Istoria care prinde viață

Podul Mehmet Pașa Sokolovic unește malurile râului Drina la Vysegrad în Bosnia și Herțegovina.

A fost terminat în 1577, construcția sa fiind comandată de cel căruia îi poartă numele, la acel moment Mare Vizir al Imperiului Otoman, și a fost proiectat de Minar Sinan, geniul arhitecturii otomane în perioada sa de glorie.

Are o lungime de 180 de metri, numărând 11 arce de susținere, amplasate la 11-15 metri distanță unul de altul.

A fost avariat în Primul si Al Doilea Război Mondial, dar a fost ulterior renovat.

În 2007, a fost înscris pe lista Patrimoniului Universal UNESCO.

Așa sună istoria faptică, frustă și, de ce să nu recunoaștem, necesară.

Dar istoria este a oamenilor, e făcută de ei și menită a fi știută de ei.

Ivo Andric, croat născut în Bosnia și scriind în limbă sârbă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, înțelege asta și ne umple istoria edificiului lui Mehmet Pașa Sokolovic cu multă, multă umanitate în E un pod pe Drina….

Cronica deopotrivă amplă și intimă a celor care au trăit, suferit și iubit în preajma podului și chiar pe el, romanul urmează toate etapele pe care istoria frustă de mai sus le-ar înregistra după cum urmează: construcția podului în timpul stăpânirii otomane a Bosniei, transformările aduse de noua ocupație austriacă, efectele răscoalei lui Karagheorghe, lupta pentru emancipare națională, ororile din Primul Război Mondial.

În toate, Andric plăsmuiește personaje veridice, dar și pitorești, depărtate cronologic de noi, dar apropiate prin tot ce simțesc și pățesc.

Lucruri pe care manualele de istorie le înregistrează sec, precum tributul de sânge numit devșirme, plătit de populația creștină otomanilor, organizarea comunală multiconfesională sau chiar trasul în țeapă capătă viață sub condeiul scriitorului, chiar și când (sau mai ales) vorbesc despre moarte.

Aici e marea calitate a cărții și pricina recunoștinței duble pe care am înțeles că trebuie să o port istoricilor.

Avem nevoie de un Theodor Mommsen, cu erudiția și răceala lui.

Dar avem nevoie și de Ivo Andric, cu profunda lui înțelegere a omului.

Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm?

Acum mai mulți ani, Laurențiu, prietenul și mentorul meu într-ale jocurilor video, se declara încântat de o creație de gen, intitulată The Talos Principle.

Acum sunt în măsură să îi dau dreptate și să ma raliez entuziasmului său față de această realizare intelectuală care depășește simpla condiție de divertisment.

Îl văd pe The Talos Principle ca pe un urmaș spiritual al Portal, alt joc de legendă, cu care împărtășește câteva caracteristici.

Se desfășoară la persoana I.

Jucătorul este ghidat de o voce demiurgică și memorabilă.

Arhitectura spațiilor pe unde peregrinezi este impecabilă, atât ca design, cât și fac funcționalitate ludică.

Presupune rezolvarea unor puzzleuri fizice, prin utilizarea unor tehnologii existente în joc; în cazul de față, finalitatea este, în cea mai mare parte a situațiilor, obținerea unei piese de Tetris, încă un semn al influenței covârșitoare a ideii simple, dar geniale a lui Alexei Pajitnov.

Când dai de cap unui astfel de puzzle, te simți incomensurabil de deștept.

Cel mai important, deși mecanismul jocului este repetitiv, pe parcurs se construiește o poveste consistentă și profundă.

Ambele narațiuni vizează raportul omului cu Inteligența Artificială, însă aici lucrurile se despart.

Dacă Portal are un ton macabru, dar savuros, The Talos Principle are ample ambiții filosofice, îmbinând motive biblice și proiecții despre transhumanism și amestecându-le cu influențe din alte culturi, pentru a propune o alegorie a ce ne face cu adevărat oameni.

Pe măsură ce înaintezi, dincolo de frustrarea cauzată de unele puzzleuri afurisit de dificile, te vezi confruntat cu sfârșitului inexorabil, atât indivividuale, cât și a omenirii.

Poate că jucătorii înrăiți vor glisa rapid peste componenta emoțională a jocului, pe care o vor considera o glazură ne-necesară.

Însă, pentru mine, e la fel de importantă ca provocarea cognitivă și îmi permit să parafrazez puțin cuvintele finale ale acelui personaj feminin care apare periodic sub forma unor amintiri, pentru că sunt marea lecție din The Talos Principle:

It is good to be human.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (89)

Era și momentul să mai vorbim de o incursiune pe tarâmul non-ficțiunilor, așa că iaca:

Cartea vinului fără bla-bla – o scurtă aventură oenologică, despre realizarea vinului și despre principalele produse ale lumii. Nimic nou, dar autoarea Louisa Maria Schimdt se remarcă prin incisivitatea și caracterul tranșant al părerilor. De pildă, nemțoaică fiind, nu ascunde că are o pasiune pentru Riesling, așa cum nu ezită să demaște trucuri de marketing care caracterizează comerțul de profil la nivel global. Multe dintre soiurile la care se referă n-au cum să fie cunoscute băutorului obișnuit, care se va vedea, însă, atras de accesibilitatea descrierii proceselor care duc la nobila licoare. Eu, unul, fost fascinat să descopăr că taninul, acest element hotărâtor al vinului roșu, provine dintr-un foarte ingenios mecanism al naturii, menit a proteja bobul de strugure.

Lux, modă și alte bagatele politicești în Europa de Sud-Est în secolele XVI-XIX – titlul este suficient de elocvent în a descrie subiectul acestui volum colectiv, îngrijit, printre alții, de Constanța Vintilă, mare expertă a trecutului fanariot și Belle Epoque al românilor. Ceea ce, însă, descoperi parcurgându-l este bogăția izvoarelor consultate și complexitatea tabloului social pe care îl compun. Domenii precum vestimentația sau banchetele sau chiar dulcețurile reflectă moravurile unei epoci și modul cum se schimbă de-a lungul timpului. Deși o parte considerabilă a acestei cărți superb ilustrate se referă la Țările Române, acestea sunt integrate peisajului mai amplu al Balcanilor și al influenței orientale a Imperiului Otoman. Raporturile cu acestea relevă că noi, românii, avem o tradiție în a trata duplicitar organizațiile internaționale din care facem parte. Nu doar UE are parte de asta în prezent, ci și Înalta Poartă, pe care boierii români o fentau când o vizitau, păstrând restricțiile vestimentare impuse de puterea suzerană, pentru ca, întorși acasă, să ia pe ei caftane croite leit precum cele destinate, teoretic, doar turcilor. Istoria este cea mai hazlie, colorată și delicioasă poveste.

A Brief History of the Mind – cum a ajuns omul, de la o primată limitată în realizări mintale la ființa de acum, care trimite semeni în spațiu și a plăsmuit Capela Sixtină și Citizen Kane? William H. Calvin vine cu propriile supoziții, care se centrează pe ideea că schimabrea condițiile în care se găsea omul primitiv l-a obligat să găsească soluții tehnice, să se recalibreze fizic și cognitiv, inclusiv să colaboreze mai bine, fapt care a dus la apariția limbajului. Autorul insistă mult (și destul de convingător) pe ipoteza că aruncarea proiectilelor a supus creierul oamenilor de acum sute de mii de ani la o provocare foarte complexă, de încolo începând ascensiunea pe care o invocam la final. Nu mă pot pronunța în privința validității ei definitive, dar e plauzibilă, iar Calvin mai face o afirmație interesantă la un moment dat, opinând că aceste transformări trebuie să le fi cauzat multor oameni de demult și boli psihice. Dacă asta este adevărat, atunci avalanșa de afecțiuni de acest gen la care suntem martori în prezent e semn că mintea omenească e într-o fază similară, de ajustare la un mediu care se schimbă profund, mai ales din punct de vedere tehnologic. Poate de aici vin toate teoriile conspiraționiste care ne mănâncă zilele și ne pun în conflict cu neamurile.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (79)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (80)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (81)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (82)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (83)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (84)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (85)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (86)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (87)

Non-ficțiuni pe care le-a citit – Ediție despre alchimie

Pentru un copil, nu sunt doar Șapte Minuni ale Lumii

Criticată de unii ca fiind rezultatul unor criterii care nu reflectă întru totul relevanța istorică, lista patrimoniului cultural UNESCO e o metodă excelentă de a descoperi locuri deosebite, care nu beneficiază în ghidurile obișnuite decât de o notă de subsol, dacă nu cumva lipsesc chiar cu desăvârșire.

Este și cazul localității Kladruby nad Labem din regiunea Pardubice din Cehia.

Probabil că numele vă e complet necunoscut, iar noi ne-am abătut pe acolo tocmai pentru că îl regăsisem pe lista celor de la UNESCO, pentru ansamblul de grajduri și manej care au o vechime de câte sute de ani.

Chiar dacă am fost conduși doar prin anumite secțiuni ale complexului, a fost o experiență fascinantă, o incursiune aproape palpabilă (inclusiv olfactiv, după cum vă puteți imagina) într-o artă complicată și care a schimbat istoria lumii – domesticirea și antrenarea cailor.

Uitați-vă numai la imaginea de mai jos.

Ce plapând pare omul față de cal, nu?

Ce forță trebuie să fie conferit calul celor care, la începuturile omenirii, au reușit să-l facă camarad și armă!

Ce tărie de spirit și inteligență au avut cei care au educat și canalizat potențialul fizic al acestor maiestuoase creaturi!

Vizita la Kladry nad Labem a avut drept final contemplarea din afară a pajiștii unde se aflau iepele cu mânji încă dependenți de ele.

Niște copii necuvântători cu toate caracteristicile pe care le știm: exploratori, dar și temători, neascultători, dar și atașați de mamă.

Zona în care se găseau era situată de partea cealaltă a unei șosele populate față de restul ansamblului.

Am văzut multe mașini oprindu-se, pentru a admira această oază de liniște animată.

Am văzut copii încântați, am văzut adulți încântați, am văzut bătrâni încântați.

Azi e 1 iunie, Ziua Copilului.

Așa că la mulți ani tuturor copiilor, de orice specie și de orice vârstă.

Gând la gând cu bucurie

Îi cunosc pe colegii mei din breasla blogosferică de ceva anișori, dar tot descopăr ce abilități și preocupări deosebite au.

De pildă, Veronica, despre ale cărei înclinații manual-artistice știam (vezi mai jos), le integrează unei mult mai vaste activități de coach în domeniul sănătății mintale și psihologiei pozitive.

Mai precis, simțind acel imbold din pandemie care i-a făcut pe mulți să își descopere talente latente, s-a specializat pe ceea ce numim mindfulness.

Știu, e un cuvânt folosit până la sațietate de unii și luat în derâdere de alții (cei de la Times New Roman au câteva articole satirice despre asta), însă, dacă îl explorăm un pic mai în detaliu, precum la fel de ironizatul predecesor, adică dezvoltarea personală, descoperim un domeniu care merge milenii înapoi în istorie, la filosofia vechii Elade sau la căutările spirituale ale budismului.

De fapt, primul aspect care mi-a atras atenția când Veronica și-a prezentat activitatea și motivația din spatele ei a fost că a invocat, printre sursele de documentare, autobiografia lui Benjamin Franklin, acel om de o inteligență deosebită, care, după o viață de un preaplin experiențial a ajuns la concluzia că virtuțile (azi le numim trăsături de caracter) sunt principal indicator după care îi judeca pe ceilalți.

Corelez asta cu spusele unor domni din echip administrativă a unei mari companii, cu care lucrez îndeaproape:

Iulian, din ce în ce mai mult căutăm oameni de caracter. Competențele se învață, dar caracterul, mai greu.

Despre a învăța să ai un astfel de caracter bine conturat, de a relaționa mai bine cu tine și cu cei din jur, este vorba în activitatea Veronicăi, la care pot apela atât cei mici, cât și cei mari, în cadrul unor ateliere de mindful creativ.

Și, așa cum înțelepciunea ancestrală spune că teoria ca teoria, dar practica ne omoară, Veronica ne-a oferit ocazia să testăm un pic de mindfulness informal, prin intermediul unei provocări de scrapbooking.

Scrapbooking-ul este un ansamblu de activități manuale, prin care realizezi tu însuți obiecte precum albume foto, invitații, felicitări sau orice altceva îți mai trece prin minte.

Când Veronica ne-a arătat artefactul pe care urma să îl confecționăm fiecare dintre noi, mulți, inclusiv eu, am pufnit în râs, manifestându-ne neîncrederea.

Însă, așa cum învățasem anterior, am lăsat acest gând negativ să treacă și ne-am pus pe treabă.

Iar munca plină de migală la care am fost supuși ne-a absorbit cu totul, astfel că sala cea primitoare de la localul 12Doișpe a răsunat de sunetele discrete ale dedicării și minuțiozității meșteșugărești.

Eu, unul, am uitat de oboseala care mă încerca după o zi plină, preocupările pentru ziua de luni ce stătea să vină, precum și orice grijă existențială, și m-am făcut luntre și punte să ansamblez bucată cu bucată părțile ingeniosului mecanism de hârtie.

Și mi-a ieșit mulțumitor, după cum puteți vedea.

Și, mai mult de atât, m-am bucurat de proces, mi-am curățat mintea de balast și am socializat cu oameni apropiați.

Adică am aplicat mindfulness.

Credit foto – amicul Daniel Botea, deși cred că l-a secondat și amicul Marian Buzărnescu.

Bonnie și Clyde

De curând s-a încheiat o perioadă de mare dihonie în România.

Ne-am certat cu prietenii, ne-am certat cu neamurile, ne-am certat cu necunoscuții pe Facebook.

Acum, zice-se, ar trebui să înceapă efortul de reconciliere.

Nu știu cât succes ar putea avea un astfel de demers, însă unul care ar avea șanse reale este negreșit Magnificat pentru soprană, cor și orchestră al lui John Rutter, pe care l-am audiat la cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

În primul rând, ne-ar uni satisfacția de a fi fost, potrivit spuselor dirijorului Radu Zaharia, primii de a-l fi audiat în România. O astfel de mândrie patriotică e curat factor de coeziune.

Apoi, să vezi forțele reunite ale orchestrei simfonice și ale coralei academici craiovene (aceasta din urmă ghidată din umbră de Bogdan Botezatu), cântând cu patos astral e un îndemn să lași adversitatea la o parte și să întinzi o mână celuilalt.

Deși Magnificat a început ca un imn creștin, iar controversa religioasă e unul dintre substraturile sciziunii care macină țărișoara noastră, laic să fii, tot ești fermecat și pacificat de sonoritatea sa, așa cum a fost aranjată de John Rutter.

Iar vocea mlădioasă a sopranei Rut Iovescu are darul să liniștească chiar și cele mai ardente partizanate.

Numiți-mă antisocial, daca vreți, însă, pentru mine, mai captivant a fost Dublul concert în Re minor pentru vioară, pian și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

Ondin Brezeanu mânuind arcușul, iar Mădălina Pașol claviatura, cele două instrumente centrale ale muzicii clasice au fost un veritabil cuplu Bonnie și Clyde.

Au conlucrat, au concurat, s-au tachinat, au dialogat, au avut momente de încrâncenare, dar și unele de tandrețe, au stat de șase unul pentru altul, astfel încât, când unul o lăsa mai moale, intervenea celălalt cu energie.

Împreună, au acționat hoțește și ne-au jefuit de ultima fărâma de atenție pe care am fi dedicat-o altor activități, altminteri nefaste, precum telefonul sau șușotitul.

Ca un făcut, după acest jaf în stil în stil simfonic, am plecat de la Filarmonica din Oltenia mai bogat, nu mai sărac.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Paris, jeu t’aime

În deja îndelungata mea aventură pe tărâmul jocurilor de societate, am constatat că există două mari trăsături care trebuie întrunite, pentru ca o astfel de creație să fie de succes – designul intelectual și designul stilistic.

Paris: La Cité de la Lumière reușește rara performanță de a le avea pe amândouă la nivel foarte înalt.

Strict din punct de vedere al provocării pentru celulele cenușii, jocul vizează acea inteligență spațială necesară în șah sau Tetris.

Realizat de Jose Antonio Abascal Acebo pentru doi participanți, mecanismul ludic are două faze, cea a plasării plăcuțelor rectangulare care sugerează caldarâmul și cea a plasării clădirilor, piese de diverse contururi, acest din urmă aspect apropiind Paris: Orașul luminilor de legendara creație a lui Alexei Pajitnov.

Dincolo de complexa configurație grafică pe care jucătorii sunt nevoiți să o gestioneze, există diverse metode prin care îi poți pune bețe în roate adversarului, toate vizând suprafața de joc și exploatarea ei.

Și aici ajungem la componenta artistică, căruia avem a-i mulțumi lui Oriol Hernandez, atât de reușită, încât nu mă mai satur să o contemplu.

Jocul este plasat într-un Paris de Belle Epoque, adică sfârșit de secol XIX, când cel mai frumos oraș al lumii își desăvârșea înfățișarea și introducea unul dintre beneficiile modernității, iluminatul public.

E o perioadă de efervescență culturală, e epoca lui Rodin sau Toulouse-Lautrec, iar toate acestea se regăsesc în joc și sunt utilizate cu mare efect.

Acele acțiuni speciale, prin care îți sporești avantajul sau deturnezi mutările adversarului se prezintă sub forma unor cărți poștale, extraordinar concepute și care te transpun în acel fin de siecle glorios.

Inclusiv broșura cu regulamentul are un aer de gazetă de epocă, iar asta nu face decât să sporească plăcerea de a te cufunda în provocarea multiplă a acestui joc.

Ernest Hemingway spunea că există doar două locuri pe lume unde putem trăi fericiți – la Paris și acasă.

Cu Paris: La Cité de la Lumière, le avem pe amândouă deodată.

P.S. La mulți ani prietenilor de la Libris, care mi-au oferit acest joc și care de curând au împlinit 34 de ani de muncă în slujba luminării noastre, a tuturor.

Deus ex amicitia

Unul dintre miturile cinematografiei recente este că Tom Cruise e nemuritor.

Altfel nimeni nu-și explică vitalitatea lui din diverse pelicule, precum noul Top Gun sau, mai ales, seria Mission: Impossible.

Dar tocmai în acest al șaptelea film, Mission: Impossibble – The Final Reckoning, se vede că actorul își acceptă cumva vârsta, pentru că acest Ethan Hunt este cel mai vulnerabil pe care l-am văzut vreodată, este cel mai dependent de prietenii pe care îi avea de dinainte sau de cei pe care îi face acum.

De aici și vaga melodramă a unor scene, care, însă, nu depășește niciodată nivelul suportabilului, ba chiar te invită să reflectezi asupra faptului că, semizeu să fii, nu poți salva omenirea de unul singur.

A nu se înțelege că producția regizată de Christopher McQuarrie ni-l arată pe Tom Cruise șontorog. Dimpotrivă, față de Dead Reckoning Part I, care a fost realizată în condiții de pandemie, aici realizatorii au avut teren de joacă după pofta inimii, iar în centrul lui pectoralii, bicepșii și toate celelalte grupe musculare ale protagonistului sunt deseori la vedere, în secvențe intense, așa cum ne-am obișnuit.

Probabil că aceea finală, a cursei de avioane, va rămâne emblematică, dar, personal, o prefer pe aceea în care Tom Cruise se afundă în abisul oceanului înghețat și explorează submarinul care conține sursa tuturor relelor.

E ceva primordial în atmosfera și încercările la care e supus, ceva din străvechea zbatere a omului într-un univers rece și ostil. Ajută și muzica lugubră excelent potrivită, un fel En Attendant Cousteau a lui Jean-Michel Jarre, versiunea întunecată.

Povestea e continuarea directă a predecesorului, cu o goană nebună de a opri o entitate de Inteligență Artificială malefică, readucându-i în prim plan pe simpaticii Simon Pegg sau Hayley Atwell, pe deja venerabilul Ving Rhames, pe Pom Klementieff, care poate fi sugestivă doar din câteva grimase, pe serioasa Angela Bassett (Kamala Harris, dacă ar fi câștigat președinția) sau pe Rolf Saxon.

Poate că acest din urmă nume nu prea vă e cunoscut, însă, pentru aceia care, asemeni mie sau lui Tom Cruise, au ceva ani, o să fie o reînnodare aproape emoționantă cu începutul acestei epopei a agentului pentru care a-și urma conștiința este mai important decât să urmeze ordinele.

Și o mențiune pe care nu credeam a mă vedea nevoit să o fac – scenele de dialog sunt cel puțin la fel, dacă nu chiar mai captivante, decât cele de acțiune. Duelul minților bate pe cel al mădularelor.

Este acesta ultimul Mission: Impossible?

Pare că da.

Dar Tom Cruise a strâns o gașcă așa mișto în jurul lui, parcă e păcat să se zburătăcească fără să ne mai poarte prin înaltul cerului sau străfundul seifurilor de la CIA.

Așa că aștept.

Poate răbdarea îmi va fi răsplătită.

Eurovisionul lui 2025

Unii n-au dormit noaptea de grijă în noaptea dintre 17 și 18 mai, pentru că urmau alegerile noastre prezidențiale.

Eu m-am văduvit de o parte de somn, la rându-mi, dar nu de grijă (deși era și ea, acolo, cuibărită în suflet), ci pentru că nu m-am putut lipsi de încă o ediție a Eurovisionului, acest spectacol decadent, kitschos și irezistibil.

Mai jos sunt impresiile mele redactate despre întreg spectacolul și despre fiecare dintre melodiile participante, redactate chiar în timp real, precum și considerațiile mele asupra controverselor și aspectelor inedite care l-au marcat.

***

Începe spectacolul, cu câștigătorul de anul trecut, Nemo, care a luat-o și mai razna, fapt suplimentat de prestația din a doua parte a nopții.

Iar acum, ce-i important, analiza la sânge a fiecărui cântec în parte.

Norvegia – costume a ala A Game of Thrones, dar luate de la ieftinica, cu un ritm manelistic, surprinzător pentru o țară de vikingi, iar vocea e atât de firavă, încât interpretul sigur nu ajunge în Walhalla.

Luxemburg – mizanscenă reușită, voce decentă, idee infantilă și dezbrăcare intermediară, ca la Letonia când a câștigat Eurovisionul acum ceva ani.

Estonia – de asta mă uit la Eurovision, de asta îndur o sumedenie de nimicuri așa-zis muzicale, ca să mai găsesc câte o astfel de bijuterie, care, deși nu o să câștige, o să devină legendară.

Israel – voce bună, melodie așijderea, dar adversitatea publicului e aproape palpabilă (despre asta, mai multe spre finalul articolului).

Lituania – Roacări psihedelici, cu un solist care are o coafură cum mi-a făcut mama odată, crezând că mă putea tunde singură, așa cum făcea cu sora mea.

Spania – o bunoacă botoxată, un pic de flamenco, niște unghii care ar trebuie interzise prin Convenția de la Geneva și semi-pornografia deja încetățenită de la Eurovision.

Ucraina – melodie ca vai de ea și e clar că bărbații din Ucraina sunt de front, de a trebuit să-l trimită pe interpretul ăsta în roz turbat.

Marea Britanie – Miss Eurovision, versiunea triplă, but what the hell is this song about?

Austria – încă o melodie a unuia cu voce de castrato, că doar a avut succes anul trecut, dar mizanscena e atât de stilată și se potrivește atât de bine muzicii, încât la final m-am pomenit făcând ceva ce rar mi se întâmplă la Eurovision: să aplaud.

Islanda – boy band la mișto, dar melodia are ceva vervă și te prinde nițel.

Letonia – iele precreștine, cu un ritm care se repetă agasant și cu niște costume mulate care invită la gânduri obscene.

Olanda – nu le-a spus nimeni batavilor că francezii n-au câștigat și n-o să câștige în veci cu șansonete de-astea?

Finlanda – încă un pic de pornografie, de data aceasta la o altă categorie de gabarit.

Italia – versuri senzaționale, au ceva din Bob Dylan, impresie sporită de muzicuța de la final.

Polonia – tipa asta arată ca Dana Budeanu și mai are și atitudinea ei.

Germania – încă o adolescentă scăpată de acasă, ca Lena aia care a câștigat acum ceva ani.

Grecia – o versiune mai tânără de Nana Mouskouri, cu un of de parcă ar fi încă în pericol de intrare în incapacitate de plată.

Armenia – bănuiesc că femeile heterosexuale și bărbații din echipa cealaltă au salivat serios la tipul ăsta și nici melodia nu e rea.

Elveția – melodia aia prin care țara-gazdă se asigură că nu mai intră la cheltuială la anul.

Malta – ceva gen Netta de acum câțiva ani, dar cu și mai mult kitsch, ceea ce o performanță în sine.

Portugalia – hai că ați câștigat o dată așa, nu mai merge.

Danemarca – am tot auzit de-astea de când am început să prind ochi pentru Eurovision, iar tânăr nu mai sunt.

Suedia – ăștia sunt favoriții la casele de pariuri, e ceva ce-mi scapă?

Franța – înțeleg metafora, mizanscena e cu tâlc, dar ”maman” țipat la nesfârșit strică tot.

San Marino – străvechea republică ne aduce aminte că e în Italia, totuși, cu diferența că nu se teme de ridicol.

Albania – ceva manelistic, că au fost cam puține până acum, noroc că a compensat campania noastră electorală.

***

Ca idei de final, mă bucur în primul rând că am nimerit din nou pe cîștigător – JJ din Austria – așa cum am reușit odinioară cu Helena Paparizou, Lordi, Marija Serifovic sau Dima Bilan (deși această din urmă melodie nu mi-a plăcut, dar l-a avut pe Plușenko și asta i-a spart pe mulți).

Duelul legendelor din perioada de votare a fost o pildă de înțelepciune din partea organizatorilor, care au înțeles că Eurovisionul produce favoriți un pic altfel decât scorul final.

S-a revărsat multă ură online împotriva Israelului, fapt accentuat de vorbele în ebraică spuse la finalul melodiei de reprezentanta Yuval Raphael; am găsit ulterior că ar însemna ”poporul israelian va învinge întotdeauna”.

O declarație care pare sfidătoare, însă există un amănunt care merită menționat.

Această tânără artistă era la Festivalul Nova când au dat iama scelerații de la Hamas și, ca să supraviețuiască, s-a ascuns într-un refugiu, a fost rănită cu șrapnel și a stat ore întregi printre cadavre.

Credeți ce vreți despre Netanyahu și clica lui (eu, unul, nu prea de bine), dar să nu negăm că, după toate astea, a avea forța să vii să cânți în fața unui public care te huiduie e semn de mare curaj.

Să-i dăm fetei ce-i al ei.

Numărul mare de voturi (cel mai mare, de fapt) primite de la spectatori e clar rodul unei campanii susținute a coreligionarilor de prin Europa, nu neapărat un merit muzical.

Ceea ce nu se poate spune despre a doua cea mai votată melodie, a lui Tommy Cash reprezentând Estonia.

Până la urmă, se pare că oamenii mai au umor, veselie și energie.

Așa că să ne hrănim din ele până la Eurovisionul din 2026.

Eurovision 2025 pe Twitter

Așa de prinși au fost românii în vâltoarea campaniei electorale, că mulți au uitat că ieri seară a avut loc o nouă ediție de Eurovision.

Nu și eu, care mi-am recuperat in extremis contul de Twitter (nu-i zic cum vrea Elon Musk, nici dacă mă dă afară de-acolo), unde am urmărit agora europeanaă dând cu părerea și cu miștourile despre prestațiile muzicale și restul daraverurilor din cadrul concursului.

Până apuc să îmi desciferez notițele luate chiar atunci, vă las cu o nouă selecție de poante adunate de pe Twitter:

It’s the 69th Eurovision Song Contest. The gayest Eurovision of all time!

Did Graham Norton just say that a wheel chair athlete featuring in the opening to Eurovision will have a very „tiring walk” to the venue?

This programme may contain flashing images along with a large throng over excitable homosexuals.

I guess they wouldn’t sing Boom Bang a Bang now cos of all the wars going on.

I just give Israel the win so I can see Twitter meltdown.

This lads singing about the time he was playing Fortnite and the wi-fi went off (despre Lituania).

Estonia so far has been the highlight, who sings about coffee apart from George Clooney?

One peace dividend I’m hoping for after any ceasefire, is that Ukraine isn’t pity-voted into the final of Eurovision each year, even when their song is shite. This year’s act looks like it’s plucked from a Seventies Sci-fi B movie.

Why do we the UK even bother with Eurovision, we will get less points than Israel. Brexit means Brexit.

Everytime I see people from Iceland I get surprised that people actually live there.

Latvia doing their bit for tapeworm awareness. It’s not all political!

Claude, another illegal migrant (despre reprezentantul Olandei, care era de culoare și a cântat în franceză).

Captivated by Erika’s tities, damn that is God’S work (despre Finlanda).

Dis donc, beaucoup de Français ce soir.

Why do Fench ballads gotta be so depressing?

Finland, and now Malta… another country going for the juvenile sexual innuendo vote.

That was fun, now for the shitshow and stressed of the cursed combo of rigged and political voting.

I suspect countries round the world watching Eurovision will know what decadence and decay look like, and also be deeply jealous of it.