m-am angajat să vă menajez plăcerea și o să continui să o fac.

Însă vă garantez că o să exclamați a surpriză sau încântare sau amuzament când o să-l vedeți pe unul sau pe altul, așa cum se întâmpla în sala de cinema când am fost noi.

Și o să închei tot evocând acel loc, mai precis modul cum au părăsit-o spectatorii.

Tocmai fusesem la un film în care sunt înjurături și insulte și declarații de sexualitate deviantă în fel și chip.

Și, cu toate acestea, n-a fost persoană care nu-i mulțumească și să-i ureze noapte bună doamnei care supraveghea buna desfășurare a reprezentației.

Asta a adus Deadpool în oceanul vast al cinematografiei de gen.

Divertisment pentru oamenii cu minte.

P.S. Vă arăt numai postere ale filmului exact ca să nu vă știrbesc cu nimic din experiența de a-l vedea. Cu plăcere.

Mr. Yojimbo la Chicago

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă ar fi să rezum tot filmul The Outfit într-o frază, aceasta ar fi:

Luați seama la cei tăcuți și reținuți.

Exact asta nu fac gangsterii dintr-un Chicago de ani ’50 și suferă consecințele faptului că îl desconsideră pe croitorul pe care îl vâră fără voia lui în conflictele și mașinațiunile lor.

De precizat că protagonistul nu este un simplu croitor.

În limba engleză, cea britanică, mai precis, există o diferență între termenul general „tailor” și „cutter”.

Acesta din urmă este veritabilul artist, cel care, asemeni lui Michelangelo și a marmurei sale, scoate din stofa neînsuflețită un costum care îl înnobilează pe purtător.

Cu aceeași migală, Mark Rylance balansează între ambițiile, paranoia și duplicitatea celorlalți, fără să-i bănuiască vreunul cusăturile.

Întotdeauna m-am întrebat cum acest superb actor de compoziție (vezi replica emblematică din Bridge of Spies) ar arăta într-un rol principal.

În acest film scris și regizat de Graham Moore (realizatorul lui The Imitation Game), am aflat și nu prea răspunsul.

Da, Rylance apare în cea mai mare parte a timpului, însă se folosește de aerul său placid și vorba molcomă britanică pentru a se pune în mod deliberat în planul doi.

Îi lasă pe ceilalți să iasă în evidență.

Și să se ardă.

Iar membrii distribuției nu ezită a înșfăca partiturile și le însiropează cu tot felul de trăiri, cele mai multe rod al unor discrete acțiuni ale croitorului.

Cred că am spus deja prea multe.

The Outfit nu e vreo producție de Oscar, pentru că nu și-a propus asta, așa cum nu știu să își fi dorit Agatha Christie să ia Nobelul.

Dar, ca și în cazul romanelor scriitoarei, în timpul vizionării, o să uitați de toți și de toate.

Nu-mi pot imagina succes mai mare pentru o operă de ficțiune.

Colos de colos

By Iulian in Filme 0 Comment

Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice sunt un subiect care m-a fascinat dintotdeauna.

Printre explorările-mi intelectuale ale acestor edificii legendare, s-a numărat și a le dibui prezența în filme.

Mare Piramidă a lui Keops a beneficiat, cum e de așteptat, de multă atenție, fiind utilizată în fel și chip în diverse producții, cum ar fi Land of the Pharaohs, James Bond – The Spy Who Loved Me, The Mummy sau Exodus – Gods and Kings.

Grădinile Suspendate ale Semiramidei sunt fugitiv sugerate în Alexander al lui Oliver Stone, peliculă în care, în mod anacronic, apare și Farul din Alexandria, deși narator este Ptolemeu I (Sir Anthony Hopkins), iar impunătorul străjer al mărilor a fost ridicat în timpul urmașului său.

Tot Farul din Alexandria apare și în Agora, de data aceasta corect din punct de vedere istoric, pentru că acțiunea se petrece spre sfârșitul Antichității, iar, dintre toate minunile arhitecturale ale perioadei, aceasta a supraviețuit cel mai mult.

În filmul de animație Hercules, personajul eponim își căută originile și ajunge și în preajma Statuii lui Zeus din Olympia.

Cea mai apăsată exploatare narativă a unuia dintre aceste edificii este, fără doar și poate, The Colossos of Rhodes, regizat de Sergio Leone.

Numele regizorului ar putea să vă surprindă.

Nu e acel Sergio Leone care l-a făcut pe Clint Eastwood durul durilor în westernuri?

Ba da, dar înainte de a deveni maestru al acelui gen, cineastul și-a încercat puterile pe tărâmului tipului de film peplum, iar acesta este primul pe care l-a realizat sub nume propriu, deși a cârmuit neoficial și producția peliculei The Last Days of Pompeii, în condițiile în care regizorul-titular, Mario Bonnard, a căzut grav bolnav în faza timpurie a filmărilor.

The Colossos of Rhodes este, neîndoios, o operă de tinerețe, cu beteșugurile și calitățile de rigoare.

Povestea e străvezie și deloc coerentă în detaliile ei: un erou atenian se vede prins în intrigi și idile în Rhodosul antic, care domina mările cu portul său strașnic apărat de statuia colosală eponimă.

Protagonistul, arătosul Rory Calhoun, trebuie să fi făcut cel puțin câteva doamne (sau domni, ce știu eu) să suspine, apărând în togi care nu îi ascundeau virilitatea, însă nu poate masca faptul că a fost băgat în distribuție în ultimul moment, așa că abordează rolul cu un aer și accent apăsat americane.

Mai în elementul lui pare Georges Marchal, la fel de impozant actor francez, în care spectatorii români îl vor recunoaște pe generalul Fuscus din Dacii lui Sergiu Nicolaescu.

Restul interpreților au limite în exprimare, dar întregesc un film din categoria celor la care, atunci ca și acum, se mănâncă pop corn masiv și se beau cantități industriale de sucuri răcoritoare.

Cu toate scăderile scenariului sau stângăcia unor scene, mai ales a celor psihologice, Sergio Leone se vădește ca un regizor cu idei îndrăznețe și cu știința de a le pune în practică.

Dansul lasciv din templul lui Baal, înfruntarea din arenă sau traseul inopinat prin cripta regilor rhodieni sunt câteva exemple, încă The Colossus of Rhodes impresionează când are în prim plan monumentala statuie care îi dă numele.

Recreerea și plasarea ei sunt copleșitoare, iar importanța în trama narativă nu este doar decorativă.

Leone concepe Colosul ca pe un instrument de opresiune, atât mentală, cât și materială. Luptele care cuprind insula se vor extinde și vor cuprinde și maiestuoasa siluetă a zeului, rezultatul fiind niște secvențe de acțiune unice în istoria cinematografiei.

Colosul din Rhodos era menit a arăta tuturor de ce erau stăpânii săi în stare.

Transpunându-l filmic, Sergio Leone a făcut același lucru cu propriile abilități.

Colosul cel real s-a năruit, dar moștenirea regizorului, nu.

Sic transit gloria mundi.

Socialism cu față umană

By Iulian in Filme 0 Comment

După încă un atac mârșav împotriva Ucraina, de data aceasta asupra unor spitale, inclusiv unul pediatric, se va adânci repulsia opiniei publice împotriva a tot ce vine sau a venit din Rusia.

Pot să înțeleg asta din punct de vedere psihologic, însă, chiar și așa, vă îndemn să nu ocoliți unul dintre cele mai mari filme mute sovietice, Zemlya (Pământ), poate tocmai pentru că este vorba de partea ucraineană a colosului odios de odinioară.

Pelicula a fost comandată lui Oleksandr Dovjenko de autorități, pentru a promova beneficiile colectivizării care, in acea perioadă – 1930 – intrau în contradicție cu metodele și mentalitățile arhaice ale satului tradițional.

Exact asta este și subiectul creației filmice: un tânăr arătos, bine pătruns de ideologia marxistă promovează colectivizarea și mecanizarea, stârnind dezaprobarea propriului tată și ura culacilor din zonă.

Înfruntarea ia o turnură tragică, dar înălțătoare întru idealurile socialismului.

Propagandă, veți spune.

Întocmai, însă Dovjenko nu e un simplu executant al ei, dimpotrivă, chiar mai mult ca Sergei Eisenstein, a împins limbajul cinematografic și poezia acestuia mai departe decât le-a fost pe plac mai-marilor bolșevici.

Zemlya este o suită de tablouri vivante remarcabile, fie prin structură, fie prin frumusețea pură a imaginilor.

Există secvențe memorabile, precum palpitanta deplasare a tractorului către sat, veritabilă cursă a celor două curente de opinie. Montajul de aici e strălucit, ca să nu mai zic de momentul irepetabil al alimentării carburatorului prin micționare.

Da, ați citit bine.

Însă aspectul care m-a impresionat cel mai mult la acest film mut este frumusețea indescriptibilă a chipurilor omenești pe care le înfățișează.

Poate doar la La passion de Jeanne d’Arc al lui Carl Theodor Dreyer să mai fi întâlnit atâta preocupare, ba nu, dragoste, față de figura umană.

Se vede o pasiune rembrandtiană pentru toate cutele și crevasele care brăzdează obrajii și o intensitate a privirii ca a monomanilor lui Gericault.

Tezismul pălește în fața sublimului.

În focul conflictelor tot mai aprige care ne înconjoară, e răcoritor să ne amintim asta.

Trei nominalizări postume pentru Donald Sutherland

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum puțin timp a plecat dintre noi Donald Sutherland, un actor pitoresc și înzestrat, cu o carieră formidabilă, dar care, în mod regretabil, a fost ocolit de atenția Academiei, cu excepția unei statuete onorifice, o cale elegantă doar în aparență de a repara o lungă listă de omisiuni inexplicabile.

Iată trei roluri remarcabile ale sale, pentru are ar fi meritat macar o nominalizare la Oscar:

M*A*S*H – știu, când spunem acest titlul, ne gândim la varianta sa de televiziune, cu galeria sa de personaje aiurite și adorabile (Radar, Klinger, vi-i aduceți aminte, nu?).

Însă, înainte de îndrăgitul serial, a existat acest film al lui Robert Altman, care e construit în jurul aceleiași idei – câțiva membri ai unui spital de campanie din timpul Războiului Coreei folosesc trăznăile și revolta anarhisto-bufă pentru a supraviețui ororilor care îi asaltează din toate părțile.

Spre deosebire de versiunea pentru micul ecran, pelicula de lungmetraj e mai acidă și mai necruțătoare cu natura umană.

Ca Hawkeye, Donald Sutherland nu își îmbibă personajul cu energia nevrotică a lui Alan Alda, ci îi conferă un aer malițios, în deplin acord cu figura sa care pare glacială.

Pare.

***

Klute – filmul regizat de Alan J. Pakula stă sub semnul unui paradox: deși titlul este al personajului principal eponim, adevarata protagonista este prostituata jucată de Jane Fonda, care intră în vizorul unui asasin în serie și își dezvăluie foarte complexa lume interioară în niște ședințe de terapie, veritabile bijuterii ale artei monologului.

Toate aceste stări, pentru a căror strălucită redare actrița a câștigat Oscarul, sunt potențate de interacțiunile cu detectivul interpretat de Donald Sutherland.

Placid, dar integru, deloc spectaculos, dar captivant prin modul cum gestionează provocările psihologice ale prostituatei pentru care bărbații erau doar inamici sau unelte, actorul e catalizatorul transformării ei.

Uneori, un rol mare n-are nimic flamboaiant, ci este pur și simplu perfect adecvat poveștii și înțelesurilor ei.

***

Ordinary People – cea mai strigătoare la cer nedreptate care i s-a făcut lui Donald Sutherland rămâne faptul că, față de colegii de distribuție, nu a primit el însuși o nominalizare pentru acest rol tulburător și subtil.

O familie formată din tată, mamă și fiu mai mic jelesc moartea fiului/fratelui celui mare, fiecare în felul său.

Tatăl e reținut și serviabil până la moliciune, mama se refugiază în cutume, iar fiul e într-o depresie cruntă.

Robert Redford reușește să construiască o sugestivă frescă a lipsei de comunicare generate de o traumă majoră și, ignorând flagranta fraudă a nominalizării lui Timothy Hutton, ulterior și câștigător, la rol secundar, când el e protagonistul toată ziua (am scris mai pe larg despre asta aici), pelicula sa rămâne una relevantă, în ciuda oprobriului posterității, care ar fi preferat The Raging Bull al lui Scorsese.

Donald Sutherland are un aport semnificativ la încărcătura emoțională a filmului, iar scena în care dă glas durerii și îi reproșează soției că o preocupau pantofii în ziua înmormântării copilului lor e sfâșietoare, deși actorul, în ton cu stilul său, nu e emfatic, așa cum ar fi fost un Al Pacino.

Suferința are multe glasuri.

Nu e dracu’ așa negru până nu l-ai văzut cu HeyLED la Inspire Cinema

By Iulian in Filme, Special 0 Comment

În mitologia romană există o zeitate interesantă, pe nume Janus.

Divinitatea cu doua fețe, care privește atât spre trecut, cât și spre viitor.

Cei de la Inspire Cinema și-au asumat aceeași sarcină de a ne conduce în ambele direcții ale lumii filmului.

Privesc spre trecut prin proiectul CINEMATECA, care a parcurs deja două sezoane, pregătindu-se cu voioșie de al treilea, și care a readus pe marele ecran capodopere ale cinematografiei pentru spectatorii mici și mari.

Privesc spre viitor, prin inaugurarea sălii HeyLED VIP+ din incinta cinematografului multiplex din Electroputere Parc, prima utilizare a acestei versiuni de echipament în Europa.

Tehnologia HeyLED propune un tip de ecran de ultimă generație, care ne dezvăluie un negru pur și implicit, contrast și luminozitate sporite, rezultatul fiind o coloratură cum n-am văzut până acum.

Un ecran HeyLED este alcătuit din 110 cabinete LED, având dimensiunile de 10 X 6 metri și însumând 2,2 milioane de pixeli.

Datorită nivelului de negru cauzat de reflexia scăzută, poate asigura și o imagine de înaltă calitate chiar și când există lumină ambientală, permițând folosirea sălilor de cinema și pentru alte tipuri de proiecții.

Puteți citi mai multe detalii pe site-ul celor de la Inspire Cinema, iar eu o să mă concentrez pe senzațiile-mi proprii sau pe care le-am observat la cei din jur în contact cu această tehnologie.

Pentru exemplificare, ni s-a arătat un videoclip în două versiuni, bidimensională și tridimensională. Dacă prima era impresionantă în sine, la cea de de-a doua am auzit exclamații care îmbinau surpriza cu încântarea, cum probabil a smuls trenul fraților Lumiere când l-au asmuțit asupra publicului acum mai bine de o sută de ani.

Cât despre autorul acestor rânduri, pe măsură ce se acomoda cu aproape supranaturala calitate a imaginii, începea să se lase în voia imaginației unor proiecții posibile, dacă nu chiar viitoare.

Oare cum ar fi acea superbă alegorie cu Deborah Kerr pe un asemenea ecran?

Sau acea aventură în Egiptul antic de care nu mă satur de când eram puștan?

Sau câteva pelicule ale unuia dintre cei mai meseriași regizori ai prezentului?

Și alte câte și mai câte.

Demonstrația cea mai amplă a fost o proiecție a filmului Bad Boys – Ride or Die, pe care organizatorii mărturiseau că au ales-o în lipsă de alte producții 3D relevante din această perioadă.

Însă s-a dovedit a fi o experiență spectaculoasă și foarte concludentă în privința imensului potențial al tehnologiei HeyLED.

Asta pentru că, spre deosebire de predecesorul Michael Bay, care prefera scene ample și explozii pe trei cvartale, regizorii Adid El Arbi și Bilall Falah au o abordare de proximitate, care te bagă în miezul acțiunii, pe direcția pumnilor sau în calea gloanțelor. Iar unghiurile inedite de filmare, inclusiv unele care au gâdilat nostalgia tuturor jucătorilor de FPS din sală, au ocupat tot ecranul acela amplu, întru sporirea adrenalinei.

Bineînțeles, tehnologia n-ar fi salvat un film nereușit, însă această a patra aventură a simpaticului tandem Will Smith – Martin Lawrence reușește să nu emane în niciun moment izul de ciorbă reîncălzită.

Trecerea inexorabilă a timpului nu i-a ocolit pe cei doi (parcă Will Smith iese mai bine aici), iar asta e pricină de diverse glume sau mecanisme narative, iar dacă tot e în floare corectitudinea politică în SUA, măcar e utilizată cu cap, pentru că avem un al treilea protagonist remarcabil în persoana lui Jacob Scipio alias Armando (știți cine e, dacă nu, mergeți de vizionați capitolul anterior), semn că importanța populației hispanice în America e un fapt incontestabil.

Pentru un film cu protagoniști de culoare (era să zic negri, dar nu vreau s-o pățesc ca arbitrul Colțescu), e remarcabil și câte glume cu înțeles echivoc sunt enunțate. Poate că Hollywoodul nu e pierdut cu totul.

Distribuția e întregită de dame bine și actori de toate palorile (Reggie rulz), toți gonind într-un iureș cinematografic despre corupție polițienească, traume ale trecutului și reconcilieri familiale.

Bad boys, bad boys
Whatcha gonna do?
Whatcha gonna do when they come for you?

Well, I’m gonna see them on a f*cking HeyLED screen, that’s what I’m gonna do.

Credit foto: Flori Manda, Kinga Dinnyes, Daniel Botea.

Emoții multe, viață multă

By Iulian in Filme 0 Comment

Vreți să mă chinuiți?

Puneți-mă să aleg cel mai bun film de la Pixar.

Supliciul merge și cu cele mai bune trei.

Și cinci.

Și zece.

Dacă vă milostiviți de mine și îmi acordați măcar o duzină, poate mă încumet să spun niște titluri.

Iar printre ele cu siguranță se va regăsi Inside Out.

O alegorie adorabilă, inteligentă, documentată și antrenantă despre ansamblul de emoții din căpșorul unei fetițe pre-adolescente.

Finalul ne-a lăsat cu declanșarea pubertății și cu promisiunea unei continuări.

Care s-a materializat, dar dupa ceva ani.

Așteptarea a meritat, însă.

Inside Out 2 nu strică nimic din toate cele bune (și multe) ale predecesorului, iar ce aduce în plus e făcut cu cap și cu gust.

Nemaiavând nevoie de expozițiunea care ne familiarizează cu emoțiile personificate, echipa de realizatori condusă de Kelsey Mann ne bagă în acțiune fără prea multe fasoane.

Simpaticele personaje inițiale (Bucuria, Tristețea, Dezgustul, Frica și Furia) își văd atribuțiile uzurpate de un grup de arătări sentimentale nou apărute în schema neuronală a lui Riley – Anxietatea, Invidia, Rușinea și Plictiseala/Blazarea.

De aici rezultă un iureș de pățanii interioare care reflectă (sau generează) manifestările exterioare ale protagonistei.

Valorile promovate sunt cele solide, americane, iar morala poveștii e limpede precum cristalul de Baccarat, fără a fi simplistă.

Ba îndrăznesc să spun că, în inegalabila tradiție Pixar, că nu doar cei nevârstnici, ci și adulții sadea au multe lucruri de învățat din Inside Out 2.

Interpretările vocale întregesc desăvârșirea audio-vizuală a producției, cu mențiuni pentru Maya Hawke, a cărei energie auditivă întregește pitorescul deșucheat al Anxietății, precum și pentru intervențiile scurte, dar de efect ale Plictiselii, însuflețită de, surpriză, Adele Exarchopoulos, interpreta de neuitat dintr-una dintre cele mai complexe povești de dragoste din secolul XXI, La vie d’Adele.

Știu că încheierea nu e științifică, dar e cea pe care o consider adecvată.

Văzând Inside Out 2, în scăfârlia mea s-a deșteptat o cohortă de emoții – Încântarea, Nostalgia, Compasiunea, Amuzamentul, Solidaritatea, Prietenia, toate purtând pe brațe pe cea care merită să nu se piardă niciodată.

Bucuria Vieții.

Tușe românești la Hollywood – Înduioșări victoriene

By Iulian in Filme 0 Comment

Trecuse multicel de când nu mă aplecasem asupra unui film regizat de Jean Negulescu, așa că iată una dintre peliculele sale care, deși nu foarte cunoscută, este impecabil realizată – The Mudlark.

Povestea este simplă, dar emoționantă – în Londra victoriană, un puștan nevoiaș care își câștigă existența căutând prin mâlul Tamisei (de unde și denumirea de ”mudlark”) găsește o camee cu chipul reginei eponime și își pune în gând să o cunoască.

La acel moment, regina Victoria era în doliu după prințul Albert și se izolase de lume, nu doar de supuși, ci și chiar de înalții demnitari ai Imperiului, între care un exasperat Benjamin Disraeli.

Pățaniile care îl aduc pe acest simpatic alter ego de Oliver Twist la Windsor reușesc să o convingă pe îndurerată figură încoronată că are o datorie de mamă față de toată națiunea.

Filmul nu suscită un angajament intens, dar regia lui Jean Negulescu este desăvârșită, de la spectacolul dickensian al copiilor sub pragul sărăciei până la somptuoasele decoruri ale palatului regal.

În acest cadru bine conturat sunt plasate interpretări reușite.

Britanicii au făcut scandal mare când s-a răspândit vestea că o americancă sadea (Irene Dunne) o s-o joace pe venerata lor regină, însă s-au liniștit descoperind câtă reținere și blândă încăpățânare pune în rol actrița care a făcut carieră în comediile în care l-a avut partener pe Cary Grant.

Băiețelul Andrew Ray exprimă exact candoarea necesară înmuierii unei inimi suferinde, iar Finlay Currie e un scoțian dintr-un bucată și cel care vorbește, cu accent aproape neinteligibil, cu bunul simț al celui care înțelege ce înseamnă să fi pierdut pe cineva drag, dar și că ai o datorie față de răposat să nu abandonezi lumea și să o slujești.

Însă cel care se distinge cel mai mult în The Mudlark este fără doar și poate Alec Guinness drept Disraeli. Talentul imens al actorului se pliază la țanc pe personalitatea flegmatică și spirituală a acestui politician britanic.

Poate că discursul său de final exprimă idei mai generoase decât l-au animat pe Disraeli cel istoric, mult mai cinic și mai conservator, însă e un veritabil tur de forță interpretativ, pe care Jean Negulescu îl filmează dintr-o bucată, provocându-ne astfel să fim pătrunși de o mostră de artă retorică de mult apusă.

Cum am mai spus-o, lui Jean Negulescu nu i-a fost teamă de provocări.

Și le-a mai și făcut față în mod mai mult decât mulțumitor, așa cum o demonstrează și The Mudlark.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Tușe românești la Hollywood (Rezistența feminină)

Judy the Obscure

By Iulian in Filme 0 Comment

În spatele sclipitoarelor imagini ale Hollywoodului sunt multe povești pilduitoare și triste despre prețul piperat al succesului.

Despre viața lui Montgomery Clift s-a spus că a fost o prelungă sinucidere.

S-ar aplica și lui Judy Garland, iar coincidența face că și el, și ea s-au stins în jurul aceleiași vârste (el 46, ea 47), iar ultimele lor roluri remarcabile au fost în același film – The Judgement at Nuremberg.

Despre Montgomery Clift nu știu să se fi realizat încă o biografie, dar despre interpreta de neuitat a lui Dorothy avem Judy, cu o Rene Zellweger într-un rol de Oscar.

Povestea este un crâmpei din finalul lungii ei agonii, adică seria de concerte susținute de Garland în Londra, în ultimul an al vieții.

Deja o epavă din punct de vedere psihic, ba chiar și fizic, artista e o versiune feminină de Atlas care duce în spate o sumedenie de traume. Nu întâmplător, când nu e pe scenă, protagonista e adusă de spate, aproape înfrântă de presiunile la care a fost supusă de mică, dar și de propriile greșeli.

Iar postura e doar un element din deplina dedicare a actriței față de rol. Impresionant e accentul prin care încearcă să îl recreeze pe al lui Garland, zâmbetul chinuit care ascunde de fapt o mare suferință (vezi și cazul Paul Mescal în After Sun), dar mai ales performanța vocală.

Căci Renee Zellweger cântă ea însăși, iar a-ți asuma riscul de a interpreta melodii arhicunoscute ale unei figuri deja de legendă și nu oricum, ci cu discrete defecte impuse de starea psihică a personajului, este într-adevăr materie primă de Oscar.

Pelicula regizată de Rupert Goold n-are cusururi mari într-ale realizării, însă nici nu are prea multe de oferit în afara amplului studiu de caz psihologic oferit de protagonistă.

Poate Jessie Buckley drept aceea care o asistă și îi rezolvă mofturile divei decăzute oferă o fărâmă de umanitate, iar secvențele din trecut, când se conturează mecanismul inuman care a transformat-o pe ingenua Judy Garland într-un produs mediatic, sunt eficiente, dar simpliste.

Ne rămâne, totuși, scena de final, atât de emoționantă, încât reușește să o reabiliteze pe Judy Garland, așa cum deznodământul din Bubba Ho-tep ni-l reconstruiește pe Elvis Presley așa cum ne-am fi dorit să fie.

Marii artiști au fost oameni ca toți oamenii, însă noi avem nevoie de ei ca semizei.

Șapte zile, șapte filme despre fotbal

By Iulian in Filme 0 Comment

Mai sunt șapte zile până la începerea Campionatului European de Fotbal unde, minune mare, e calificată și România, așa că, pentru fiecare zi vă propun un film cu și despre sportul-rege.

Victory – o peliculă care nu poate lipsi de pe nicio astfel de listă, pentru că, dincolo de regia meșteșugită a unui grande al cinematografiei, John Huston, are meritul de a aduce împreună actorii de calibru, Michael Caine sau Sylvester Stallon (care e portar), și foști fotbaliști de marcă (puteți citi enumerare lor în articolul pe care l-am scris mai demult despre acest film), în frunte cu Edson Arantes do Nascimento zis și Pelé.

O scenă aparte este aceea în care Michael Caine, căpitan-antrenor al echipei de deținuți de război care urmează să înfrunte selecționata naziștilor, explică o strategie savantă pe tablă, iar Pelé, după ce urmărește amuzat expunerea, pune mâna pe cretă și desenează cum o să dribleze singur până la poarta adversă și o să bage gol.

***

Phorpa – ultimul loc unde te-ai aștepta să dai peste o pasiune arzătoare pentru fotbal este într-o mânăstire budistă de rit tibetan. Însă tocmai asta se întâmplă în acest film (tradus în engleză ca The Cup) scris și regizat Khyentse Norbu – într-un lăcaș de cult tibetan aflat în exil în India (o tema secundară a peliculei este și revolta împotriva ocupației chineze), doi novici mai derbedei se dau ceasul morții să facă rost de un televizor, ca să urmărească împreună cu toți confrații finala Campionatului Mondial din 1998.

Ritualurile religioase sunt înfățișate natural, dar și cu un dram de umor, interacțiunile cu indienii localnici au un pic de ironie la adresa mercantilismului acestora, iar secvența când se chinuie să instaleze antena parabolică și să facă televizorul să meargă e de-a dreptul tensionată. Hai, băieți, că începe meciul!

Da, fotbalul nu are frontiere.

***

Shaolin Soccer – din Tibet ne mutăm mai hacana, la călugării Shaolin, pentru de departe cel mai amuzant film despre fotbal făcut vreodată. Unui tânăr și deșucheat practicant al acestei arte (Stephen Chow, nebunul inspirat care semnează și regia și scenariul) îi vine ideea să îi reunească pe frații întru credință (fiecare cu abilitățile lui) zburătăciți care încotro, pentru a forma o echipă de fotbal și a se opune formației unui corporatist malefic.

Dar ce vă mai plictisesc eu cu detalii!

Pelicula conține niște scene care îmbină fotbalul cu aerul producțiilor de arte marțiale deșănțate, însă nici caracterizând-o astfel nu reușesc să redau în întregime deliciul delirant pe care îl oferă.

Dacă e să alegeți un singur film despre sportul-rege de pe lumea asta, acesta trebuie să fie.

***

Bend It Like Beckham – cine a citit White Teeth de Zadie Smith o să recunoască în acest film realizat de Gurinder Chadha aceeași superbă expresie a multiculturalismului londonez, cu diferența că aici se manifestă prin fotbal. O adolescentă pakistaneză (Parminder Nagra), aflată la a doua generație stabilită în Anglia, are o pasiune atipică pentru sexul și originea ei – sportul cu balonul rotund.

Îl practică în secret, se împrietenește cu o colegă ambițioasă (Keira Knightley, tinerică și slăbănoagă), se înamorează de antrenor (Jonathan Rhys Meyers, tinerel și slăbănog) și înfruntă dezaprobarea familiei și a comunității.

Momentele de cumpănă și reconcilierile sunt previzibile, dar filmul conține o sumedenie de scene înduioșătoare sau amuzante.

Cât despre fotbal, e la locul lui. Meciurile sunt schematic redate, însă sesiunile de antrenament sunt cele mai detaliate pe care le-am văzut vreodată în vreo producție de gen. Sper că tot așa îi pune Edi Iordănescu la muncă pe tricolori, poate, poate fac o figură frumoasă.

***

Afsaid – nu te-ai aștepta ca din Iran să vină un film care mustește de pasiune pentru fotbal. Însă pelicula lui Jahar Panahi exact asta emană și mai și reușește performanța de a fi atât o subtilă satiră a condiției femeii în această țară sau o frescă discrepanțelor regionale, cât și un imn adus omeniei în general.

O tânără deghizată în bărbat încearcă să se strecoare la un meci decisiv de calificare al Iranului împotriva Bahrainului, dar e prinsă și băgată într-un țarc, alături de altele care au procedat similar. Interacțiunile dintre deținute și gardieni sunt savuroase și inteligente, însă cele două secvențe realizate în mijloace de transport în comun sunt senzaționale: cea a drumului spre stadion de la început, cu entuziasmul general și tensiunea incognito-ului, și cea de final, cu euforia care transcende orice bariere.

Hai să vă mai spun și că actorii nu sunt profesioniști, iar faptul că Iranul nu a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin este din cauză că autoritățile au refuzat să-l supună nominalizării, oficialii de la Ministerul Culturii de-acolo fiind ofticați că regizorul i-a tras pe sfoară și le-a prezentat anterior aprobării un cu totul alt scenariu.

Cum spuneam cu alte ocazii, cinematografia din Iran e remarcabilă prin emanciparea ei.

***

The Damned United – un film despre fotbal care se petrece mai mult prin vestiar sau birouri administrative n-are cum să fie interesant, nu?

Greșit.

Filmul realizat de Tom Hooper cu mâna sigură pe care i-am admirat-o ulterior în The King’s Speech sau Les Miserables (o să ocolesc subiectul Cats) ne prezintă proverbiala perioadă de doar 44 de zile (ca de mucenici) a lui Brian Clough ca antrenor la Leeds United.

Pentru cititorii care nu sunt microbiști de vârsta a treia, e nevoie de un pic de explicații de ordin istoric: Brian Clough a fost o figură de legendă a fotbalului englez și internațional în anii ’70, când a reușit să ia Derby County și dintr-o echipă de divizia a doua să o ducă în postura de campioană în Premier League, pentru ca apoi să preia pe Nottingham Forest și să îi pună pe cap lauri și mai importanți, adică două Cupe ale Campionilor consecutive.

Între aceste două epopei a avut loc episodul cu pricina, transpus filmic ca o parabolă despre sfidarea convențiilor, despre excese și despre ambiția care te înalță și te doboară deopotrivă.

Michael Sheen e în mare bulan în rolul principal și e secondat excelent de Timothy Spall ca Peter Taylor, ilustrul asistent al lui Clough, al cărui rol era ca al lui Brânzovenescu: Tache, Tache, fii cuminte!

Nu sunt multe meciuri în campionatul nostru românesc la fel de antrenante ca filmul ăsta.

***

Holy Goalie – călugări tibetani am văzut, călugări Shaolin am văzut, de ce n-am vedea și călugări catolici având de-a face cu fotbalul?

Ca să salveze mânăstirea-i dragă, sortită a fi transformată în hotel, starețul respectivului lăcaș de cult spaniol acceptă să participe la campionatul apostolic de fotbal, a cărui finală se desfășoară chiar la Vatican.

Pentru asta dă echipa pe mâna unui călugăr non-conformist, exilat acolo pentru gura multă și dedicarea umanitară prea mare.

Fără să fie vreo capodoperă, mai chiar suferind de niște excese de limbaj sau de situație, Que baje Dios y lo vea (am preferat titlul în engleză, pentru că e mai simpatic) se mântuiește prin dedicarea pentru fotbal și prin personajele pe care ajungi să le cunoști și să le îndrăgești.

O scenă aparte e aceea în care călugării catolici au nevoie să se ducă la un pastor protestant, ca să transfere un atacant. Asta e, vrei performanță, trebuie să ai toate posturile acoperite.