Caiet de insemnari

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (31)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 1 iulie 2025 0 Comment

Sesiunile de degustare estivale au un farmec aparte.

După ce ai fost asaltat de caniculă o zi întreagă, să te refugiezi în răcoarea unui local primitor, precum cel de la SteSo, să reîntâlnești amici simpatici și să savurezi un vin bun scos de la rece sunt moduri incomplete, dar semnificative de a atinge paradisul.

Exact așa s-a întâmplat la cea mai recentă ediție a evenimentului Brânzeturi cum se… cuVin, care ne-a readus în atenția simțurilor vinurile de la Crama Liliac.

Nu era prima dată când îi întâlneam creațiile oenologice, prezentate cu aceeași pasiune lejeră de Alexandru Zeca, însă configurația de acum a fost perfect adaptată perioadei de vipie, iar a alege care asociere vin-brânză a fost cea mai reușită s-a dovedit a fi o sarcină plăcut de dificilă.

Au candidat un triumvirat impecabil negociat între o Fetească Neagră, Cabernet Saugvignon și Merlot, dar și un vin desert care trebuie să se fi apropiat de nectarul consumat cu nesaț de zeii olimpieni.

Însă votul meu definitiv și irevocabil s-a oprit asupra împrecherii Liliac Cuvee Antonia și Camembert Delaco.

Fiecare dintre cei doi consorți senzoriali corespundea filosofiei că, pentru o viață fericită, e bine să fii cuminte, dar nu foarte cuminte.

Acest vin sec al celor de la Liliac este un cupaj din patru soiuri (Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Neuburger), ceea ce ar părea neverosimil, dacă experți în domeniu nu m-ar fi convins că e deja o practică încetățenită în contemporaneitatea oenologică. Mirarea mi-a fost stârnită în principal de un echilibru gustativ desăvârșit, de aciditatea discretă, tipică terroirului transilvănean și de asemănarea cu foarte italienescul Limoncello.

Iar cine mă trimite în Italia, oricum ar fi, are recunoștința mea deplină.

În același spirit, al plăcerii discrete, se înscrie și brânza Camembert, care deși este una cu mucegai, nu are intensitatea unui Roquefort, bunăoară, și își lasă aromele să se dezvăluie molcom, cu acea leneveală specifică unui relaș pe plajă.

Evident că o astfel de moliciune atrăgătoare s-a lăsat stropită de buchetul cupajului Antonia, iar eu, fără a părăsi Craiova, am petrecut un sejur atemporal într-o stațiune de vis, din vis.

Sursă imagini: Amicul Daniel Botea, mai democratic ca în alte dăți.

Doña Brasco

By Iulian in Filme 30 iunie 2025 0 Comment

Când eram copil, dar deja interesat de cele din jur, urmăream știrile, iar unele dintre ele, recurente, îmi provocau, dată fiind vârsta, o senzație de neliniște de netăgăduit.

Era vorba despre atentatele IRA din Irlanda de Nord și cele ale ETA din Spania. Și parcă să zic că acestea din urmă mi se păreau mai brutale, iar membrii respectivei organizații mai feroce decât omologii irlandezi.

Între timp, ambele fronturi s-au mai liniștit, așa că demonii trecutului pot fi prelucrați și exorcizați și utilizați în scopuri cinematografice, așa cum se întâmplă în La infiltrada.

Așa cum o arată și titlul, povestea din acest film spaniol o urmărește pe o tânără polițistă care, trimisă de un superior autoritar, dar convingător, este trimisă în inima țării bascilor, în San Sebastian, unde timp de ani buni, se infiltrează în rândul militanților ETA până acolo încât ajunge să îl găzduiască pe unul dintre ei, fugar în urma unui atentat.

Asamblajul narativ care nu trenează și te ține în tensiune până la final pendulează între existența ei pe muchie de cuțit și manevrele forțelor de ordine, care îi supraveghează îndeaproape, având de înfruntat și orgoliile unor alte instituții de securitate, cu care sunt într-un fel de concurență.

Un aspect secundar al peliculei, dar nu lipsit de importanță, deoarece contribuie la atmosfera de realist a filmului, altminteri nu prima de acest gen, având predecesori iluștri precum Donnie Brasco sau The Departed.

Regizat cu profesionalism al tensiunii și cu vigoare a acțiunii de Arantxa Echevarria, filmat prin locuri reale din Spania și Franța (căci Țara Bascilor se întinde de ambele părți ale Pirineilor), La infiltrada se impune în primul rând prin intensitatea dramatică a interpretărilor.

Din distribuție se remarcă Diego Anido în rolul unui terorist odios, care apare un pic mai târziu în peisaj, precum și o mai veche cunoștință, Luis Tosar (Mientras Duermes, Celda 211), la fel de solid interpretativ de cealaltă parte a legii față de ipostazele anterioare.

Însă, așa cum e cazul în orice film care gravitează în jurul unui polițist sub acoperire, greul psihologic e dus de protagonista jucată de Carolina Yuste. Dincolo de duplicitatea inerentă, avem trăirile autentice ale zbaterii între datorie și instincte feminine, dar și costul emoțional al unei prefăcătorii de lungă durată.

Socotind că, dincolo de retușurile fictive, ne este relatată o odisee macabră inspirată din realitate, nu putem decât să ne înclinăm în fața celor care își pun în joc inteligența, liniștea și, mai presus de toate, viața, pentru a opri pe niște apucați puși pe omor.

La cum merg lucrurile, cred că o să avem nevoie iar de oameni ca Arantxa cea din film.

Cuceriri SF (31)

By Iulian in Carti 25 iunie 2025 0 Comment

E caniculă, așa că stăm la umbră și ne lăsăm imaginația să umble pe tărâmurile deschise de literatura SF:

State of Fear – chiar în momentele când scriu aceste rânduri s-a instaurat canicula în România și nu numai, așa că aceia care deplâng fenomenul încălzirii globale nu prea au contestatari. Însă, prin acest roman burdușit de cifre și grafice, Michael Crichton vrea să-l demonteze, punându-și argumentele într-o narațiune antrenantă, în care niște eco-teroriști pun la cale un mega-complot menit a demonstra lumii că nivelul oceanelor crește, deși nu este așa. Câteva personaje, schematice, dar simpatice, se văd prinse în hățișul evenimentelor și încearcă să îi oprească. Așa cum știm, Crichton știe cum să pună pe roate suspansul și cum să-l facă să accelereze, dar își sabotează singur atmosfera de thriller cu acele argumentații care îi sunt de fapt obiectiv de căpătâi. Scrisă acum douăzeci de ani, cartea nu mai vreun manifest de luat în seamă din punct de vedere științific, însă e foarte benefic de a fi expus la păreri contrare cu a ta.

Dreamsnake – câtă vreme s-a manifestat plenar, Războiul Rece și implicita sa amenințare nucleară au generat o sumedenie de romane SF remarcabile, printre care și acesta, în care lumea e pustiită, oamenii mai trăiesc în diverse enclave fortificate sau în oaze în deșertul post-apocaliptic, iar singurii păstrători ai științei medicale sunt câțiva aleși care utilizează veninurile unor șerpi. Protagonista este un astfel de vindecător, iar pierderea unei creaturi din portofoliu duce la o serie de aventuri în care se regăsește pe sine, adoptă un copil și își află dragostea adevărată. Autoarea Vonda McIntyre e animată de asumate idei feministe, însă povestea ei e captivantă, iar paginile interacțiunii eroinei cu șerpii ei sunt unice în literatura de gen, înfricoșătoare și înălțătoare. Lumea vie ne ține și pe noi vii.

The Forever Machine – posteritatea are o etichetă deloc măgulitoare pentru acest roman: cel mai slab câștigător de Premiu Hugo (cea mai înaltă distincție în literatura SF) din istorie. Din capul locului vă spun, nu sunt de acord. Rod al colaborării dintre scriitorii Mark Clifton și Frank Riley, cartea are multe de oferit, unele lucruri chiar suprinzător de actuale. Un telepat îi manevrează subtil pe doi oameni de știință să construiască o entitate de Inteligență Artificială, care să fie capabilă să remodeleze genetic pe un individ, astfel încât să-l întinerească și, de ce nu, să îi confere aceeași putere a comunicării mintale pe care o are protagonistul, scopul înduioșător al acestuia din urmă fiind de a nu se mai simți singur. Rezultatele sunt încurajatoare, însă secretul iese treptat la iveală, iar modul cum cei doi autori redau reacțiile publice și isteria mediatică iscate de o posibilă soluție pentru visul omenirii – nemurirea – par a fi desprinse din prezent, deși romanul e apărut în 1954. După ce am terminat și ultima pagină și am constatat că gura lumii nu e deloc dreaptă cu această creație literară, mi-am adus aminte de Cardinalul Richelieu, care insista să îi cunoască pe cei vorbiți de rău peste tot: Au ceva merite, din moment ce sunt ponegriți în halul ăsta.

The Plot Against America – istoriile alternative sunt o subspecie aparte în peisajul literaturii SF, iar această carte ilustrează cât de puternic și elocvent este un astfel de exercițiu de imaginație. În America anului 1940, Franklin D. Roosevelt pierde alegerile în fața lui Charles Lindbergh, faimosul aviator, un antisemit notoriu, iar această deturnare a cursului evenimentelor declanșează discriminare, ciocniri de stradă și o realiniere a politicii externe a SUA înspre a favoriza Germania nazistă. Da, știu, seamănă izbitor cu ce se întâmplă acum peste Ocean. Pentru că nu e scriitor de Science-Fiction sadea, Philip Roth nu se mulțumește la a construi un tablou general foarte documentat a ce ar fi putut fi (introducând în acest scop o puzderie de personalități reale ale acelei epoci), ci filtrează totul prin ochii unui copil, cu toată înțelegerea lui limitată și naivă asupra comportamentului în permanentă schimbare al celor din jur și al societății în general. Cu profunda ei înțelegere a naturii umane și cu acea clarviziune terifiantă, nu e de mirare că romanul lui Roth a fost redescoperit, citit și răscitit imediat ce a revenit un anume personaj la Casa Albă.

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (26)

Cuceriri SF (27)

Cuceriri SF – Ediție de 8 Martie

Cuceriri SF (29)

Cuceriri SF (30)

Profetul, iPhoneul și ardelenii

By Iulian in Filme 23 iunie 2025 0 Comment

I-or fi dat trofeu cei de la Festivalul de la Berlin lui Radu Jude, dar adevăratul premiu trebuie să vină de la Apple.

Nu-mi pot imagina reclama mai bună pentru produsul lor fanion – iPhoneul – decât faptul că pelicula-i Kontinental ’25 e realizată cu un astfel de telefon.

Și nu e vreo însăilare de imagini mișcate și agasante, ci o construcție narativă de o calitate audio-vizuală care funcționează brici.

Ce-i drept, Jude, care în trecut n-a păcătuit prea mult prin decupaje de-alea statice, cu un Dragoș Bucur fumând zece minute, e nevoit acum să apeleze la stilul deja faimosului Nou Val Românesc, care i-a entuziasmat pe străini și exasperat pe compatrioți.

Un neajuns inerent, răscumpărat de scenariul care, cu o echilibristică formidabilă, reușește să meargă pe sârma subțire care desparte tezismul de pedanterie intelectuală și să ajungă teafăr la destinație, smulgându-ne hohote de râs pe parcurs.

Acușica vă detaliez cum stă treaba.

Povestea filmului o urmărește pe o executoare judecătoarească (o excelentă Eszter Tompa, că doar e fata lui Gabor Tompa) pusă în situația de a-l evacua pe un om al străzii dintr-un subsol unde s-a aciuat, iar o eveniment tragic îi declanșează o amplă criză existențială, pe care încearcă să o soluționeze interacționând cu diverși cunoscuți, fiecare cu optica lui de viață.

Pe respectivul năpăstuit care pune narațiunea în mișcare îl cheamă Ion Glanetașu.

Cunoscut celor care au luat BAC-ul pe bune, nu?

Pe livratorul de mâncare îl cheamă Fred Vasilescu.

Cunoscut celor care au luat BAC-ul pe bune, nu?

Iar astea sunt exemple minore, pe parcurs ni se servesc, printre altele, snoave zen redate cu un accent ardelenesc delicios (sunt oltean, nu-mi cereți să-l iau de natural) sau aluzii răsucite la filme precum Schindler’s List sau Perfect Days al lui Wim Wenders.

Cu toate astea, cineastul și-a asigurat rarefierea publicului, dar na, poate nici nu vrea să-i vadă toți creația.

Mai ales că se ia de dezvoltatorii imobiliari rapace, de șovini de ambe părți (români sau unguri) și de ipocrizia unei societăți tot mai polarizate.

Dacă aplici toate filtrele astea și ori ai umor, ori obrazul gros, ești răsplătit cu niște scene de dialog fantastic de percutante și de amuzante. Radu Jude le are cu scrisul, asta e limpede ca imaginea de la camera unui iPhone 15 luat în rate și cu trei luni de restanță la întreținere.

Un factor de distracție suplimentar pentru mine, craiovean fiind, a fost să văd cum Bucureștiul și-a pierdut exclusivitatea mizerabilismului, căci aici totul se desfășoară în Clujul ăl mândru de ascensiunea lui fulminantă, orașul unde chiriile sunt pricină generală de bancuri, începând de la Times New Roman.

De fapt, mă încearcă un fior de invidie că urbea mea încă nu e reprezentată încă prea mult în satirele românești. În afară de bombardierii din Craiova din Teambuilding nu îmi aduc aminte altă referință recentă, corectați-mă, dacă greșesc.

Aștept cu vie și grăitoare nerăbdare să vină Radu Jude și pe acilea, îl asigur că avem destule bube suculente.

Nimeni nu e profet în țara lui.

Radu Jude încearcă, iar ca să-l ajutăm, putem să îi vedem filmele, mai învățăm și noi una, alta despre cum se filmează cu iPhoneul, ajută la TikTok.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Cu Pixar avem o șansă în spațiu

By Iulian in Filme 22 iunie 2025 0 Comment

Uitați-vă puțin la partea din stânga a imaginii de mai sus.

Incredibil (joc de cuvinte deliberat) câte filme mari au realizat cei de la Pixar, nu?

Iar acestea sunt doar câteva dintre ele și unele mai au la rându-le continuări excelente.

Nu poți să nu fii uimit de perpetuarea calității în acest colectiv creativ, căci aceste producții (în niciun caz realizate de aceeși persoană) sunt rodul unei culturi a calității care s-a menținut chiar și după ce Pixar a fost preluat de Disney, care are o reputație de mercantilizare deloc glorioasă (vezi cazul universului Star Wars).

Ca o dovadă suplimentară a acestei inventivități continue, veritabilă comoară a patrimoniului imaterial mondial, vine și Elio.

Pelicula de față nu mai beneficiază de reacțiile acelea entuziaste de odinioară, dar nu lăsați asta să vă influențeze părerea, e pur și simplu consecința unei moșteniri anterioare copleșitor de ilustre.

Elio, lansat acum 20 de ani, ar fi rupt gura târgului, cu siguranță.

Povestea urmărește peripețiile exterioare și interioare ale băiețelului eponim, orfan crescut de mătușa, pasionat de spațiu și absolut convins că există viața în Univers.

Pe care vrea să o contacteze și reușește, ajungând într-un fel de for mondial al extratereștrilor, unde rezolvă conflicte intergalactice și familiale, inclusiv pe ale lui, înfățișându-ne valori precum solidaritatea, acceptarea propriei personalități și descoperirea energiilor latente, paralizate de durerea inadaptării.

Nu avem noi autostrăzi atât de bine astfaltate în România, cât de bătătorită este calea asta narativ-ideatică.

Însă, în spiritul acelei excelențe pe care o aminteam, colectivul de realizatori condusă de Adrian Molina, Madeleine Sharafian și Domee Shi (observați că e lucru în echipă, da?) construiește un film amuzant, înduișător, dinamic și desăvârșit din punct de vedere audio-vizual.

Dat fiind că se aventurează în lumea creaturilor din alte galaxii (pe care suntem nevoiți să le considerăm fictive, deocamdată), imaginației i se dă frâu liber, iar rezultatele sunt personaje și ambianțe care vibrează aproape impresionist din punct de vedere al culorilor.

Derutatul (ca să nu zic mai rău) de Elon Musk a cam abandonat ideea de aduce omenirea în spațiu.

Pixar e, însă, la datorie și, cu tot simțul de răspundere, propun să trimite colecția creațiilor lor în spațiu, pe o nouă navetă Voyager.

Poate o găsește vreo civilizație extraterestră cu tehnologie superioară care, văzând toate aceste filme minunate înainte de să afle de Gaza și Yemen și alte orori (asta ca să vorbesc numai de prezent), hotărăște că sunt o specie vrednică și simpatică, nu una belicoasă și distructivă.

Pixar e ambasadorul omenirii și al omeniei.

Gala laureaților

By Iulian in Intre muzical si conceptual 21 iunie 2025 0 Comment

Unul dintre sporturile pe care le urmăresc de când eram mic (am scis despre geneza acestei pasiuni aici) este patinajul artistic.

Orice aventură vizual-auditivă de acest gen are două componente: partea competițională, când estetica este dublată de fiorul întrecerii, de dramatism și relevații, și gala laureaților, când pur și simplu te lăfăiești pe canapea și te delectezi cu numerele simpatice ale concurenților care fac parte din ea.

Așa cum acest Roots Season al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova m-a pus în fața unor provocări muzicale și intelectuale de mare intensitate pe tot cuprinsul său, tot așa, la închiderea stagiunii, am trăit relaxarea pe care ți-o dă o veritabilă gală a laureaților.

La un astfel de eveniment, în patinaj, participanții se joacă, de obicei pe melodii cunoscute, astfel încât conexiunea cu publicul să fie deplină și aidoma s-a întâmplat la acest concert.

Am regăsit bucăți din Carmen de Bizet, la care se activează automat bâțâitul din cap sau Vara din Anotimpurile lui Vivaldi, cu energia ei vijelioasă.

Unii patinatori fac deliciul publicului cu tot felul de giumbușlucuri și exact asta se poate spune despre ”Thoughts of Love”, vals pentru trombon solo de Arthur Pryor, la care toată lumea surâdea, chiar și chipurile îndeobște scorțoase.

Alți patinatori încearcă figuri altminteri riscante în competiția oficială (vezi saltul în spate al inimitabilei Surya Bonaly), iar o impresie ca asta mi-au lăsat și Primăvara din ”Anotimpurile din Buenos Aires” pentru vioară și orchestră a lui Astor Piazzolla sau Liebesfreud pentru vioară și orchestră al lui Fritz Kreisler.

Iar paralelele se pot lungi încă mult de-aici, pentru că programul spectacolului a fost mai generos ca un proaspăt tătic care dă de băut la tot barul.

O gală a laureaților nu mai pune pe primul loc întrecerea, ci este o celebrare a talentului și a diversității, iar echivalenta ei de la Filarmonica din Craiova a marcat asta printr-o decizie foarte înțeleaptă.

Soliști ai multor componente ale programului au fost chiat membrii ai orchestre simfonice, adică unele figuri pe care le regăseam de obicei în colectivul care ne poartă pe valuri melodice în fiecare săptămână.

Yurii Tovarnytskyi, Simona Petrencu, Liviu Fărcaș, George Butușină, Dan Predoi, Alexandru Țapeș, Anna Tovarnytska au fost cei de data aceasta, căci sper ca la următoarele ocazii să apară fiecare dintre colegii lor.

Iar patinajul îmi oferă și o asemuire care îmi face o deosebită plăcere. Prin dedicare, gesturi ample și dărnicia aprecierilor față de cei pe care îi conducea, dirijorul David Schlager (că tot am avut multe șlagăre, nu?) mi-a adus aminte de Stephane Lambiel, fostul mare piruetist al gheții, în ipostaza sa de acum, cea de antrenor.

La final, forțele reunite ale orchestrei simfonice și coralei academice ale Filarmonicii ”Oltenia” au cântat Dansurile polovețiene din opera Cneazul Igor a lui Alexandr Borodin cu un asemenea patos, încât trebuie să fi răsunat în toate colțurile țării.

Se știe, se știe,

Se face muzică-n Bănie!

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Frumusețea mută a lumii

By Iulian in Carti 17 iunie 2025 0 Comment

Una dintre cele mai mari realizări intelectuale ale lumii este (și o spun fără a fi specialist, ba dimpotrivă) Tabelul Periodic al Elementelor elaborat de Dimitri Ivanovici Mendeleev.

Grație lui, haosul a tot ce ne înconjoară a fost descifrat și cuprins într-un mod atât de coerent, încât și un umanist poate înțelege ierarhia și diferențele dintre elementele chimice care sunt în tot și în toate.

Pentru că materia chimie m-a interesat peste medie încă de când am intrat în contact cu ea la școală (printr-a VII-ea, în cazul meu), dar și pentru că în liceu am învățat-o vârtos volens nolens, grație domnișoarei Mitrache pe care o aminteam aici, nu mică mi-a fost curiozitate și, de ce să nu recunosc, plăcerea de a o redescoperi în și mai mare detaliu în Enciclopedia ilustrată a elementelor chimice.

O lucrare la fel de bine structurată precum Tabelul Periodic la Elementelor, pe care îl urmează da capo al fine fără a se abate în vreun fel.

După o introducere în structura unui atom, accesibilă celor care n-au chiulit la chimie și care n-au trecut la materia asta doar din mila profesorului, urmează descrierile fiecărei grupe, cu acele caracteristici pe care le au în comun elementele care fac parte din ea, iar apoi fiecare element chimic devine protagonistul unei secțiuni, mai lungi sau mai scurte, în funcție de importanță, utilizare și răspândire.

Termenul ”ilustrat” din titlul volumului e pe deplin justificat.

Am fost de-a dreptul impresionat să fac cunoștință în mod vizual cu aproape fiecare element chimic important, ba chiar și cu unele despre care habar nu aveam, precum reniu, ceriu, disprosiu, iar lista poate continua.

Când autorul Jack Challoner spune povestea unui element, o face din multe puncte de vedere: starea sub care se găsește în natură, starea în care se găsește în corpul omenesc, dacă e cazul, formele prin care ne e benefic, dar și nociv, utilizarea în viața de zi cu zi (aici m-am lămurit cum e cu pământurile alea rare pe care s-au contrat americanii și ucrainenii) și, nu în ultimul rând, originea numelui.

Ca unul care își desfășoară activitatea și pasiunile în lumea științelor umaniste, a fost fascinant să văd cum moștenirea antichității, a grecilor și romanilor pe care ne-am întemeiat civilizația, inclusiv acele mituri cu care ne delectam când eram mici, pe care le reciclează cinematografia la nesfârșit, au fost și aici sursa principală a botezului pe care fiecare substanță, de la indispensabilul oxigen sau ubicuul hidrogen la rodiul atât de prețios și rar, la primit de la cei care i-au deslușit existența.

Cunoașterea, de orice fel, e neprețuită.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un volum pe care orice părinte merită să îl aibă în casă, pentru a contracara nervii școlarilor care dau piept cu chimia pentru prima dată.

De la distanță omori mai ușor

By Iulian in Jocuri 15 iunie 2025 0 Comment

Urmărind știrile despre conflictul dintre Israel și Iran, am remarcat cât de distructiv și impersonal a ajuns războiul.

Când cei din Hamas au lansat atacul neașteptat care a declanșat această spirală a violenței care a culminat acum, a fost vorba, totuși, despre o operațiune aparținând trecutului, cu trupe terestre nevoite să se coordoneze, cu oameni care au fost puși în situația să apese pe trăgaci pentru a-i ucide pe semenii lor.

Faza aceasta, însă, e a dronelor și rachetelor care vin din văzduh și seamănă distrugere, fără ca aceia care au apăsat pe buton să îi vadă la față pe aceia pe care i-au condamnat la moarte.

Iar această abstractizare sporește oroarea, tot așa cum Facebook-ul i-a încurajat pe mulți să fie mai agresivi în exprimare, simțindu-se apărați de distanța asigurată de mediul digital.

Ajung astfel la două jocuri pe calculator pe care am avut ocazia să le încerc și care au ilustrat foarte sugestiv cât de seducătoare este această capacitate distructivă manifestată de departe.

Unul este Alpha Centauri, urmaș spiritual al seriei Civilization, dar pe care chiar reușește să o depășească, îndrăznesc să spun, printr-o complexitate și o profunzime net superioare.

Dacă la început, pentru a-ți înfrunta adversari, ești nevoit să construiște varii vehicule și echipamente terestre, spre finalul jocului, când tehnologia a evoluat exponențial, ai la îndemână odioasele Planet Busters, care poate rade de pe fața planetei un oraș ridicat cu trudă și toate împrejurimile sale în câteva secunde.

Singurul lucru care te împiedică să le folosești este convenția planetară împotriva unor astfel de arme neloiale, dar și aceasta poate fi abolită, dacă manevrezi lucrurile în plenul adunării.

Ca și în lumea noastră, linia dintre pace și anihilare stă în aderarea la niște reguli. Care nu sunt imuabile.

Celălalt joc este Defcon, al cărui titlu elocvent, care face trimitere la Defense Readiness Condition, scala de alertă a forțelor armate americane, în care nivelul cel mai de sus este 5, adică război total, inclusiv nuclear.

În experiența ludică virtuală, terenul de joacă este mapamondul întreg, iar scopul tău este să îți dezvolți și plasezi arsenalul și flota, astfel încât, la declanșarea iadului pe pământ, să fii cât mai pregătit să îți distrugu adversarul.

Jocul e lent, dar are o atmosferă neliniștitoare, ba chiar terifiantă, alimentată de coloana sonoră tensionată, precum și grafica minimalistă.

Trădarea și atacurile neașteptate nu sunt doar opțiuni de luat în calcul, ci strategii recomandate.

Și aici, ca și în Alpha Centauri, viețile omenești sunt doar cifre de lucrat în minus.

Să sperăm că în lumea palpabilă în care trăim, abstractizarea asta a războiului nu o să ajungă tot acolo.

The Great Game

By Iulian in Filme 14 iunie 2025 0 Comment

Istoric vorbind, sintagma ”Great Game” se referă la rivalitatea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dintre Marea Britanie și Rusia țaristă, vizând zona Asiei Centrale, în principal Afganistanul și Persia.

Termenul a fost popularizat de Rudyard Kipling în romanul Kim și a ajuns să denumească acel ansamblu de intrigi, trădări și suspiciuni care marchează relația dintre două mari puteri, care nu degenerează, însă, într-un conflict armat fățiș.

Evident, Războiul Rece e cea mai apăsată expresie a acestui Great Game, iar filmul de spionaj romantic The Tamarind Seed o ilustrează într-un mod captivant.

Pe insula Barbados, o englezoaică funcționară a unui minister britanic, văduvă și suferind după relația încheiată cu un bărbat însurat, se vede acostată (și ce coaste superbe ne prezintă filmul!) de un reprezentant militar sovietic, insistent, dar politicos.

Această improbabilă idilă, pe care ea insistă să o mențină castă, atrage atenția ambelor tabere, care se angajează în încă o rundă a acelui Great Game, iar ca spectator te convingi pe tot cuprinsul poveștii de validitatea spuselor spionului-șef din Albion, un Anthony Quayle dintr-o bucată:

Nimeni nu poate fi crezut.

Nimic nu poate fi crezut.

Oricine e capabil de orice.

Regizat cu fast concis de Blake Edwards, The Tamarind Seed ne poartă prin pitorești peisaje caraibiene, dar și prin binomul Paris-Londra, axă pe care spionajul stilat merge ca uns, beneficiază de o coloană sonoră subtilă semnată de John Barry (același care impusese deja în conștiința colectivă și tema muzicală din universul James Bond) și propune un scenariu care înaintează cu pași măsurați, lenți, dar niciodată plictisitori.

Toate aceste sporesc farmecul pe care îl degajă cuplul de protagoniști.

Fără să mai uzeze de superba-i voce, Julie Andrews se folosește de acea candoare lipsită de naivitate care i-a servit atât de bine în carieră, reușind să se opună cu stil și inteligență unui Omar Sharif exasperant de arătos și seducător.

Între ei nu are loc doar încleștarea geopolitică, ci și eternul joc al seducției dintre un bărbat și o femeie, cu regulile sale, încălcate la tot pasul.

The Great Game.

Să privim pictura! (CVII)

By Iulian in Sa privim pictura! 11 iunie 2025 0 Comment

Acest tablou al lui Rembrandt se intitulează Cărturar în camera de studiu, se găsește în Galeria de Artă Națională din Praga și în el se bat două proverbe românești.

Unul e Ai carte, ai parte. Figura mândră a personajului e dincolo de mulțumirea de sine a celui care se bucură de învățătură. E trufia celui care a ajuns pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale sau vrea să proiecteze impresia asta.

Celălalt e Haina nu îl face pe om. Ba da, îl face, iar asta ne arată Rembrandt printr-un simplă ecuație a suprafeței picturii. Haina aceea ocupă mai mult spațiu decât chipul, cușma sau instrumentele de lucru ale cărturarului.

Îi prilejuiește artistului o veritabilă demonstrație de forță, reconstituind bidimensional textura pufoasă (pe care o simțim aievea) a blănii și jocul luminii care o ajunge.

Să fi fost asta încă o ironie a lui Rembrandt față de comanditar?

Sau pur și simplu aplecarea lui pentru joacă, aceeași care i-a înfuriat pe cei care îl plătiseră pentru Rondul de noapte?

Nu știu, dar rezultatul e superb.