Să privim pictura! (CVIII)

Facerea Lumii

Ca subiect pictural, Facerea Lumii nu este un subiect atât de întâlnit precum căderea în păcat a lui Adam și a Evei sau izgonirea lor din Grădina Edenului.

Avem, bineînțeles, frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină, grandioase, dar pătrunse de acea abstractizare a neplatonismului care reînviase în Florența Renașterii, unde marele artist își desăvârșise personalitatea.

De aceea, când mi-a ieșit în cale în Palatul Rohan din Strasbourg, am remarcat imediat ineditul acestui tablou al lui Melchior Bocksberger (cca. 1530-1589), pictor născut la Salzburg și care și-a desfășurat activitatea în principal în statele germane ale perioadei.

Intitulată Facerea Lumii, pictura marchează multe momente cheie ale Genezei, dar ce fascinează este atenția acordată viețuitoarelor, a căror creație a precedat-o pe a omului.

Pe cât de realist l-au lăsat talentul și cunoștințele zoologice, Bocksberger redă animale atât din zona noastră temperată, cât și din areale exotice.

De fapt, cea mai mare plăcere a contemplării acestui tablou a fost să identific toate speciile strecurate de artist în compoziție și n-a fost ceva ce s-a soluționat la o simplă aruncare de privire.

Am obiceiul să mă departez și să mă apropii de o pictură care îmi place și de fiecare dată când efectuam o astfel de translație vizuală, mai descopeream o necuvântătoare dibaci plasată în plan secund, printre alte făpturi mai mari.

L-am amintit pe Michelangelo și colosala sa operă, iar ecourile ei se simt și aici.

Undeva, în plan depărtat, Melchior Bocksberger a înfățișat și apariția acelui ”paragon of animals”, cum îl numește Hamlet.

Omul.

Iar scena e inconfundabilă.

E limpede că acel gest de un sublim inefabil al lui Michelangelo devenise deja etalon al expresivității.

Un omagiu mic pentru un om și unul mare pentru natură.

Cu multe secole înainte, Melchior Bocksberger înțelese, intuitiv, că suntem parte a mediului înconjurător, pe care avem datoria de a-l studia, admira și proteja.

Eul și muntele

Dacă…

…ești cu gândul neostoit la drumeții pe munte,

…liniștea de pe un vârf e muzica ta preferată,

…te oprești adesea să asculți susurul unui pârâu nevăzut,

…tragi în piept aroma brazilor și a rășinii proaspete,

…ai savurat cu nesaț poveștile celor ajunși prin Himalaya,

…ai luat-o în patru labe pe un grohotiș afurisit,

…ai încremenit în fața unui lac de munte, respectându-i nemișcarea,

…te obosesc cumpărăturile la supermarket, dar nu să cari un rucsac de 20 de kilograme,

…un uliu în zbor e mai spectaculos ca orice spectacol aviatic,

…dacă muntele e viața ta,

…atunci Cei opt munți al lui Paolo Cognetti e pentru tine.

Pentru toți ceilalți este un roman care explorează sugestiv implicațiile conceptulului de traumă transgenerațională și lupta, uneori eșuată, de a o depăși, cutându-se face o paralelă în acest sens cu Pitulicea de Anne Enright.

Unii oameni au un munte în suflet, alții au un munte pe suflet.

În spatele camerei e dezmățul

Decenii la rând, publicul s-a delectat cu picanteriile din viețile marilor actori și actrițe.

Unele dintre aceste povești au fost fabricate special pentru a întreține interesul și, implicit, valoarea de piață a respectivului artist.

Având atenția abătută astfel, spectatorii avizi de voyerism răutăcios n-au știut că dezmăț, dereglări și amănunte cel puțin la fel de maladive se găseau din belșug de partea cealaltă a camerei, în rândul regizorilor.

Robert Schnakenberg, același care ne-a oferit și incursiuni în Viața secretă a marilor scriitori sau Viața secretă a marilor artiști, recidivează cu o savuroasă aventură în Viața secretă a marilor regizori.

Ca și celelalte lucrări, și aceasta este structurată pe capitole, fiecare alocat câte unui cineast celebru, ilustru profesionist și, în cea mai are parte a cazurilor, neașteptat deviant.

Despre unele nume mai știam niște lucruri, dar au fost și altele savuros de frapante.

De pildă, David Lynch mi s-a părut tot timpul sărit, dar acum cred că era nebun de-a binelea.

Tot așa, pe Werner Herzog îl credeam doar un strălucit cinic, când colo el e un ditamani odiosul.

Pe Scorsese îl consideram paradoxal – omul cu bun simț (că de, a cochetat cu seminarul teologic), care face filme violente – ca să aflu că a luat cocaină până i-a ieșit pe ochi (la propriu, dacă citiți volumul de față, o să aflați ce și cum).

Cam la fel au stat lucrurile și cu Oliver Stone, pe care îl credeam un monument de echilibru, mai ales după interviul acela cu Putin. Dar nu, și el le-a tras pe nas masiv și a fost un scandalagiu notoriu.

Autorul e la adăpost că ar fi vitriolant în mod părtinitor, deoarece nu ezită să atace apucăturile unor figuri sacrosancte precum Akira Kurosawa sau să i-o dea pe șleau lui Spike Lee, marele apostol al drepturilor negrilor, dar care trăiește ca un lord alb.

Există, însă, și regizori care rezistă chiar și scrutării mușcătoare a lui Schnakenberg. E cazul fraților Coen sau al marelui (că altfel nu-i putem spune) Steven Spielberg, un tip mai degrabă sfios, așa cum l-am putut descoperi în semi-autobiografia The Fabelmans.

Un singur lucru am a-i reproșa acestei cărți.

Lipsa impardonabilă a unui capitol despre John Huston, un alt titan al cinematografiei și, în același timp, un derbedeu fără pereche.

Dar, cine știe, va exista o a doua ediție, care să îndrepte asta, ba chiar să includă și niște referințe la Sergiu Nicolaescu sau Geo Saizescu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o sursă de documentare pentru sezonul 4 de Cinemateca, proiectul de suflet pentru care colaborez cu prietenii de la Inspire Cinema Craiova.

Traume și poezie

În peisajul psihologiei contemporane, un loc important îl ocupă conceptul de ”traumă transgenerațională”, mai pe șleau modul cum suferința părinților se transmite în felurite chipuri copiilor, pentru ca aceștia, la rându-le, să aibă șanse mari să prezinte tulburări de personalitate care le vor influența atitudinea parentală.

Această traumă transgenerațională este foarte sugestiv ilustrată de Anne Enright în Pitulicea.

În primul rând, merită menționat că romanul nu este unul didactic, autoarea nu-i o Lisa Genova cu obiective pedagogice precise.

Pentru a ne vădi conceptul, sunt construite personaje complexe și disfuncționale.

Fiica, Nell, prinsă într-o relație obsesivă cu un tip care o umilește.

Mama, Carmen, caracterizată de puternice porniri antisociale.

Bunicul, Phil, un capricios și ipocrit poet, relativ faimos, mai puțin reliefat, dar suficient cât linia karmică a suferinței să nu se întrerupă.

Luate separat, personajele nu sunt agreabile, dar, îmbinându-le ca pe un puzzle, rezultă o invitație la compasiune în dezaprobare și înțelegere în respingere.

E o mare realizare umană și literară din partea lui Anne Enright să configurezi o lecție fără să o bagi pe gât cititorului.

O altă realizare care merită scoasă în față este cea a traducătoarei Iulia Gorzo.

Proza abundă în fragmente lirice și e infuzată cu elemente culturale irlandeze, insula de-a pururi verde unde persistă simultan credințe precreștine, fervoare religioasă și o apetență pentru natura fluidă a realității pe care o numim îndeobște basm.

Sufletul irlandez apăsat de trecut se deschide astfel și în fața cititorilor români, căci și ei au de înfruntat trauma transgenerațională.

Dacă n-o putem opri de tot, măcar să lăsăm literatura să îi atenueze simptomele.

Prostii de la și pentru oameni deștepți

Seria The Naked Gun de odinioară a fost adorabilă, remarcabilă, dar nu s-a distins atât de mult în peisajul cinematografiei nu pentru că n-ar fi avut calități, ci pentru că soiul său de umor deșucheat nu venea pe un fond așa apăsat de corectitudine politică, pe de o parte, iar oamenii erau mult mai relaxați (era final de Război Rece), de de alta.

Acest The Naked Gun vine într-o situație mult mai complicată.

Geopolitic, stăm rău.

Intelectual, stăm rău.

Moral, stăm rău.

Așa că tare mi-e că unii o să considere acest film o tâmpenie.

Ceea ce și este, dar este o tâmpenie foarte deșteaptă, venită de la niște oameni de asemenea calibru, destinată unora ca ei.

Ca un exemplu, există o sumedenie de gaguri verbale care presupun o înțelegere subtilă a limbii engleze, iar traducătorii români au avut o sarcină infernală în a le reda, fapt pentru care îi compătimesc și îi felicit.

Pentru cititorii mai tineri care au avut răbdarea să ajungă până aici cu cititul, să menționez că The Naked Gun, ca și predecesoarele, ia structura, tematica și tropii filmelor polițiste de ani ’90 și le împănează cu poante absurde, deocheate, parodice și satirice fără cruțare pentru spectator.

Erau momente când aș fi vrut să am măcar o secundă de respiro, de scene desfășurate previzibil, dar nu, regizorul Akiva Schaffer și cohorta de realizatori îmi torpilau la foc automat tot confortul cerebral.

Și n-am încotro decât să le mulțumesc pentru asta.

Vorba poeziei pe care am mai invocat-o și cu alte prilejuri:

Se supără cei proști de-o glumă bună.

Iar cei inteligenți de una rea.

Cum nu știi despre-a mea ce-o să se spună,

Tu fii prudent și nu te supăra.

Trecutul e factor de referință și în cazul protagonistului.

Leslie Nielsen a fost înzestrat cu o bonomie aparte, în ton cu aerul mai degajat al perioadei, iar asta a servit filmelor sale.

Liam Neeson e durul prin excelență de când cu Taken, așa că ideea de a-l pune în rolul fiului care îi calcă pe urme, adică în străchini, a fost strălucită.

Vocea lui cavernoasă e impecabilă, chiar și când declamă cele mai derutante stupizenii.

A doua cea mai bună idee a fost asocierea lui cu Pamela Anderson, încă un mod de a face cu ochiul către generația mea, care a deprins, hmmm, delectarea cu nurii și formele ei.

În plin proces de contestare acerbă a fenomenului numit ”obiectivarea femeii”, actrița se lasă folosită exact așa, ba chiar cu o așa voluptate plină de haz, că mi-a crescut stima pentru ea mai ceva ca, hmmm, interesul de pe vremuri.

Să vă îndemn să mergeți la The Naked Gun?

În linii mari, da.

În linii mici, luați de citiți această poezie de Gellu Naum, care s-a născut exact în aceeași zi în care am văzut eu însumi filmul (1 august):

Aproape de aproape în rădăcina asta
ceva se străduie să redevină

iar noi rămâne să ne întrebăm dacă să trecem cu vederea blândețea lui nimicitoare

urmează o rostogolire și poate o zguduită claritate
care falsifică și uită

atunci cu greu mai recunoaștem grația electrică a vechilor bărbați
pe care îi văzusem mai demult cum își cărau cămășile coclite
prin mlaștina care îi dogorea
și se plantau cu brațele în cruce cu un condor pe fiecare umăr
bărbații care vroiau să moară și își zdrobeau și oasele ca mama mamei lor
și ies în ploaie să-mi dezleg frânghia de care sunt legat

(Gellu Naum, Aproape de aproape)

Dacă v-a trezit câtuși de puțin activitatea neuronală și dacă ați avut un Playboy ascuns sub saltea când erați în generală/liceu, mergeți cu încredere.

Jocuri tari cu coloane sonore așijderea

Nu ascund că, atât din punct de vedere al divertismentului, cât și al educației, jocurile video au îndeplinit pentru mine un rol semnificativ alături de cărți și filme, iar o latură a lor unde gusturile mi-au fost cultivate în profunzime a fost aceea a componentei muzicale de care au beneficiat.

Mai jos aveți o listă de zece jocuri video cu coloane sonore remarcabile, care, în lumea cinematografiei, ar concura la Oscar cu siguranță:

***

Command & Conquer: Red Alert – e drept, primul joc de strategie pe care l-am văzut vreodată a fost cel dintâi Command & Conquer. Mi-aduc și acum aminte, cum, elev de gimnaziu pasionat de extraordinara serie despre Al Doilea Război Mondial intitulată Battlefield, ședeam alături de prietenul care juca și urmăream cu ochi uimiți desfășurarea ostilăților dintre GDI și The Brotherhood of Nod, permițându-mi chiar să fac unele sugestii tactice din când în când.

Însă din această serie, Red Alert este titlul pe care l-am parcurs eu însumi pe îndelete. Un joc mai puțin original ca idee și narațiune, dar cu aspecte tehnice îmbunătățite și o complexitate sporită, toate însoțite de o coloană sonoră formidabilă, care îmbină house, tehno și uneori trance, în timp ce, foarte des, pe fundal se disting zgomotele unor bocanci mărșăluind implacabil.

***

Quake 2 – posteritatea a înregistrat mai mult Quake 3, pentru impulsul pe care l-a dat înfruntărilor umane în rețea, iar, din punct de vedere muzical, cel dintâi joc Quake este aureolat de contribuția auditivă a celor de la Nine Inch Nails, însă, pentru mine aceasta a rămas experiența care s-a imprimat cel mai adânc între sinapse, nu ultimul rând grației coloanei sonore.

Un amestec de rock industrial, tehno și chiar rave, antrenant și brutal, impecabil potrivit senzației că ești ultimul reprezentant al omenirii într-un infern populat cu arătări organice sau robotice coșmărești.

***

Atomic Bomberman – o creație ludică delirant de distractivă, care a dus, probabil, la distrugerea multor tastaturi, mai ales când era jucată la două mâini.

Adrenalina sărea de limitele normalului când încercai să eviți bombele adversarului și să le plasezi în labirint pe cele proprii, iar coloana sonoră contribuia masiv la asta, printr-o sonoritate tehno, house și rave cum numai în anii ’90 s-a putut compune.

Ascultând-o din nou, pot să jur în anumite momente că e un album nedeclarat al celor de la Prodigy.

***

Age of Empires – din punct de vedere intelectual și tehnic, Age of Empires 2 este un joc net superior acestuia. De fapt, pasiunea mea pentru istorie a primit un imbold hotărâtor de la succesorul jocului de față, însă acesta, pe lângă faptul că mi-a prilejuit una dintre primele mele victorii memorabile într-o încleștare de strategie cu un oponent uman, a avut coloana sonoră care m-a impresionat mai mult.

Un ansamblu de sunete tribale, așa cum se cuvine unei povești despre zorii civilizației, împletite în melodii fie impetuoase, fie tensionate discret, așa cum se auzeau filmele în anii ’90.

Iar incantația preotului era o melodie hazlie în sine.

***

FIFA: Road to World Cup 98 – când am luat la liceu, mai că n-am făcut greva foamei, ca să-i conving pe părinții mei să îmi ia un calculator nou, capabil să ruleze, în primul rând, acest joc, pe care îl încercasem la un prieten și mă înrobise prin modul (realist pentru vremea aceea) cum simula sportul-rege.

Când, într-un final, m-am putut dedica lui o vară întreagă, am descoperit că îmi plăcea să petrec neobișnuit de mult timp în meniurile de tot felul.

Motivul?

Melodiile excepționale de pe fundal, multe de pe albume de la Chrystal Method, la care se adăuga emblematicul cântec cu titlu metatextual – Song 2 – al celor de la Blur.

***

Omikron: The Nomad Soul – un joc care începe formidabil (personajul din altă dimensiune care se adresează direct jucătorului și apoi cotitura narativă extraordinară de mai târziu), o ia încetișor în jos, ajungând la final să pară repetitiv și neinspirat, atât intelectual, cât și estetic.

Rămâne, totuși, memorabil, orașul bladerunnerian din primul capitol și cele trei secvențe realizate cu tehnologia grafică a jocului, reprezentând trei melodii ale lui David Bowie, care a contribuit, de altfel, la toată coloana sonoră, ba chiar apare, cumva, și drept personaj (nu zic mai multe, e una dintre revelațiile importante ale poveștii).

Mărturisesc că stima mea pentru David Bowie, pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin ca expresie artistică, a crescut enorm după ce l-am regăsit aici, dar și ca actor în The Last Temptation of Christ sau Zoolander.

***

Gorky 17 – un joc cu o atmosferă de un macabru foarte reușit, care urmărește un grup de soldați NATO trimiși a explora o fostă bază sovietică unde se zvonește că ar fi apărut creaturi ciudate, așa cum a plăsmuit imaginarul colectiv după accidentul de la Cernobîl. Arhitectura spațiilor explorate e lugubră, luptele care au loc pe ture (ca într-un joc de șah) sunt palpitante, iar aceste două dimensiuni ale jocului sunt potențate de coloana sa sonoră.

Sunete ambientale, zvâcnete prevestitoare de rău și arii triste, amestecate precum într-un Stalker și mai întunecat.

***

Kingpin: Life of Crime – un joc FPS (First-Person Shooter) foarte îndrăzneț pentru vremea lui, care explora lumea tenebroasă a gangsterilor, dar nu aceia stilați a la Scorsese, ci unii cu cefe late și slinoși, care nu ezită să dea cu o țeavă ruptă și să înjure spurcat de tot.

Odiseea protagonistului care supraviețuiește unei bătăi serioase și își ia treptat revanșa pe toate straturile acestui univers interlop este însoțită în mod puțin spus adecvat de o coloană sonoră cu un ritm rap meseriaș rău, la care se vedea gheara celor de la Cypress Hill.

***

Tropico – poate cel mai complex dintre jocurile de pe această listă, o simulare amuzantă, dar și ilustrativă a înseamnă să fii șef de stat și să ai de armonizat (sau zdrobit) toate grupurile de interese din interior, balansând pe plan extern între cele două mari puteri ale Războiului Rece.

Calea dictatorială sau democratică pe care o apuci (și alegerea nu e niciodată simplă, credeți-mă) în a conduce această insulă caraibiană fictivă se desfășoară pe niște acorduri de muzică latino gen merengue sau salsa de toată frumusețea.

Jocul a avut un așa succes, încât a avut până acum cinci continuări, iar fiecare a avut grijă să aibă o coloană sonoră de excepție.

Însă prima dintre ele rămâne cea mai bună.

***

Prince of Persia: Sands of Timejocul cel de demult a fost unul de legendă, însă acest pariu de a-l reface în mod tridimensional a zămislit o altă capodoperă.

Acrobațiile protagonistului, demne de un Tom Cruise (mă mir că nu i-a venit ideea asta încă), narațiunea în care timpul nu este un râu, ci un ocean, și, nu îl ultimul rând, coloana sonoră fac din această aventură ludică una de neuitat.

În timp ce sfidezi gravitația și înfrunți hoarde de inamici manifestându-ți abilitățile marțiale demne de un Jet Li, ai de ascultat o superbă îmbinare de acorduri de rock și unduiri orientale, ca într-o 1001 și una de nopți, actualizate pentru secolul XXI.

De poveste.

Schimb de roți, de cadre, de replici

Dintru început, merită menționat că nu mă interesează Formula 1.

M-am uitat la câteva curse când eram mic, când aveam timp să privesc și ”Procesul etapei” sau chiar câte o ediție de ”Suprize, surprize”.

Așa că nu se pune.

Ca urmare, un film precum F1 nu ar fi trebuit să mă intereseze.

Însă nu numai că nu e așa, dar mi-a și plăcut foarte mult.

Citisem undeva înainte de a-l vedea că urmează același tipar precum Top Gun: Maverick și că are aceleași calități.

O părere la care ader întru totul.

Hollywoodul e încă liber să experimenteze, să atace chestiuni sociale și să împingă limitele esteticului cinematografic, pentru că este susținut de niște atlanți precum Tom Cruise acolo sau Brad Pitt și Javier Bardem aici, toți în niște pelicule făcute ca de manual de profesioniști desăvârșiți.

F1 este, într-adevăr, fără cusur în tot ce înseamnă realizare.

Regizorul Joseph Kosinski strunește totul cu experiența unui Yehudi Menuhin care dirijeaza a nu știu câta oară o simfonie de Beethoven, tot el contribuie, alături de Ehren Kruger, la schimburile de replici la fel de alerte precum cele de roți, montajul secvențelor de întreceri motorizate e candidat la Oscaruri de-acum, iar lui Hans Zimmer îi iese o coloană sonoră antrenantă ca asta și în somn.

Și ce ar fi un film fără actori?

Iar F1 îi are și îi folosește cum le șade mai bine.

Îi avem pe Kerry Condom și accentul ei irlandez adorabil, pe juvetele Damson Idris cu accentul lui britanic adorabil, pe Javier ”El Jefe” Bardem cu accentul lui hispanic adorabil, iar lista interpretativ-lingvistică poate continua, culminând cu figura rebelului Brad Pitt.

Un pic ce-a făcut în Moneyball, nițel din Once Upon a Time… in Hollywood, un dram de dramatism sui generis, și iată încă un rol care îi întregește aureola și ține Hollywoodul în viață.

Hollywoodul acela care ne scoate din casă și ne cheamă în întunericul magic al sălii de cinema.

Acolo unde și unul dezinteresat de Formula 1 simte fiorul cursei, voluptatea adrenalinei și sentimentul înălțător al comuniunii și depășirii de sine.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (90)

Afară a fost caniculă, dar înăuntru a fost răcoare și au fost lectură:

The Complete Idiot’s Guide to Verbal Self-Defense – o carte care vine ca o continuare a Toxic People a aceleiași Lillian Glass, de data aceasta concentrându-se pe agresiunile verbale de tot felul, de la insidoase la nesimțite de-a dreptul, la care suntem supuși în fiecare zi, asta dacă nu cumva suntem noi înșine făptașii. Ca și în volumul anterior, autoarea procedează inițial la elaborarea unei veritabile taxinomii a acestor limbuți nocivi, abordare dezavuată de corectitudinea politică a prezentului, dar care aici e foarte sugestivă și ușor recognoscibilă în viața reală. Am apreciat că, deși îndeamnă la eleganță și la nu ceda niciodată la tentația utilizării violenței, Lillian Glass nu ezită să recomande niște zbierete sănătoare la adresa idioților care nu pricep cu niciun chip, precum și să te distanțezi de tot pe ei. Oricine are dreptul să fie tratat cu decență, nu doar cei care își strigă problemele și vor să normalizeze toate defectele înfierate de mii de ani.

Finish What You Start – nu cred că sunt singurul de aici care a început ceva și, din varii motive, nu a terminat. Ba chiar cred că nu e nimeni pe lumea asta ferit de acest morb al pierderii motivației și direcției, așa că un volum mic, dar ilustrativ, precum acesta al lui Peter Hollins, nu poate fi decât util. Ca și în precedenta lucrare pe care am avut ocazia să i-o lecturez, autorul descompune ideea de bază în diverse componente, pe care le supune, la rându-le, la o prezentare structurată. Ca orice manul de auto-ajutorare, neîndoios că nici acesta nu este complet, dar coerența și realismul soluțiilor lui Hollins sunt incontestabile. De pildă, nu ezită să treacă printre tipurile de motivație extrinsecă și pe cea foarte naturală a fricii de consecințe negative. Muncești și ca să eviți să mori de foame, nu? Un alt exemplu ar fi asocierea unei sarcini neplăcute cu una plăcută, pentru a te asigura că o duci pe prima la îndeplinire. Când pun rufe pe sârmă, ascult muzică, așa că aș face treaba asta casnică într-o veselie.

Fake History – ca o ironie a sorții, subtitlul acestei cărți – Ten Great Lies and How They Shaped the World – e în sine o mică minciună, pentru că Otto English nu se referă strict la zece subiecte, ci abordează mult mai mult, firul unificator fiind că istoria pe care o știm este, în mare parte, o sumă de povești neadevărate sau măcar parțial false care s-a perpetuat de-a lungul timpului. Nimic rău sau nefiresc pînă aici, dar autorul opinează că aceste distorsiuni au dus la tâmpenii gen Brexitul sau la orori ca genocide precum cele la care suntem încă martori. Deși volumul adoptă uneori un prea apăsat spirit revizionist, per ansamblu, în era atâtor știri false, un astfel de exercițiu de luciditate este binevenit, chiar și când îl coboară pe un Churchill de pe piedestal și îl face pe Genghis-Han un tip mai puțin odios decât ne-am obișnuit a-l considera.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Non-ficțiuni pe care le-a citit – Ediție despre alchimie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (89)

Ronțăieli de peste tot – Granola Sunday Bites

Spunea cândva Lupita Nyong’o, laureată cu Oscar pentru filmul 12 Years a Slave:

Să te ții bine, Lupita! Să ai niște granola cu tine și să ține bine de ea! N-am priceput atunci prea bine despre ce era vorba, dar numai după ce a trecutul totul, am înțeles cum corpul meu s-a ținut într-un fir de păr, pentru a mă trece prin această experiență foarte intensă. Nimic nu te poate pregăti pentru sezonul de ceremonii. Covorul roșu pare o zonă de război, cu diferența că nu poți nici lupta, nici fugi. Trebuie să stai acolo și să înduri.

Se pare că actrița a reușit să supraviețuiască, ba chiar și să triumfe, așa că ne putem întreba cum a ajutat-o granola, pe care eu însumi am descoperit-o de curând, în varianta mai vechilor prieteni de la Sunday Bites, mari specialiști și în unt de arahide și pastă de fistic.

Ce este Granola?

Canonic vorbind, Granola este un amestec de cereale și diverse semințe, de regulă copt până devine crocant și asezonat cu ce le trece creatorilor prin minte.

Iar cei de la Sunday Bites au imaginație din belșug, așa cum se vede din imaginea de la început.

Eu, unul, m-am aplecat asupra variantei cu merișoare și chipsuri de cocos, dar care mai include sirop de agave, ovăz, semințe de dovleac sau nuci pecan.

Mi-a plăcut mult această combinație de neaoș și internațional, așa cum merită să fie societatea noastră per ansamblu.

Știu, standardul culinar spune că Granola e combinată cu lapte sau iaurt, pentru a avea un mic dejun moden și energizant, dar cum eu nu agreez niciunul dintre acele produse lactate (poveste lungă, care se pierde în negura timpului), această pungă de la Sunday Bites a fost un companion menit a fi consumate așa cum este, pe toată durata zilei.

Mai precis, mi-a însoțit momente de lectură, dintr-o carte care nu diferă prea mult de Granola.

A avut de toate și delicioase fără excepție.

Dacă tot mi se spune șoarece de bibliotecă, atunci să am ce ronțăi.

In memoriam Satoshi Kon

Te uiți la James Dean și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Te uiți la Heath Ledger și te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Tot așa, văzând un anime realizat de Satoshi Kon, te gândești: Oare câte filme mari ar mai fi făcut?

Stins la 46 de ani, cineastul nipon a lăsat o operă redusă numeric, dar de o calitate excepțională.

Perfect Blue (în original, Pafekuto buru) este prima sa creație ca regizor și, spun mulți, cea mai bună.

Eu, unul, încă nu am luat decizia de a-i acorda întâietatea față de Millenium Actress, dar recunosc că aici și-a trasat cele două direcții estetice principale: elogiul adus artei cinematografice și fictivului, în general (vezi producția amintită mai sus), și estomparea graniței dintre iluzii și realitate (vezi Paprika).

Ca și în filmele ulterioare, povestea o oare în prim-plan pe o protagonistă, o cântăreață de pop adolescentin care face trecerea către actorie, prin rolul dintr-un serial polițist, pentru care cam are de ocolit pudibonderia, fiind nevoită a interpreta victima unui viol sau sesiuni foto fără perdea sau alte desuuri.

Aceste concesii atrag mânia unui individ cam diform, care o pândește obsesiv, iar, în paralel, pe Internetul de-abia apărut, un site dedicat ei îi continuă imaginea de școlăriță imaculată.

Când încep să aibă loc și niște crime brutale, eroina noastră începe la rându-i să se îndoiască de propria sănătate mintală.

Aici e terenul de joacă preferat al lui Satoshi Kon, care s-a folosit de libertatea oferită de un film de animație pentru a reda această dezagregare în moduri inedit de deranjante.

Ca idee și structură narativă, am simțit influența legendarului Psycho al lui Hitchcock, iar un amănunt interesant este că, la rându-i, Darren Aronofsky mărturisea că Perfect Blue i-a servit drept inspirație pentru atmosfera și anumite scene din The Black Swan.

O perpetuare de înaltă ținută a meșteșugului suspansului și inducerii tensiunii în spectatori.

Deși realizat acum aproape trei decenii, Perfect Blue e o actualitate frapantă, căci ne arată cât de nocivă este investiția aceea ferventă într-o imagine virtuală, ce preț mare plătim pentru faimă, dar și cât de periculos este să ne concentrăm atenția asupra vieților digitale ale celorlalți.

Aviz celor care nu mai merg în concediu decât pentru niște selfie-uri instagramabile, dar și celor care stau cu nasul în postările influencerilor.