Mai deunăzi discutam cu un amic despre șansele României de a se califica la Cupa Mondială din 2026 (slăbuțe, am conchis amândoi) și, dintr-una într-alta, am ajuns să vorbim despre care ar fi cea mai tare finală pe care am văzut-o.
Fiind mai în vârstă decât mine, înclina spre cea din 1986, cu Maradona la zenit, însă toată dezbaterea m-a ispitit să întocmesc următoarea ierarhie a finalelor pe care am avut ocazia să le urmăresc până acum:
***
Locul 9 – Italia, 1990.
Eram mic atunci, nu mi-aduc aminte foarte multe lucruri din acea Cupă Mondială (cel mai mult mi s-a întipărit în hipocamp faptul că eram în baie și mama îmi făcea duș, iar din sufragerie s-a auzit un urlet colectiv când Balint a băgat gol contra Argentinei lui Maradona).
Am reținut câteva crâmpeie, precum Higuita alergând disperat dupa Roger Milla, figura bonomă a lui Toto Schillachi și dramatismul semifinalei dintre Italia și Argentina, însă finala în sine m-a lăsat rece rapid, așa că am plecat să mă joc în altă cameră. Nicio reacție nu s-a auzit din camera de zi, confirmare a ce a înregistrat și posteritatea: partida câștigată de RFG contra selecționatei Albiceleste n-a fost deloc glorioasă (1-0 printr-un penalty târziu transformat de Andi Brehme).
***
Locul 8 – Africa de Sud, 2010.
O finală inedită, între Spania și Olanda, fiecare fiind atunci în postura de a fi câștigătoare pentru prima dată.
Am văzut meciul la o terasă, împreună cu niște prieteni și eram în minoritate crasă, fiind singurul de acolo care înclina spre batavi.
Motivul era că crescusem hrănit cu poveștile tatălui meu, care nutrea o mare tristețe că Portocala Mecanică și al ei fotbal total, al cărei admirator fusese, eșuase de puțin în două tentative succesive (1970 și 1974) de a câștiga trofeul suprem.
Olanda ar fi putut câștiga, dacă singur cu portarul spaniol ar fi scăpat literalmente oricine altcineva decât ratangiul ăla de Arjen Robben, însă până la urmă a triumfat Spania cu un gol în prelungiri al lui Andres Iniesta.
Retrospectiv, nu am obiecții față de acest deznodământ, pentru că mă uit la numele din selecționata iberică și constat că, pe lângă Don Andres, îi includea pe Iker Casillas, Xavi, Xavi Alonso, Sergio Ramos, David Villa sau Carles Puyol.
Nu cred că greșim cu nimic numind acea echipă Espana Maxima.
***
Locul 7 – Rusia, 2018.
O finală care a opus o echipă bine sudată (Croația lui Modric, Rakitic sau Perisic), dar limitată (nu săriți, că în două meciuri eliminatorii au învins la penalty-uri), și o echipă competentă și nu prea spumoasă (Franța).
Deși scorul de 4-2 indică un meci relativ strâns și spectaculos, în realitate n-a fost deloc așa, iar deznodământul se vădea încă din prima jumătate de oră.
Măcar am văzut goluri, iar atunci apărea în fotbalul mare un tânăr jucător pe care mulți îl considerau drept noul Pele (au exagerat, totuși).
Chipul lui a apărut într-o poantă simpatică de după meci, suprapus peste cel al Libertății care conduce poporul pe baricade, tabloul lui Delacroix, textul fiind Liberté, Égalité, Mbappé.
Mai interesantă a fost ceremonia de premiere, cu Emmanuel Macron și președinta Croației, Kolinda Grabar-Kitarovic, lăsați într-adins să fie muiați de ploaie, în timp ce Vladimir Putin era protejat cu grijă de slujbași îndatoritori. Nu că le păsa primilor doi prea mult.
***
Locul 6 – Brazilia, 2014.
La un sfert de secol după momentul 1990, Argentina și Germania recidivau într-ale plictiselii printr-o finală despre care nu se pot povesti prea multe, în afara unui gol din prelungiri al lui Mario Gotze și a ratării din debut a lui Gonzalo Higuain.
Argentina era condusă de Messi, dar știam că joacă închis, după ce avuseseră un meci chiar și mai lipsit de realizări în semifinala cu Olanda, decisă la lovituri de departajare după 120 de minute în care nu s-a întâmplat nimic, dar chiar nimic!
Germania, pe de altă parte, venea după inubliabilul 7-1 cu Brazilia, țara-gazdă, care a suferit un veritabil șoc-socio politic (președinta Dilma Rousseff a pierdut alegerile după aceea din cauza asta, zice-se), așa că nu aveau scuze.
Ce mi-a rămas cel mai pregnant în memorie este faptul că am văzut acest meci la finalul unei petreceri de botez, alături de câțiva amici, printre care era și un neamț.
Nu mai spun că, băut fiind, a făcut ca toți dracii la cea mai mică decizie potrivnică Mannschaftului, dar nu vreți să știți cum s-a manifestat la final.
Pe mine, unul, m-a luat în brațe și, crezând că mă îmbrățișa, mă bătea pe spate cu lăboanțele, de mi se zguduiau plămânii.
Amicul care ne fusese gazdă mi-a povestit ulterior că neamțul, deja cherchelit de vin și triumf, voia să meargă în oraș să mai bea de bucurie.
În apărarea lui, i-am zis amicului: ”Bă, gândește-te că el trăiește ceva de care noi n-o să avem parte în veci”.
Două amănunte retrospective îmbogățesc amintirea acestei finale:
Scena de după genericul din The Two Popes, cu Benedict al XVI-lea și Francisc I, respectiv Sir Anthony Hopkins și Jonathan Pryce (ambii nominalizați la Oscar), chibițând fiecare pentru ai lui.
A doua zi după finală, un buletin de știri de pe postul francez TV5 îi acorda un videoclip de 15 secunde, însoțit de acest un comentariu juma’ sec, juma’ malițios:
Ieri a avut loc finala Cupei Mondiale și, așa cum se întâmplă de obicei, au câștigat nemții.
***
Locul 5 – Franța, 1998.
O parte din plăcerea rememorării acestei finale dintre Franța și Brazilia este că am văzut-o după ce dădusem examenul de admitere la liceu.
Eram relaxat, rezultatele se afișaseră și erau conforme cu așteptările părinților mei (că aia era problema), așa că meciul a venit ca un prilej de destindere (ceea ce nu s-a putut spune despre semifinala Brazilia-Olanda, bunăoară, un meci superior calitativ, dar care s-a desfășurat între probele română și matematică, iar morcovul era intrat adânc).
Meciul n-a avut prea mult dramatism, totul s-a tranșat în prima repriză, cu cele două lovituri de cap ale lui Zinedine Zidane.
Însă, pentru un pasionat de istorie, ceea ce eram de atunci, a fost un exemplu elocvent cum o mare personalitate poate schimba cursul istoriei.
Iar Zizou a fost mare.
***
Locul 4 – Coreea de Sud și Japonia, 2002.
O înfruntare titanică, între o Germanie care îi avea pe impunătorul Michael Ballack, fiorosul Oliver Kahn sau legendarul Miroslav Klose (cel mai bun golgheter al cupelor mondiale, până în prezent), și cea mai frumoasă echipă a Braziliei pe care mi-a fost dat să o urmăresc vreodată.
Îmi face o neasemuită plăcere să numesc o parte a ei (din memorie, nota bene): Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho, Cafu, Roberto Carlos, Lucio, Denilson, Dida.
Finala n-a fost încleștarea crâncenă la care sperau mulți, iar Oliver Kahn a gafat la primul gol al lui Ronaldo, dar era păcat să nu câștige această Selecao galactică de-a dreptul.
Iar frizura lui Ronaldo e greu de uitat.
***
Locul 3 – Germania, 2006.
Finala asta s-a desfășurat în prima seara dintr-o școală de vară, adică vreo săptămână de cursuri foarte interesante, prietenii, idile, plajă și petreceri până-n zori, toate la Eforie Nord, în condiții bune și pe banii statului, mult mai prietenos cu ONG-urile pe vremea aceea.
Eram din toată țara și la acea primă cină începusem să ne cunoaștem, așa că meciul dintre Franța și Italia mi-a ocupat doar vreo jumătate de atenție.
Nu mi-au scăpat, totuși, penalty-ul tip Panenka bătut de Zidane spre colț (adică o execuție infernal de riscantă) sau capul aceluiași Zidane în pieptul lui Materazzi (care și-a asigurat locul în posteritate precum Herostratus sau John Chapman). Da, a fost în piept, nu în cap, așa cum spune legenda.
La loviturile de departajare m-am scuzat față de noii mei colegi și m-am dat mai aproape de televizor, ca să le urmăresc cu sufletul la gură.
A ratat în stil mare David Trezeguet, același care înscrisese Golul de Aur împotriva Italiei în finala Campionatului European din 2000, semn că istoria are căile ei nebănuite de a egaliza lucrurile.
O imagine, din timpul aceleiași loterii a penalty-urilor, care îmi va rămâne de-a pururi în minte, este a lui Fabio Cannavaro, impasibil și cu mâinile încrucișate, îmbrățișat de la spate de un Andrea Pirlo copleșit de emoții.
Cum reușește fotbalul ăsta să îi aducă împreună pe cei mai diferiți dintre oameni!
***
Locul 2 – SUA, 1994.
Poate părea ciudat că un meci terminat 0-0, fără prea multe ocazii, decis la penalty-uri, să ocupe un loc atât de sus în această ierarhie.
Însă finala aceasta dintre Brazilia lui Romario și Italia lui Roberto Baggio era încununarea unei Cupe Mondiale în care am eu, unul, am descoperit fotbalul în toată plenitudinea splendorii și dramatismului lui.
A contribuit la asta și epopeea tricolorilor, căci am trăit aievea acele meciuri despre care cei mai tineri știu doar din auzite.
Meciul de față n-a avut prea multe de oferit. Mi-aduc aminte un moment când portarul italian Gianluca Pagliuca (câte glume deocheate nu mai făceam după aceea cu numele lui!) a scăpat un pic mingea, care s-a lovit ușor de bară.
După ce a prins balonul din nou, și-a pupat mănușa, punând-o apoi pe bară, în semn de recunoștință.
Și tot pe el mi-l aduc aminte mergând de umăr cu omologu-i brazilian Claudio Taffarel, îndreptându-se spre poarta unde urmau să devină protagoniști ai deznodământului finalei.
Iar totul s-a sfârșit cu Baggio, motor al unei Squadre Azzure nu neapărat remarcabile, șutând mingea peste poartă, fapt care, paradoxal, i-a gravat locul în istorie.
Așa cum spune o superbă caligramă a lui Apollinaire:
Regii care pierd câștigă în inima poeților.
***
Locul 1 – Qatar, 2024.
Nu cred că miră pe nimeni ce finală e pe primul loc.
Faceți un studiu aleatoriu pe Internet, printre articole similare, și pe asta o s-o găsiți în frunte în peste jumătate din cazuri.
Explicația e simplă.
A fost un meci al coloșilor, cu un Messi care părea că a mâncat jăratec tot turneul, purtat de valul unei echipe de derbedei străluciți, și un Mbappe care, precum Napoleon la Arcole, a luat steagul și și-a condus trupele în luptă în cele mai grele momente.
Și, prin triumful pe care unii se încăpățânau să i-l nege, chiar și ca posibilitate, Messi a fost pus pe piedestalul care i se cuvenea, acela pe care se găsește statuia lui Diego Armando Maradona.
Păcat că El Pibe de Oro n-a supraviețuit să vadă asta.
Copii, nu luați droguri și o să ajungeți să vedeți multe finale glorioase.
