Furiosa și iute

By Iulian in Filme 0 Comment

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Prin ochi de femeie

By Iulian in Filme 0 Comment

Conform tradiției pe care o am de câțiva ani, în ziua de Paște mă aplec asupra unui film cu tematică biblică.

De data aceasta este vorba despre Mary Magdalene, o peliculă care urmărește același traseu al lui Iisus și al apostolilor săi, dar filtrat prin ochii acestei protagoniste.

Mulți se vor repezi să creadă că este vorba despre prostituata din episodul tentativei de lapidare, însă filmul regizat de Garth Davis și scris de Helen Edmundson și Philippa Goslett (de remarcat componența exclusiv feminină a departamentului scenaristic) își propune să dezmintă imaginea încetățenită și o prezinte pe acea Maria Magdalena cu reputație de sfântă, venerată cu precădere în țările catolice și subiect a numeroase legende aprocrife.

Mai mult, eroina de față apare ca fiind cea care înțelege în esență mesajul de împăcare și comuniune al lui Iisus, spre deosebire de apostolii bărbați, care au intenții militante sau așteaptă ceva concret.

Tot acest revizionism ar fi fost scandalos acum câțiva zeci de ani, acum e plăpând din punct de vedere ideologic, așa că, dacă Mary Magdalene are ceva în plus de oferit, e mai mult din punct de vedere estetic.

Filmul e lent, fragmentat narativ și nu suscită emoții puternice, nici măcar în scenele Calvarului. Predicile lui Iisus nu sunt înflăcărate și trimit mai degrabă la introspecție, nu că ar asta n-ar fi un lucru benefic.

Există, totuși, câteva momente de efect, precum alungarea negustorilor din Templu, când simți tensiunea cum mocnește într-o mulțime debusolată, un butoi cu pulbere din care nu lipsește decât scânteia revoltei, sau colonia leproșilor, de unde ieși mai zguduit ca în biciuirea aia sanguinară la care s-a dedat Mel Gibson.

Alegerea lui Joaquin Phoenix ca Iisus este cel puțin la fel de discutabilă ca aceea de a-l face Napoleon. Nu mă sfiesc să spun că aici rolul îi iese mai bine. Deși nu exaltă mulțimile, e ceva în modul lui molcom și ușor hipnotic de a rosti replicile și pildele cunoscute care le face, dacă nu convingătoare, măcar relevante.

Schimburile de priviri intense pe care le are cu Maria Magdalena dau apă la moară celor care au luat Codul lui Da Vinci de bun, iar dacă ți-a ajuns la urechi și că actorii s-au cuplat în timpul filmărilor, impresia devine și mai dubioasă.

Restul distribuției e la înălțimea provocării scenariului grav și schematic. Chiwetel Ejiofor e un Petru impunător și care nu-și ascunde antipatia față de Maria Magdalena, iar Tahar Rahim (mai știți cum se intitulează filmul care l-a făcut celebru?) e un Iuda deloc odios, ba care chiar îți suscită un fel de compasiune. Cred că, din punct de vedere strict interpretativ, este cea mai mare reușită a producției.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar salva Mary Magdalene de pecetea lipsei de caracter memorabil, dacă nu ar fi figura de o celestă serenitate a lui Rooney Mara.

E aceeași reținere din Carol, dar cu potențarea celui important element al figurii ei – ochii.

În acel albastru ușor oțelit se răsfrâng trăiri intense, dar niciodată manifestate haotic.

Avem timp să constatăm asta, pentru că regizorul Garth Davis îi acordă timp și prim-planuri.

Contemplând-o, am început să întrevăd o sursă de inspirație artistică – sublima pictură Bunavestire a lui Antonello da Messina.

Că am dreptate sau nu, nu mai contează.

Mary Magdalene a trezit ceva în mine, iar asta e rațiunea de a fi a oricărui film.

Top 10 melodii de Oscar (varianta nominalizatelor)

By Iulian in Filme, Intre muzical si conceptual 0 Comment

A fost o mare plăcere, dar și provocare să aleg cele mai bune zece melodii câștigătoare de Oscar, iar aici puteți consulta rezultatul ei.

A fost o plăcere cel puțin la fel de mare, ca să nu mai zic de provocare, de a alege alte zece melodii, de data acesta dintre cele nominalizate la Oscar de-a lungul istoriei acestor premii.

A trebuit să fac tăieturi și mai dureroase decât la precedenta incursiune cinematografico-muzicală, însă viața e plină de alegeri, așa că iată-le pe ale mele:

Cheek to Cheek din filmul Top Hat (1935)

În prelunga documentare pentru acest articol, l-am întâlnit pe Fred Astaire de multe ori, însă niciodată nu a părut atât de simpatic, suav și inspirat ca în acest dans superb dedicat aceleia alături de care a cunoscut consacrarea – Ginger Rogers. Și când te gândești că raportul sumar al primei audiții pe care Astaire a efectuat-o la Hollywood conținea următoarele: Can’t act. Can’t sing. Slightly bald. Can dance a little. Istoria nu l-a consemnat pe evaluatorul lipsit de fler.

What’s New Pussycat? din filmul cu același titlu (1965)

Tom Jones are o voce pe care i-o recunosc dintr-o mie, tunătoare, dar blândă, care poate aborda cântece de mare încărcătură dramatică, precum Delilah, dar și acesta, haios și plin de apropopuri. Interesant de menționat că melodia apare în filmul de debut ca scenarist și actor al lui Woody Allen. De unde și obsesia pentru pisicuțe.

Ghostbusters din filmul cu același titlu (1984)

Anii ’80 au produs o sumedenie de cântece oscarizate și nominalizate memorabile, iar acesta al lui Ray Parker Jr. reușește să se remarce prin faptul că a contribuit decisiv la succesul filmului eponim. Iar repetiția refrenului, căreia nu i se poți sustrage, e ilustrativă pentru modul cum funcționează creierul nostru.

Pi’s Lullaby din Life of Pi (2012)

Când am auzit că romanul lui Yann Martel, una dintre cele mai revelatoare lecturi din viața mea, urmează să fie ecranizat, am crezut că e un pariu pierdut din start. Însă, sub bagheta extraordinară a lui Ang Lee, această poveste despre povești a dobândit dimensiuni nebănuite, sublim întruchipate de acest cântec, pur indian în sonoritate, dar universal prin emoțiile pe care le trezește: duioșie, nostalgie, împăcare.

The Woody Woodpecker Song din scurtmetrajul Wet Blanket Policy (1948)

Ciocănitoare Woody e un personaj binecunoscut, nu în ultimul rând grație râsului sardonic și irezistibil, care redă zgomotul pe care pasărea îl face când prestează activitatea pentru care este renumită. Ascultați numai cât de bine se potrivește ca refren al acestei melodii, care are și niște versuri de tot hazul.

Down Argentine Way din filmul cu același titlu (1940)

Un număr muzical-dansant bilingv, avându-i în prim-plan pe Betty Grable și Don Ameche, doi interpreți pe nedrept uitați acum, dar care au pus umărul la transformarea Hollywoodului din industrie audio-vizuală în fabrică de vise. Instalați-vă confortabil și lăsați melodia să vă transporte într-o lume sclipitoare, colorată și mai bună.

Dust din Under the Western Stars (1938)

Poate cea mai șocantă descoperire pe care am făcut-o în cadrul acestei vaste documentări. Cântecul compus și scris de Johnny Marvin nu vorbește despre dragoste, pisicuțe sau orice altceva veți găsi în această listă. Este povestea secetei numită îndeobște Dust Bowl, care pune în mișcare și tragica frescă a dislocării sociale din Fructele mâniei a lui Steinbeck. Pentru noi, doljenii, care asistăm neputincioși la deșertificarea județului, impactul melodiei e înzecit. Bucata corală este o versiune muzicală de Eli, Eli, lama sabahtani?. O întrebare pe care merită să ne-o punem noi înșine.

Eye of the Tiger din Rocky III (1982)

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că melodia asta se regăsește în acest top. De fapt, ar trebuie să ne mire că nu apare în precedenta listă, cea a câștigătoarele. Cu tot respectul pentru Up Where We Belong, o baladă blues frumoasă din An Officer and a Gentleman, e greu de egalat senzația de entuziasm și adrenalină pe care o simți ascultându-i pe cei de la Survivor împingându-te să duci cea mai dură luptă din toate – cea cu sine. Și când te gândești că Stallone voia alt cântec inițial pentru scena sa cheie.

(Everything I do) I Do It For You din Robin Hood: Prince of Thieves (1991)

Hai să recunoaștem, în afară de Alan Rickman, parodia inspirată lui Mel Brooks și cântecul ăsta al lui Bryan Adams, Robin Hood al lui Kevin Costner nu e cine știe ce. Versuri înălțătoare și o voce legendară, care îți dădeau curaj în liceu să o inviți la un dans lent pe aceea de care îți plăcea. Iar dacă își lăsa capul pe umărul tău, lucrurile puteau evolua neașteptat de bine.

The Bare Necessities din The Jungle Book (1967)

Puteți să puneți la îndoială clasamentul de până aici, dar nu cred că sunteți atât de negri la inimă să contestați locul I acestui cântec, pe care un sondaj l-a declarat cel mai fericit dintre toate de la Disney. Și numai gândiți-vă câte sunt. Da, printre simple necesități ale vieții este și muzica asta din filme, care ne umple sufletele și ne ține de-a pururi tineri.

Barbenheimer se întoarce!

By Iulian in Filme 0 Comment

Emily Blunt a jucat în Oppenheimer și a fost nominalizată la Oscar.

Ryan Gosling a jucat în Barbie și a fost nominalizat în Oscar.

Așa că, împreună, au pus de un nou Barbenheimer, zis și The Fall Guy, sub oblăduirea regizorală a lui David Leitch, cel responsabil de excelentul Bullet Train.

Un cascador prăpădit psihic după ce un accident i-a întrerupt cariera și relația cu o operatoare de imagine nurlie primește un nou rol de cal de bătaie, într-o producție regizată acum chiar de fosta.

Înțepăturile romantice sunt inevitabile, apare și un mister, și o crimuță, iar scenele de acțiune gen anii ’90, adică neverosimile și spectaculoase, abundă.

Niciunul dintre firele narative de mai sus nu este dezvoltat prea mult, deși e de remarcat cât de închegat e întregul.

Asta pentru că, în esență, ca remake al filmului cu același titlu din 1981, cel de față este un omagiu adus breslei cascadorilor și, in extenso, tuturor artizanilor nevăzuți din spatele realizării unei producții cinematografice de gen.

E aceeași demontare a butaforiei din Once Upon a Time… in Hollywood sau Babylon, dar fără condescendența gen ”Bă inculților, eu am văzut mai multe filme ca voi!” a lui Tarantino sau grotescul frenetic al lui Damien Chazelle.

David Leitch și scenariștii Drew Pearce și Glen A. Larson n-au ambiții textuale mari, în ultimă instanță vor să construiască o peliculă care să le placă și lor, și spectatorilor.

Lipsa de afectare, precum și existența umorului sănătos, dar niciodată auto-depreciativ sunt susținute de filmul din film, un western SF romantic, un kitsch de tot hazul, cu un colorit și o coloană sonoră care trimit fără prea multă perdea la Dune al lui Villeneuve.

Iar asta doar una din multe referințe cinematografice presărate pe ici pe colo, ca într-un simpatic treasure hunt pentru cinefili.

În plus, un semn clar al lejerității agreabile din The Fall Guy este că toată tevatura e plasată în Sydney. Nu spații consacrate, făcute pentru idile, enigme sau urmăriri dramatice, precum Parisul sau New York, ci în metropola australiană recunoscută pentru… Opera eponimă? Mai ziceți voi ceva despre orașul ăsta, că la mine s-au epuizat cunoștințele.

Emily Blunt și Ryan Gosling s-au distrat de minune. Gata cu rolurile de mare încărcătură thespiană. În cazul de față, refuz să cred că nu îi pufnea râsul la schimburile alea de replici la telefon sau în scena când ea dă cu el de pământ în mod repetat, în timp ce îi reproșează mai mult sau mai puțin voalat purtarea de porc de bărbat.

Din restul distribuției, merită amintiți Aaron Taylor-Johnson, Stephanie Hsu, dar mai ales Hannah Waddingham drept o producătoare de o rea credință senzațională. Măcar de-ar fi și politicienii noștri așa simpatici ca ea.

Cu aroganța pe care nu i-am suportat-o niciodată, Jerry Seinfeld a spus de curând că i se pare că industria cinematografică americană e dezorientată.

Aiurea, cu The Fall Guy m-am convins că încă mai sunt oameni pe la Hollywood care vor și știu să îți umple plăcut o seară de vineri.

David Leitch et comp., hai cu următorul!

Portretul unui zbanghiu

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu mă mândresc cu Ilie Năstase (cum sper că reiese din titlu, unde e caracterizarea făcută lui chiar de Ion Țiriac).

Mă mândresc mai degrabă cu sportivitatea Virginiei Ruzici, care a costat-o un Grand Slam.

Mă mândresc și cu tenacitatea Simonei Halep, care a pierdut trei finale majore și a îndurat neîncrederea patologică a compatrioților până să ia primul trofeu la Roland Garros.

Mă mândresc, cu un dram de malițiozitate, cu modul cum a șters pe jos cu Serena Williams la Wimbledon.

Mă mândresc, însă, cu documentarul Nasty, realizat de Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu, Cristian Pascariu, pentru că este cea mai mare producție de genul ăsta pe care au făcut-o vreodată românii.

Nu glumesc deloc, arătați-mi un alt documentar neaoș, care nu se deosebește cu nimic de-ale BBC-ului și care abundă în declarații ale unora precum Jimmy Connors, Billie Jean King, Yannick Noah, Boris Becker, John McEnroe, Mats Wilander sau Stan Smith, adică vreo jumătate de secol de istorie a tenisului.

Mai mult de-atât, se vede o muncă titanică de cercetare. Nasty abundă în imagini inedite și foarte meșteșugit montate.

Aici e calitatea primordială a producției, unde se vede gheara tot mai ascuțită a lui Tudor Giurgiu, același care ne-a oferit de curând și excelentul Libertate.

Nasty este un portret amplu, cu un ușor aer laudativ, dar suficient de onest, încât să te lase să îți alegi singur poziționarea față de personalitatea lui Năastase.

Vaga mea antipatie a ieșit întărită, dar recunosc că sintaxa deșteaptă a documentarului și vârsta prin care am acumulat experiență cu oamenii mi-au permis să decelez și vulnerabilitatea din spatele bufoneriilor agasante ale acestui om.

Sunt momente când clovnul e dezgolit, când vezi cât de dependent este de a fi aplaudat sau huiduit, orice, numai să nu fie ignorat nu. Dacă vreți avataruri moderne ale acestui arhetip, îi avem pe Nick Kyrgios și, într-o versiune atenuată și mai practică, pe Daniil Medvedev.

Cea mai interesantă și consistentă psihologic parte din Nasty este relația dintre Ilie Năstase și Ion Țiriac.

Prietenie există, da.

Dar e acolo și un dram de gaslighting din partea lui Țiriac, de fină și neabătută manipulare, de superioritate și aer de salvator al sufletului damnat al celui pe care îl numește, poate pe bună dreptate, zbanghiu (vezi relația dintre colonelul Parker și Elvis în filmul lui Baz Luhrmann).

Însă nu pot să nu mă întreb:

Oare dacă ar fi vrut, nu ar fi putut oare Țiriac să îl educe (în cea mai neurologică accepțiune a cuvântului cu putință) pe Năstase și să îl pună pe făgașul măreției pe care ar fi putut-o atinge neîndoios?

Ca argument, cam toți confrații din tenis care declarau sus și tare cât i-a influențat Nasty aveau trecute în palmares mult mai multe trofee de mare șlem.

Sau poate i-a plăcut lui Țiriac să exercite deja binecunoscuta-i tiranie asupra mai tânărului și fragilului său protejat, un fel de găina labilă, dar cu ouă de aur.

Și, paradoxal, deși documentarul este despre Ilie Năstase, cea mai tare caracterizare făcută cuiva în timpul lui îl vizează pe Ion Țiriac.

Un comentator englez spune la un moment dat că are alura unui bandit rutean.

Sublim.

Nasty e semnalul că societatea românească e în stare să își prețuiască figurile importante, fără să cadă în păcatul idolatriei.

Hai că se poate!

Ultimul mohican

By Iulian in Filme 0 Comment

Epopeea filmelor de odinioară are mulți protagoniști remarcabili, însă unii au fost acoperiți de un nedrept val de uitare.

Este cazul lui Paul Muni, un Scarface odios, un Louis Pasteur dedicat sau un Emile Zola înălțător.

Galeria creațiilor sale actoricești e lungă, dar ultimul său mare rol are ceva aparte, pentru că este emblematic pentru apusul unei epoci și răsăritul alteia.

The Last Angry Man este despre un doctor bătrân și plin de compasiune dintr-un cartier din Brooklyn, New York, care nu caută îmbogățirea, ci doar să îi ajute pe ceilalți, indiferent de venit sau clasă socială.

Are un nepot care nutrește ambiții să devină jurnalist TV și care, în încercarea de a-i convinge pe mai marii unui studio să-i dea ceva de lucru, se laudă cu unchiul cel generos și le propune să îl facă eroul unui fel de reality-show.

Doar că venerabilul slujitor al lui Hipocrate nu se prea sinchisește de a da bine pe micul ecran, ci doar de a face bine în afara lui.

Observați primele semne ale tranziției de la o eră la alta. Televiziunea e deja în casele oamenilor, iar cinematografia se luptă să îi reziste.

În plus, filmul regizat de Daniel Mann e alb-negru, în dulcele spirit al Hollywoodului la apogeu, însă nu mai vizează decoruri somptuoase, ci spații înguste, de mahala și cartier defavorizat.

Viața de huzur și dramolete a elitelor lăsa loc temelor sociale care vor deveni prevalente în decadele următoare.

Într-o lume care se concentrează tot mai mult pe aparențe și pe foloase de tot felul, personajul bunului doctor apare ca aparținând uneia apuse și iluzorii.

Iar această scânteie aparte nu se vădește doar în caracterizarea protagonistului, ci și în abordarea interpretativă a lui Muni.

Format în școala teatrală new-yorkeză de dinainte de avântul Metodei, e emfatic în manifestări și în dicție, dar niciodată exagerat.

Nu-i pasă de naturalismul actoricesc care câștiga tot mai mulți adepți în Cetatea Filmului, așa cum personajului său nu-i pasă de exigențele unei producții televizate sponsorizate și vorbește cum îi vine la socoteală.

Paul Muni nu vizează să fie realist în exprimare, ci memorabil în manifestare.

Și o face, iar universul acela tern și apăsat de nevoi în care are loc acțiunea este însuflețit de persoana sa.

Figura sa domină filmul, dar alte două reușesc să se distingă.

Una este a unui foarte tânăr Billy Dee Williams (Lando Calrissian din saga Star Wars), în rolul unui adolescent furios, semn că lumea filmului înțelegea deja zbaterea populației de culoare, rană veche și încă nevindecată a Americii.

Cealaltă este a lui Luther Adler, care îl redă înduioșător pe un confrate și prieten al protagonistului.

Amiciția dintre cei doi pare atât de veridică, încât ai zice că era aievea. Și așa și era, de fapt, pentru că pe cei doi actori îi lega o îndelungată activitate pe scena teatrului idiș din New York.

Știind acum toate acestea despre The Last Angry Man, titlul poate părea derutant.

Cine e supărat?

Dar poate că întrebarea mai bună este:

Ce înseamnă să fii supărat?

Să te revolți împotriva conformismului și nedreptății?

Dacă da, atunci nu strică să fim, măcar unii dintre noi, nițel supărați.

Apocalypse Soon sau despre beneficiile insensibilității

By Iulian in Filme 0 Comment

Cândva în vara lui 2016, călătoream de la Craiova la București cu trenul.

La Caracal s-au urcat lângă minte doi americani din personalul civil de la Deveselu.

Am intrat în vorbă cu ei.

Ne-am înțeles bine de tot, deși, pe parcurs, am constatat că nutreau apăsate simpatii republicane și antipatii față de imigranți, erau deținători de arme și urmau să voteze fără doar și poate cu Donald Trump.

Spre finalul călătoriei, cel dintre ei care, paradoxal, părea mai liniștit și mai tăcut, a spus:

Va curge sânge în America, lucrurile nu mai pot continua așa.

M-am minunat auzindu-l, însă, la cum au evoluat lucrurile în timpul președinției respective, n-a fost foarte departe de adevăr.

De aici și până la război civil pare a fi cale lungă.

Există, totuși, tot mai multe păreri că în America de azi polarizarea și frustrările au ajuns exact în acel punct care precedă un conflict fratricid. Iar faptul că posesia unei arme de foc e parte din cultura locului n-are darul să detensioneze situația.

Aceasta este premisa pe care o ia Alex Garland în Civil War și o duce mai departe, cu rezultate fabuloase din punct de vedere strict cinematografic și neplăcute din punct de vedere emoțional.

Filmul urmărește odiseea unui grup de jurnaliști care străbat o Americă sfâșiată de violență și secesiune, ca să îi ia interviu președintelui, baricadat în Casa Albă, înainte ca acesta să fie răsturnat de una dintre taberele adverse.

Am folosit pluralul într-adins, pentru că e foarte puțin clar în Civil War cine se bate cu cine.

Iar asta nu e o slăbiciune a filmului, ci o mostră a coerenței lui. Alex Garland vrea să redea un peisaj dantesc și hiperbolic al degradării Americii, iar pentru asta nu aderă la vreo ideologie clară.

Pe parcurs, protagoniștii sunt martori și înregistrează vizual atrocități comise de toate părțile (noțiunea de luare de prizonieri nu există). Poate că aici e o mică hibă logică a peliculei.

Pe un asemenea Armaghedon, e greu de crezut că fotoreporterii noștri ar beneficia aievea de protecția și deschiderea atâtor tabere (nu toate, după cum veți descoperi în cea mai cruntă scenă a filmului).

Dar asta e un neajuns minor, pentru că Civil War nu e un film de război per se, ci își propune să pătrundă în resorturile psihologice ale unei specii aparte de oameni – jurnaliștii din zonele de conflict.

Oare cum sunt construiți oamenii aceștia, încât se pot pune în pericol doar pentru a surprinde o imagine emblematică?

Și cum rezistă psihic la ororile la care nu numai că sunt expuși nemijlocit, dar de care trebuie chiar să se apropie?

Civil War nu dă multe explicații despre contextului în care e plasată acțiunea și nu o face nici în această privință.

E treaba noastră să decodăm personalitățile personajelor.

Iar în acest sens beneficiem de ajutor din partea unor interpretări excelente.

Kirsten Dunst e punctul focal al filmului, cu atitudinea ei obosită de viață, obosită de moarte. Povara lucrurilor pe care le-a văzut îi e oglindită pe chip. Dar dezumanizarea nu este completă. Se mai găsește dincolo de ea solidaritate cu colegii de breaslă și spirit oblăduitor față de o colegă tinerică, jucată de Cailee Spaeny, al cărei traseu emoțional, mai puțin subtil, e invers, de la inocență la oportunism.

Wagner Moura (extraordinarul căpitan Nascimento din Tropa de elite sau Escobar din serialul eponim) e remarcabil de bine adaptat rigorilor hollywoodiene și redă ipostaza bufonului și a nebunului, indispensabilă pentru profesia aceasta, iar simpaticul Stephen McKinley Henderson, cu figura sa deosebită, e vocea rațiunii, dar și a sacrificiului (da, cele două pot coexista într-un individ, iar asta e unul dintre aspectele înălțătoare ale naturii umane).

Jesse Plemmons s-a ferit cât a putut să-și facă publică prezența în această producție, iar efectul apariției sale este astfel potențat. O fi președintele interpretat de Nick Offerman răul final al filmului, dar nu e și cel care îți poate strica somnul.

Civil War e o suită de secvențe memorabile. Cele exploziv-belicoase îi ies impecabil lui Alex Garland, însă cele de acalmie spulberată de un eveniment brutal și cutremurător au darul să se imprime în memorie nepermis de apăsat.

Chiar când scriu aceste rânduri, vuiesc agențiile de știri despre atacul Iranului asupra Israelului.

Sunt convins că acolo, în acea zona a globului devenită incandescent de fierbinte, sunt deja câțiva smintiți dedicați care ne vor arata adevărata față a războiului.

Cea hâdă.

Trei Hamleți de luat în calcul

By Iulian in Filme 0 Comment

Se apropie o nouă ediție a Festivalului Shakespeare din Craiova, așa că am început pregătirea intelectual-emoțională cu Hamlet cinematografic.

Nu una, ci trei versiuni s-au desfășurat prin sinapsele mele.

***

Această ecranizare din 1990 este încă o operă shakespeariană semnată de Franco Zeffirelli în stilu-i cunoscut – cadru istoric excelent reconstituit și exploatat scenic ca într-un spectacol de operă, arta care i-a fost atât de dragă.

Evident, cea mai controversată decizie a fost de a-l distribui pe Mel Gibson în rolul principal. Ca sa parafrazez nemuritorul pasaj, a fost și n-a fost o alegere bună. Sunt momente când energia deșucheată a actorului, aflat atunci spre apogeul popularității, servește de minune partiturii. Scenele emblematice sunt bine punctate (cea a monologului are și un loc de desfășurare sublim ales), problema este că, spre final, latura lethalweaponiană a lui Gibson începe să se vadă prea mult. La duelul cu Laertes, cel puțin, Hamlet pare aproape tâmpit.

Rămâne, însă, o interpretare de consemnat pentru istoria acestui personaj.

Restul distribuției are prestații meritorii: Alan Bates este un Claudius foarte duplicitar, Ian Holm un Polonius servil cum se cuvine, Glenn Close o suprinzător de fragilă Gertrude, iar Helena Bonhan Carter fură multe scene, atât sfioasă la început, cât și delirantă spre final.

Știut fiind că Zeffirelli juca în echipa cealaltă (replica e din È stata la mano di Dio), nu e de mirare că acordă multă atenție celor două personaje feminine, ba chiar introduce niște note oedipiene în relația dintre Hamlet și mă-sa.

La câte s-au spus și scris despre Hamlet, încăpea și asta.

***

Această producție din 2000 este foarte hulită și cred că merită reabilitată, măcar parțial.

Regizorul Almereyda a ales să transpună piesă într-un New York contemporan, plasând acțiunea printre zgârie-nori, în limuzine și în apartamente la înălțime. Nu i-a ieșit rău, iar scena monologului e memorabilă, desfășurându-se într-un magazin de casete video de filme de ACȚIUNE.

Hamlet al lui Ethan Hawke are aerul unui tânăr de-abia ieșit din adolescență, cu traumele acelei perioade încă nerezolvate, la care se adaugă cea a morții tatălui și căsătoria intempestivă a mamei. A abordare care funcționează caracterologic, dar care nu ajută la argumenta motivația lui pentru răzbunare, deși momentul discuției care pune totul mișcare, cea cu fantoma tatălui său, este încărcată de tensiune și asta datorită unei apăsătoare (a se citi în sens pozitiv) interpretări a lui Sam Shepard.

Distribuția prezintă câteva alegeri inedite, dar nu toate inspirate. Bill Murray pare interesant inițial ca Polonius, dar, pe parcurs, nu se lipește deloc de rol, iar Diane Venora nu aduce nimic în rolul lui Gertrude.

Julia Stiles ca Ophelia dă rezultate când e confruntată cu dereglarea lui Hamlet, cufundându-se în reținere și debusolare, dar momentul emblematic al propriei alunecări spre nebunie e inexistent.

Charismatic, dar viclean e Kyle MacLachlan drept Claudius, iar Karl Geary ca Horatio reușește să se impună ca un personaj mai important decât îl catalogăm îndeobște. De fiecare dată când apare, simți că Prințul Danemarcei are un prieten adevărat.

Nu ocoliți acest Hamlet, nu e de lepădat.

***

La origini, această versiune din 2009 era de teatru pur, aparținând prestigioasei Royal Shakespeare Company, dar modul cum a fost transpusă filmic exploatează extraordinar decorurile moderne, dar adecvate potențării momentelor tragediei.

Unghiurile de filmare alese de Gregory Doran pun în valoare impecabila dicție și expresivitate a interpreților; de pildă, monologul atât de des invocat ne apropie de obrazul retorului întors parțial către noi, conferindu-ne astfel rolul de intimi confidenți ale uneia dintre cele mai profunde dileme ale umanității.

David Tennant e protagonistul piesei și rapid impune o abordare interesantă, care îl duce pe Hamlet și în zona unui fel de bufon shakespearian. Dar nu în stilul lui Mel Gibson de mai sus, care ajunge tot pe-acolo din cauza felului său de-a fi și de a juca. Aici e ceva asumat și atât de elocvent, încât nu o dată m-am pomenit zicându-mi și aproape pocnindu-mi fruntea: Da, mă, cum de nu m-am gândit la asta până acum?

Restul distribuției îmbracă textul parcurs aproape integral cu desăvârșite reacții, însă adevăratul star alternativ al piesei este Patrick Stewart drept Claudius.

Impunător și amenințător, nu se sfiește să-și ascundă antipatia față de fiul vitreg și atitudinea lui pasiv-agresivă.

Parcă în nicio altă variantă de Hamlet n-am simțit animozitatea dintre cei doi la nivel aproape palpabil.

Așa că îmi adun curaj și spun următoarele:

Dacă o fi să alegeți doar una dintre aceste trei versiuni de Hamlet, să fie asta.

E Shakespeare de la mama lui.

Gaslighting inodor

By Iulian in Filme 0 Comment

Gaslight n-a rămas în conștiința colectivă doar ca un film de suspans excelent, ci și ca denumire a unui concept din psihologie.

Este vorba despre acțiunea sistematică a unei persoane de a submina încrederea alteia în propria sănătate mintală.

În scopuri dramatice, pelicula lui George Cukor înfățișează acest proces perfid într-o formă extremă, însă există și o versiune anterioară a sa cinematografică atenuată, dar nu mai puțin elocventă.

Mai precis, Suspicion, film de epocă timpurie al lui Alfred Hitchcock, avându-i drept protagoniști pe Cary Grant și Joan Fontaine.

Fontaine reia aici ipostaza din Rebecca, adică femeia naivă și înțelegătoare, care se căsătorește cu un bărbat care ascunde anumite lucruri.

Dar acum, în cazul lui, nu mai este vorba despre o conștiință încărcată, ci despre una liberă ca pasărea cerului.

Personajul lui Cary Grant este o pușlama pursânge, un aburitor și un leneș, care ar face orice, numai să nu muncească.

Orice?

Se pare că da, pentru că blajina sa soție constată treptat să vadă că e un pezevenchi și, mai rău, începe chiar să creadă că intenționează să o omoare, ca să încaseze polița de asigurare încheiată pe numele ei.

Cu mâna-i impecabilă, Hitchcock ne conduce alături de ea prin această acumulare emoțională, dar, fidel sadismului pe care i-l îndrăgim, nu ne lasă să tragem concluzii definitive.

Joan Fontaine a câștigat Oscarul pentru această partitură, iar merite are. Mototoală și exagerat de conciliantă la început, dezvoltă pe parcurs propria-i duplicitate, pe măsură ce dovezile circumstanțiale îi arată că e în pericol.

De cealaltă parte, Cary Grant uzează fără efort de șarmu-i binecunoscut, la care adaugă unele note amenințătoare, bine estompate, tocmai pentru a sublinia că e altfel decât vrea să pară, dar nu îi iese tot timpul.

Tensiunea hitchcockiană e la locul ei, fără a atinge vârful din alte creații ale maestrului, însă cele mai interesante scene sunt acelea în care el, aproape prins cu ocaua mică, redresează situația și atitudinea ei.

E același mecanism psihologic din Gaslight, dar semnificativ mai finuț, iar Suspicion relevă și un fapt incontestabil.

Nicio astfel de manipulare repetată nu se poate produce, dacă nu există un pic de disponibilitate din partea victimei.

Fiecare dintre noi are nevoie să învețe tehnici de auto-apărare sufletească, iar material didactic există cu toptanul.

Gaslight, Suspicion și alte filme care educă prin suspans.

Memoria e și mumă, și ciumă

By Iulian in Filme 0 Comment

Am primit cu mare interes și, de ce să nu recunosc, cu un dram de mândrie patriotică vestea că romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici, Cartea oglinzilor, va fi ecranizat și îl va avea drept protagonist pe nimeni altul decât Russell Crowe, un actor care, deși a luat în greutate corporală, are încă greutate interpretativă.

Îmbucurător este că filmul regizat de Adam Cooper este o reușită din mai multe puncte de vedere decât mi-aș fi imaginat.

Ca unul care urma să îmi organizez vizionarea pornind de la lectura cărții, aveam impresia, așa cum reieșea din reclame, că Sleeping Dogs va exploata cu precădere a treia parte a romanului, cea în care un polițist cu Alzheimer se angajează să deslușească adevărul din spatele unui caz vechi de zece ani, în urma căruia un reputat profesor de psihologie a fost asasinat brutal, iar presupusul făptaș e pe punctul să fie executat.

Treptat, am descoperit că realizatorii nu au abandonat narațiunea-ștafetă elaborată de scriitor, ci au transformat-o în secvențe de tip flashback, foarte adecvate ideii generale a poveștii, adică relativitatea memoriei, care, în cel mai bun caz, servește ca platoșă împotriva emoțiilor negative, iar în cel mai rău, poate fi pervertită de forțe exterioare.

Mofturoșii vor spune că e doar un Memento reciclat, dar nu-i ascultați. Filmul de față are destule de oferit în plus față de măiastra peliculă a lui Christopher Nolan.

Iar pentru aceia care, ca și mine, știu deznodământul versiunii literare, aflați că aici e altul. Poate că îl intuiești de la un moment dat, însă modul cum este organizată anamneza investigativă este impecabil.

Cu multe, foarte multe kilograme în plus față de cum ne place să ni-l amintim, Russell Crowe e un Atlas defect care poartă filmul pe umeri. Marca imensului său talent este modul cum încearcă să compenseze pierderile de memorie și să le mascheze prin gesturi și, mai ales, prin câte un zâmbet încurcat. Investim astfel simpatie suplimentară în zbaterile sale detectivistice, iar asta contribuie la angajamentul nostru la suspans.

Restul distribuției contribuie prin prestații reușite la întreținerea atmosferei că, într-adevăr, totul e un joc la oglinzilor deformate, în care nu se reflectă ce a fost, ci mai degrabă ce vrem să fi fost.

Karen Gillan (Nebula din seria Guardians of the Galaxy) este întruchiparea unei subtile psihopatii feminine, Marton Czokas e charismatic și dubios, Harry Greenwood e leit Andrei Rublev tenismenul, atât prin plete, cât și prin caracterul nevrotic, iar Thomas M. Wright emană violență sub figura hirsută și placidă.

Însă, pentru că Sleeping Dogs este despre acest inimaginabil de complex proces al memoriei, vă invit să vă uitați cu luare aminte la personajul lui Tommy Flanagan.

Încercați să nu vă documentați în prealabil în privința filmografiei sale.

Va fi un moment când el și Russell Crowe împart prim-planul.

Atunci am simțit cum memoria îmi face o favoare, cum își deschide baierele și mă lasă să rememorez o perioadă încântătoare a adolescenței mele.

Sper că memoria vă va ajuta și pe voi să simțiți această mică plăcere a trecutului înmagazinat în sinapse.

Dar țineți atenția trează.

Pentru că mintea e hoață și ne poate înșela cu voia noastră.