Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut – Ediție internațională

Proiectul Brânzeturi cum se… cuVin a vizat inițial produsele oenologice oltenești.

Dar oltenii sunt adaptabili și băgăreți, așa că ne-am extins apoi la întreaga Românie.

Așa că era un pas inevitabil accedarea la mapamondul larg al vinului, iar asta s-a petrecut la evenimentul petrecut la Enoteca Social Bar.

În acest local care adună licori de pe tot cuprinsul lumii am gustat din incredibila diversitate a universului vinului.

Ghid ne-a fost sommelierul de la Enoteca, Alex Pircă, un fel de Teleenciclopedie a vinului, care ar fi putut să ne spună povestea aproape fiecăruia dintre cele peste 800 (da, ați citit bine), de produse disponibile în local.

Ca urmare, nu cred că o să mire pe nimeni când o să spun că a alege împerecherea vin-brânză favorită a căpătat accentele unui veritabil supliciu decizional.

Am fost sedus aroma de cafea (naturală, nota bene!) a unui Pinotage din Africa de Sud, impropriu numită parte a Lumii Noi a vinului, deoarece arta oenologică a fost introdusă acolo încă de acum sute de ani, de pe vremea stăpânirii olandeze.

Am lăsat bulele înțepătoare ale tradiționalului Vinho Verde să îmi dezmierde papilele gustative și am înfruntat intensa dulceață a unui vin de Porto alb, ambele băuturi fiind originare din patria lui Vasco da Gama, Jose Saramago și Cristiano Ronaldo.

Am savurat gustul istoriei prin Nero d’Avola, soi introdus de greci în Sicilia încă de pe vremea când insula era parte a Graeciei Magna.

Însă coroana de lauri a serii a revenit unui Chardonnay din Burgundia asociat cu brânza compatrioată Camembert.

Din curcubeul de arome care a caracterizat întreaga sesiune de degustare, ar părea ciudat să devină primus inter pares tocmai un Chardonnay, vinul discret par excellence.

Însă tocmai aceasta a fost surpriză, că, dat fiind soiul, nu am avut parte de o experiență lejeră și elegantă, așa cum o prilejuiește îndeobște.

Nu, de data aceasta, Chardonnay-ul a manifestat o complexitate nebănuită și, folosind o comparație sinestezică, o coloratură de-a dreptul impresionistă a buchetului.

A fost ca atunci când vezi pe un prieten pe care îl știi de sobru lăsând la parte inhibițiile și dând frâu liber emoțiilor.

Fără a întrece măsura, bineînțeles.

Această libertate nou dobândită a unui Chardonnay m-a frapat și m-a încântat.

Mai ales că fost subtil secondat ca o veritabilă Primă Doamnă de Camembert, așa cum numai această brânză cremoasă și catifelată știe să o facă.

Mă uit pe harta lumii.

Câte locuri de vizitat!

Câte vinuri de încercat!

Câți oameni de întâlnit!

Imaginile au fost suprinse de amicul Daniel Botea, povestitorul brânzeturilor.

Oltean sunt oriund’ m-AI duce

Până acum câteva zile, eram de părere că românii, cu toate calitățile lor literare (evocate de proverbul arhicunoscut), nu sunt în stare să scrie SF.

Atribuiam asta acelei înapoieri tehnologice care încă ne caracterizează destule segmente ale societății (vezi nemurirea dosarului cu șină), dar și unei propensiuni spre metafizic inutil, de acesta din urmă lovindu-mă în cele câteva dăți când m-am aventurat a lectura câteva cărți autohtone de gen.

Dar această neîncredere s-a spulberat când am dat de romanul Ultra Marin al lui Dragoș C. Costache.

Protagonist este numitul oltean din Balș, născut, conform cronologiei romanești, cam acum, și care se vede peste vreo câteva decenii captiv într-o existență abrutizată și ultra-tehnologizată, în care interfețele online sunt deja implantate cerebral, cum vrea Elon Musk să ne bage pe gât.

După ce o traumă îl alungă din țară, ajunge matelot pe un vas de mărfuri filipinez (vezi și To the North, tot de un român făcut), iar de aici nu vă mai spun nimic despre acțiune și evoluția personajului oltenesc.

Ce e remarcabil e cât de bine preia autorul stilistica unor predecesori celebri într-ale SF-ului.

Atmosfera tehnologică e sufocantă ca într-un cyberpunk demn de părintele genului, William Gibson.

Incursiunea în straturile subterane ale societății, cu tot macabrul lor comic, are ceva de Neal Stephenson.

Cadrul exotic e cam în The Windup Girl al lui Paolo Bacigalupi.

Multitudinea de detalii tehnice, fapt remarcabil, pentru că Hard Sci-Fi nu e lesne de scris, îmi aduce mainte de un Dan Simmons sau Larry Niven.

Și, nu în ultimul rând, intensitatea trăirilor cerebrale ale lui Marin nu sunt departe de maestrul Philip K. DIck.

La această meritorie proză se adaugă un ingredient feroce de reușit – limbajul oltenesc de stradă.

Să fii vulgar în literatură e o artă, iar Dragoș C. Costache e un artist al înjurăturilor plasate exact acolo unde trebuie.

Adică peste tot.

Rezultatul este unul comic, dar care inspiră și mândrie, exact ca în Miami Bici, unde, auzind un ”Băga-mi-aș pula”” în locuri pe care le știai populate doar de ”Fuck you!”, simți un veritabil simțământ patriotic.

Ca să nu fiu bulangiu cu concitadinul meu scriitor (e născut în Craiova), merită să menționez că Ultra Marin nu e doar un pretext prelung de vulgarități într-un cadru SF.

Este expresia apăsată a unei lupte pe care, dacă nu noi, atunci generațiile următoare, o vor avea sigur de dus.

Aceea a păstrării umanității în fața automatizării și digitalizării a tot ce ne înconjoară.

Umanitate care include, printre altele, și a trânti un ”Dă-te morții mă-tii!” când e cazul.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru dovadă că o să facă muica olteni, chiar și când o să trecem la fertilizare in vitro generalizată.

Ancheta unui vis în piatră

Anul acesta, în cadrul ședinței anuale a UNESCO, una dintre cele mai frumoase construcții din lume – Castelul Neuschwanstein – a fost înscrisă, într-un final, pe lista Patrimoniului Material al Umanității.

Împreună cu alte edificii ridicate de Ludwig al II-lea, regele tragic al Bavariei, castelul a primit această recunoaștere ca urmare a unei pledoarii cu titlu sugestiv: Vise în piatră.

Într-adevăr, și privindu-l din afară, și pătrunzând în interiorul său, ai impresia că e un vis amplu, că e viziunea unui artist care, deși n-a dăltuit nimic cu propria mână, a imaginat un spațiu în care să se refugieze dintr-o lume reală brutală, plină de intrigi și de prejudecăți.

Ca să celebrăm distincția acordată acestei minuni a lumii, haideți să rememorăm rolul Castelului Neuschwanstein într-una dintre cele mai spectaculoase povești spuse vreodată prin intermediul unui joc video.

Este vorba despre The Beast Within: A Gabriel Knight Mystery, continuare a legendarului Gabriel Knight: Sins of the Fathers.

Față de predecesor, realizat în stil clasic point-and-click, acest joc a fost elaborat de Jane Jensen și echipa sa drept un fel de film interactiv, cu actori și spații reale, o tehnologie populară în prima jumătate a anilor ’90, care a dat însă greș de destule ori, încât să devină desuetă rapid.

Nu și aici, însă, rezultatul fiind o narațiune la care jucătorul participă activ, prin acțiunile sale generând scene filmate care curg ca un thriller cu accente supranaturale făcut de un Alfred Hitchcock sau, mai nou, de un Robert Eggers.

Ajută la această experiență extraordinară și calitatea interpretărilor, în frunte cu a lui Dean Erickson drept Gabriel Knight și Joannei Takahashi drept Grace Nakimura, dar și a impresionantei documentări investite în construirea acțiunii.

Pe parcurs, jucătorul discută cu o sumedenie de personaje cu accente germane delicioase (vezi cazul comisarului Leber), citește scrisori, jurnale, librete și explicații din muzee, descoperă o operă pierdută a lui Richard Wagner (din care care chiar ascultăm o parte), rezolvă situații și conflicte (unele afurisit de grele) și călătorește prin locuri reale din Bavaria (Marienplatz din Munchen, Herrenchiemsee, Bayreuth, Altotting) în încercarea de a desluși suita de crime comise de un licantrop, cu filiații, para-se, tocmai în epoca lui Ludwig al II-lea, ba chiar și precedându-l.

Printre destinațiile vizitate este și superbul Castel Neuschwanstein, unde ai parte chiar de un veritabil tur al încăperilor celor mai importante, însoțit de un audioghid și de explicații nenumărate, dar și de surprize, care adaugă piese importante la puzzle-ul narativ al jocului.

Deși nu prezintă cele mai dificile lucruri de rezolvat, cele două secvențe petrecute în castelul care i-a inspirat pe cei de la Disney te fac pur și simplu să călătorești cu mintea și să visezi.

Vise în piatră, exact cum și-a dorit Ludwig al II-lea însuși.

Noi suntem români, noi suntem aici genetic stăpâni

De la o vreme, s-au accentuat iar zbaterile naționaliste, numite acum ”suveraniste”, prin care se încearcă o evidențiere a caracterului unic al fiecărui popor.

Așa să fie oare?

Cultural, da, dar, dacă mergem mai adânc, la substanța a ce suntem, practic, lucrurile sunt mult mai complicate sau mai surprinzătoare, iar pentru preocupările neaoșe o lectură revelatoare devine O istorie genetică (incompletă) a românilor a lui Mihai G. Netea.

Om de știință autentic, autorul trasează obiective a ce își propune încă din titlu, care e foarte elocvent.

Cartea urmărește principalele stadii ale devenirii poporului român, dar din punct de vedere genetic.

Adică totul începe de la homo sapiens și apariția sa, depășirea fruntariilor Africii, răspândirea pe glob, interacțiunea cu neanderthalienii și, apoi, pas cu pas, toate etapele a ce numim preistorie.

Mai ales în partea aceasta a lucrării, am fost impresionat de coerența înlănțuirii tuturor acelor culturi paleolitice, mezolitice și neolitice care îmi dădeau de furcă în primul an de facultate.

Gumelnița, Starcevo-Criș sau Cucuteni nu mai sunt niște simple nume, eventuale asociate unor vase de lut, ci ample mișcări de populații și transformări tehnologice și sociale.

Mihai G. Netea scrie cât de accesibil poate, dat fiind subiectul, așa că totul curge ca un imens puzzle care se întregește cu fiecare capitol.

Mai mult, face o analogie culinară foarte sugestivă:

Din ce sunt compuse sarmalele?

La nivel de suprafață, din orez, carne și foi de varză (sau de viță de vie, aș adăuga).

Apoi, le putem considera un delicios amestec de carbohidrați, grăsimi și proteine.

Sau, mergând și mai departe, sunt compuși de hidrogen, clor și alte elemente chimice.

În același mod putem interpreta și istoria genetică a poporului român.

Suveraniștii o să se bucure că acele populații migratoare și războinice care s-au perindat prin spațiul carpato-danubiano-pontic n-au lăsat urme în genomul nostru.

Însă tot ei o să fie contrariați că mult trâmbițata sinteză daco-romană n-a însemnat o transformare genetică prea mare, pentru că și dacii, și coloniștii romani avea deja un fond genetic similar.

Avem un pic de sânge slav, ne place sau nu ideea, iar fundamentul a ce suntem a fost trasat de trei mari componente genetice din perioada preistorică.

După toată această aventură solicitantă, dar pasionantă, concluzia lui Mihai G. Netea nu mai are nimic de motivațional ieftin, ci se impune de la sine:

Lecția pe care ne-o dă genetica populației este că suntem cu toții frați și surori, iar micile diferențe dintre noi sunt doar nuanțe diferite în tabloul populațiilor umane.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o istorie care trebuie să-și găsească locul și în școli cât mai curând.

Frumusețea sportului e în umanitate

Tocmai s-a încheiat finala feminină de la ediția 2025 a turneului de la Wimbledon.

Iga Swiatek a zdrobit-o pe Amanda Anisimova cu un scor aproape neverosimil – 6-0 și 6-0.

Bănuiesc că un asemenea deznodământ este neplăcut pentru spectatorii care au dat bani buni pentru acest eveniment, dar, pentru mine, este o pledoarie pentru cel mai frumos aspect al sportului – umanitatea sa.

Ce înseamnă a fi uman?

A fi concentrat?

A fi copleșit de importanța unui eveniment?

A te cufunda în eșec, pe măsură ce dai greș?

A simți cum prinzi aripi, te măsură ce îți ies toate?

A strânge din dinți, chiar când alții nu te văd bine?

A fi norocos?

Toate cele de mai jos se aplică la meciul acesta.

Iga Swiatek n-a avut un sezon prea bun. Ba, ținând cont de așteptările care o vizau, a fost unul chiar dezamăgitor. Și, din cauza unor manierisme uneori agasante pe care le are pe teren, nu erau puțini care se bucurau de declinul ei.

Însă nu s-a lăsat doborâtă, și-a mobilizat ambiția și acum e pe culmile gloriei, cu un șaselea trofeu de Grand Slam câștigat din tot atâtea finale câștigate.

Dar e și norocoasă.

Ca și în alte dăți, a avut în față o jucătoare care se găsea pentru prima data în ipostaza de a juca o finală de o asemenea anvergură.

Amanda Anisimova n-a ajuns aici din întâmplare. Să ne uităm numai la semifinala cu Aryna Sabalenka, o veritabilă sperietoare a circuitului WTA, în care părea că va fi încă o victimă a extraordinarei capacități de a reveni a bielorusei cu braț de fierăriță.

Dar s-a ținut cu firea și a câștigat.

Însă finala a fost prea mult pentru ea.

Atâtea perechi de ochi care să o privească, dintre care unele ale unor figuri ilustre, și apropierea de o performanță la care doar visase i-au întunecat privirea și înmuiat brațul.

Și, cu fiecare game de serviciu pierdut, moralul, acel ingredient vital care a decis soarta multor bătălii de-a lungul istoriei, s-a scurs și a cufundat-o într-o deznădejde aproape dostoievskiană.

Rezultatul combinării acestor trăsături pur omenești este un meci care va fi judecat de posteritate mai degrabă ca o anomalie, ca o curiozitate deloc dezirabilă.

Însă, pentru mine, e un semn că umanitatea nu a părăsit sportul.

Cu toată tehnologia, cu toate statisticile, cu toate stimulentele, psihologia e încă parte a lui.

Câtă vreme nu e matematică, sportul rămâne frumos.

Oameni – Energie – Oameni

Pe vremea când se potcovea puricele cu șapte ocale, adică pe vremea când rețelele sociale înseamnau o listă de email pe care eu și niște prieteni împărtășeam poante mai mult sau mai puțin deocheate, am primit următoarea glumă.

Google spune: Eu sunt cel mai important lucru din tehnologie!

Internetul spune: Ba eu sunt sunt mai important lucru din tehnologie!

Electricitatea spune: Ia mai ziceți o dată!

Glumă, glumă, dar e un fapt: electricitatea este în tot și în toate în zilele noastre.

Când pică, toate beneficiile civilizației contemporane dispar ca și cum n-ar fi fost, un exemplu grăitor în acest sens fiind cel din Spania de acum câteva luni.

Și, așa cum niște servicii de securitate care își fac treaba bine par inexistente, profesioniștii în gestionarea amplului proces al electricității nu sunt niciodată în prim-plan, deși de activitatea lor atârnă confortul și chiar sănătatea noastră.

De aceea, un eveniment precum Trofeul Electricianului, la care am avut șansa neprețuită să asist de curând, este o ocazie de a privi lucrurile în profunzime și a exersa recunoștința față de eroii truditori ai vremurilor noastre.

Trofeul Electricianului este o competiție anuala, cu o tradiție îndelungată (prima ediție a avut loc în 1977), care reunește operatorii de distribuție de pe tot cuprinsul României.

Ajuns aici, merită să fac o precizare foarte importantă.

După 1 iulie, electricitatea și, mai ales, al prețului ei, este un subiect cel puțin la fel de fierbinte ca temperatura care ne înconjoară. Însă înjurăturile și controversele și interesul financiar ni se îndreaptă spre acele entități numite „furnizori”.

Cablurile, stații de transformare și stâlpii aceia pe care îi urmăream și personificam din tren când eram mic sunt în grija acestor operatori de distribuție, cărora le sunt alocate regini bine stabilite și a căror muncă este de o complexitate copleșitoare.

Așa că, mânați de un orgoliu de breaslă inevitabil, dar și de dorința de a împinge pragul de competență tot mai sus, acești operatori de distribuție se reunesc an de an și își încearcă puterile în domeniile esențiale care le compun activitatea. Le menționez vag, după cât le-am deslușit eu, elev de mate-fizică în liceu, ajuns la științe umaniste la facultate: rețele de joasă și medie tensiune, măsură, mentenanță sau dispecerizare.

Din fazele concursului, n-am gustat din cele practice, lucru firesc, căci n-aș fi înțeles mare lucru,

Vă las însă mai jos câteva imagini sugestive.

În rest, am fost martorul deschiderii oficiale, găzduită de Filarmonica ”Oltenia” Craiova, unde, la chiar gongul de deschidere, i-am regăsit pe membrii Coralei Academice.

O idee frumoasă și inspirată, de a alătura două dintre cele mai mari realizări ale omului de când a făcut ochi pe acest pământ: să stăpânească electricitate și să creeze muzică.

Ambele îi dau energie să înfrunte tot ce îi aruncă soarta în față.

În rest, s-au rostit discursuri (inclusiv de către Gică Craioveanu în dialog cu Corina Caragea), așa cum se cuvine, iar cele care îmi stăruie în minte sunt ale lui Ondrej Safar și Eugen Butoarcă, reprezentanții organizatorului de anul acest, Distribuție Energie Oltenia.

Ambele au accentuat importanța sănătății și securității în muncă, fapt meritoriu, mai ales că mai deunăzi citeam despre numărul mare de accidente de muncă în care sunt implicați românii care lucrează în străinătate.

Ba chiar merg mai departe și mă încumet să spun că, dincolo de caracterul implacabil al naturii, tragedia din Texas, care se actualizează zilnic în mai rău, n-ar fi avut asemenea amploare, dacă localnicii ar fi avut în minte un lucru esențial:

Viața omenească e prețioasă, atât de prețioasă, încât orice altceva, profit, prestigiu sau confort, nu au și nu trebuie să aibă întâietate.

Îmbucurător mi s-a părut și prezența în sală a unui număr mare de elevi și studenți, ei înșiși participanți la concurs, semn că operatorii de distribuție au înțeles un aspect cărora altor domenii încă le scapă – viitorii profesioniști trebuie instruiți devreme, trebuie integrați unei activități conectate la realitate, trebuie susținuți de cei cu experiență.

O fază propriu-zisă a concursului, la care am avut prilejul să asist, a fost un fel de finală a părții teoretice, reunind pe aceeași scenă a Filarmonicii din Craiova pe primii cinci clasați de la fiecare categorie.

Mecanismul era simplu: comisia lansa întrebările, concurenții răspundeau în scris sau pe calculatoare, comisia verifica răspunsurile.

S-ar zice că nu sunt prea multe de văzut din exterior, mai ales pentru un profan ca mine, însă tensiunea competiției, timpul acela de așteptare plin de suspans, schimbarea bruscă a ierarhiilor mi s-au părut la fel de palpitante ca faza datului de puncte de la Eurovision.

Și chiar la fel de distractivă, căci maestru de ceremonii a fost Cabral, și mai mare la stat, dar la fel de simpatic la sfat cum îl știam de când are branșament la lumea audio-vizualului românesc.

Trofeul Electricianului și-a aflat cîștigătorii în cadrul unei gale festive în seara aceleiași zile, unde caracterul competitiv acerb pe care l-am remarcat la proba pe scenă a lăsat locul unei gălăgioase și vioase convivialități.

Premiul cel mare a fost adjudecat de compania organizatoare, Distribuție Energie Oltenia, pentru că, bineînțeles, în Bănie e groapă cu lei și cine ajunge aici are de furcă.

N-a lipsit nici muzica, inclusiv un recital al lui Theo Rose, așa că atmosfera a fost…

Electrizantă!

Credit foto: Imaginile din timpul probelor practice provin de pe pagina de Facebook a Distribuție Energie Oltenia.

Cod portocaliu de descărcări lirice

Sir Vidiadhar Surajprasad Naipaul sau, mai pe scurt, V.S. Naipaul, că numai apucații i-ar rosti numele cu fidelitate de fiecare dată, autor laureat cu Premiul Nobel, a emis spre finalul vieții o sentință care a scandalizat pe mulți.

Spunea dumnealui că își poate da seama citind doar un paragraf dacă o carte e scrisă de un bărbat sau de o femeie.

Departe de mine să ader la misoginismul implicit al spuselor sale, dar timpul mi-a relevat că și eu, unul, pot stabili rapid geneza masculină sau feminină (nu mă bag în discuția cu non-binaritatea, că nu mai terminăm în veci) a unei bucăți de proză.

Iar validitatea conjecturii mi s-a vădit din nou lecturând volumul Portocaliu.

Chiar dacă n-aș fi cunoscut-o pe Anda Simion de deja multișori ani, după un paragraf mi-aș fi dat seama că autoarea e femeie.

Portocaliu redă evoluția lăuntrică a unei protagoniste pe nume Analisa, bibliotecară de profesie, care filtrează propriile trăiri prin deslușirea personalității unui profesor defunct, care își donase colecția personală de volume instituției unde lucrează numita.

Portocaliu vorbește mult despre dragoste.

De ce?

Pentru că, tovarăși de compartiment fiind și văzându-mă citind o carte scrisă de o femeie, un domn cam țuicar și fără doi dinți din față mi-a trasat următoarea epifanie:

Băiete, femeile vorbesc mult despre dragoste, pentru că dragostea e importantă pentru ele.

Anda Simion e poetesă.

Aceasta este sămânța primordială a creativității ei.

De aceea, Portocaliu este o carte foarte lirică.

Uneori obositor de lirică. Am înaintat prin ea cu greutatea cu care te deplasezi prin caniculă. Târșindu-ți neuronii, oprindu-te din când în când să iei o gură de apă.

E un lirism competent, căci îți trebuie ceva har să faci transferul dinspre poezie în stare pură înspre proză de asemenea factură.

Doza asta de lirism îmi ajunge pe mult timp de-acum încolo. Dacă Anda scoate Portocaliu se întoarce curând, o să îmi acord o perioadă de grație de vreun an pănă s-o citesc.

Însă, din nimereală, am citit romanul Portocaliu în cel mai bun moment.

Acum, pe vipie.

Autoarea evocă des lumină și, mai ales, căldură, iar împletirea aceasta a senzațiilor generate intelectual cu cele pur corporale pe care le trăim acum a fost o experiență unică în felul ei.

Uitați numai cât de sugestiv este acest paragraf:

Clădirea bibliotecii amuțise și ea într-o lungă îmbrățișare a vegetației din părculețul de vizazi, care o învelea acum într-o penumbră caldă. Toropeala luminii de august încetinea orice pas. Nimeni nu se grăbea. De fiecare dată când pășeau, toți localnicii – în afară de copii, pentru care nu există combustibil mai puternic decât căldura verii – păreau că reînvață mersul. Se urneau greu, iar, până când talpa se reîntâlnea cu pământul, praful trezit de pasul dinainte avea suficient răstimp să se așeze. Ca umbrele copacilor, timpul părea că se lungește și el la ora apusului, devenea moale și aproape portocaliu. Pe plajă, corpurile întinse la soare erau portocalii. Nisipul era portocaliu. Marea era portocalie. Totul era portocaliu.

Așa că o să păstrez Portocaliu și poate îmi fac curaj și o deschid din nou la anul pe vremea asta.

Măcar ceva bun să mă aleg de pe urma încălzirii globale.

Visele prind glas

Există câteva momente epocale în istoria cinematografiei, iar apariția în 1927 a The Jazz Singer este unul dintre ele.

Descrierea rămasă posterității – primul film sonor – este un pic eronată, mai adecvată fiind cea de prim film CU sonor, deoarece această trăsătură se aplică doar unor momente muzicale.

Însă impactul lor este, într-adevăr, semnificativ, așa cum voi detalia mai jos.

Povestea este simplă, propunând un tipar care, de aproape un secol, e uzat de Hollywood cu neverosimil de constant succes.

Fiul adolescent unui cantor evreu foarte credincios din New York tinde să prefere cântece mai lumești, stârnind mânia tatălui. După ce acesta îi trage un perdaf mai puternic, băietanul fuge de acasă și ajunge mare cântăreț de jazz pe alte meridiane.

Întors acasă spre a se reconcilia cu părinții se vede prins între intransigența tatălui, care vrea să îl vadă luându-i locul în sinagogă, și chemarea scenei unde are tot mai mult succes.

O temă familiară, așadar, nu mai târziu de acum câțiva ani CODA câștiga Oscarul pentru o poveste de același fel.

Realizat de Alan Crosland cu toate canoanele unui film mut, The Jazz Singer n-a îmbătrânit prea bine (nici n-avea cum), ba chiar oferă niște momente atât de ridicole, încât bănuiesc că sunt ofensatoare pentru populația de culoare a Americii.

Când cântă melodii de jazz, protagonistul (Al Jolson, un interpret cunoscut în epocă), se boiește negru pe față, dar gura îi rămâne albă, rezultatul fiind o imagine pe care pur și simplu nu o poți lua în serios.

Însă, chiar și în această ipostază hilară, când personajul mut prinde glas, are o loc o transfigurare.

Nu doar a omului fictiv de pe ecran, ci și a spectatorului în care și oase.

Să simți cum una dintre cele mai umane trăsături, vocea, se manifestă plenar trebuie să fi fost o revelație copleșitoare pentru publicului de atunci.

Știu sigur că pentru mine, om din 2025, așa a fost.

Cinematografia este fabrică de vise.

Iar când visele prind glas, devin viață pur și simplu.

De atunci lumea a început să trăiască și în afara corporalității.

Cu toate defectele ei, această dedublare ne-a făcut și ne face mai bogați.

Evadări din Star Wars

Un tip de joc de societate care cunoaște o mare răspândire este cel numit generic escape game, adică ansamblul de puzzleuri care trebuie rezolvate secvențial și care sunt aranjate, cu mai mult sau mai mare succes, într-o narațiune.

Am încercat câteva de-a lungul timpului, precum cel petrecut într-o Moscovă lugubră sau cel care te pune într-un fel de Codul lui da Vinci, dar, de departe, cel mai reușit care mi-a ieșit până acum în cale este Star Wars: Unlock!.

Jocul face parte din seria amplă a jocurilor Unlock!, care explorează diverse tematici și universuri fictive cunoscute, așa că sunt extreme de curios cum le-au integrat pe celelalte acestei provocări intelectuale și cognitive, pentru că aici le-a ieșit extraordinar de antrenant și de coerent.

Ca și alte produse de gen, și Star Wars: Unlock! face uz de cărți numerotate, care, descifrate adecvat, conduc la alte cărți și te fac să înaintezi în poveste.

Noutatea excelent adaptată experienței ludice ca ansamblu este că ai nevoie și de o aplicație de smartphone, în care introduci coduri găsite pe parcurs, dar și efectuezi diverse operațiuni, de o diversitate uluitoare.

Explorezi împrejurimile cu un binoclu (iar pentru asta chiar trebuie să miști telefonul), ștergi de zăpadă geamul unei navete prăbușite, conversezi cu R2-D2, străbați labirintul unui sistem de ventilații, reconstitui mesaje sonore criptate și multe altele.

Această combinație de material (cărțile, impecabil realizate) și digital (aplicația, cu tot meșteșugul ei) te transpune de-a dreptul în universul Star Wars, cu mult mai pregnant decât o fac cele mai recente trei producții cinematografice, bunăoară.

Ajută la asta și cele trei scenarii pe care le propune jocul.

Primul este unul familiar, punându-te în pielea lui Luke Skywalker pe planeta Hoth din debutul filmului Star Wars: Episode V – The Empire Strikes Back. Tot ce vă aduceți aminte se întâmplă ludic și aici: pățania cu peștera de gheață, asaltul înfricoșătoarelor AT-AT și acul pe care îl găsești de cojocul lor sau spargerea blocadei spațiale.

Cel de-al doilea scenariu te aduce în ipostaza unui mercenar capturat pe o navă imperială și toate peripețiile lui în a evada, în a-și recupera nava și marfa de contrabandă și de a scăpa nevătămat din sânul flotei dușmănoase, moment când, cu mijloacele specifice jocului, ești prins într-o secvență de-a dreptul spectaculoasă.

În cel de-al treilea scenariu, cel mai dificil de soluționat, ești un spion imperial cu misiunea de a se infiltra în orașul sfânt de pe Jedha (care în Rogue One: A Star Wars Story preia pitoreștile peisaje naturale și urbane ale Iordaniei), pentru a identifica o rețea de rebeli și a o anihila.

O varietate superbă, la capătul căreia te vezi supus unui paradox.

Deși Star Wars: Unlock! îți cere să evadezi, la final ești și mai abitir captiv în acest univers fictiv inegalabil.

Câteodată, unele filme merită lăsate în pace

Un film destul de așteptat al verii lui 2025 este Highest 2 Lowest al lui Spike Lee, avându-l în prim-plan pe colosalul Denzel Washington.

Apărut deja în cadrul unor festivaluri estivale, pelicula a fost primită destul de rece, nu neapărat ca o contrapondere la caniculă, ci pentru că, probabil, pe undeva, cei care au apucat să o vizioneze, știu că este o reeditare mai alertă (de aici și titlul pus la superlativ, vezi mai jos) a unei creații extraordinare a lui Akira Kurosawa.

Acel film din 1963 se intitulează Tengoku to Jigoku (traducere în engleză este High and Low, de aici și supralicitarea noii versiuni) și captivează de generații pentru că este un fel de 2 în 1, o super ofertă cum numai maestrul nipon ar putea să construiască.

Prima parte a filmului este bazată pe tensiunea situațională a șantajului la care este supus un om de afaceri, despre care un sadic crede că i-a răpit fiul. Ceea ce dovedește a fi eronat, iar asta îl pune pe personajul cu pricina (un excelent coleric Toshiro Mifune) într-o foarte complicată dilemă morală.

Nu vă zic mai mult, e suficient să menționez că, deși desfășurată doar într-o cameră, acea bucată a producției este o lecție despre cum se construiește suspansul cinematografic.

Cea de-a doua parte a filmului înfățișează ancheta menită a-l prinde pe făptaș. Un vag protagonist al ei este un alt actor preferat al lui Kurosawa, Tatsuya Nakadai, de neuitat în Kamegusha și Ran, precum și în Harakiri al lui Masaki Kobayashi, însă ce impresionează mai mult este anvergura ei.

Spre deosebire de Nora Inu (Stray Dog), o poveste similară orchestrată de același regizor, investigația nu este individuală, ci este rodul unei colaborări intersinstituțională și al unor eforturi colective admirabile.

Mitul detectivului solitar este zguduit aici și înlocuit cu mai realista muncă de echipă, aceea care poate învinge aca răutate latentă a omului, care se manifestă constant într-o societate polarizată social și economic.

Un mesaj inteligent și subtil pe care ni l-a transmis Akira Kurosawa și care n-ar mai fi avut nevoie neapărat să fie acoperit cu poleială și repus în circulație ca fiind original.

De aici și nasurile strâmbate la altminteri foarte competentul Spike Lee și la magnificul Denzel Washington.

Unele filme sunt atât de bune, încât merită lăsate în pace.