Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (30)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Era o seară ploioasă de vineri.

Neliniștea alegerilor ce urmau să vină plana asupra tuturor.

Vedeam și simțeam toate acestea, dar eram ferit de morbul bacovian pe care îl proiectau, pentru că mă găseam alături de colegii mei de spiță blogosferică la o nouă ediție de Brânzeturi cum se… cuVin.

Fiecare dintre aceste evenimente sibaritic-sociale este special, dar acesta a fost unul aparte, pentru că, în cadrul lui, am regăsit vinuri ale Cramei Corcova, prezentate chiar de proprietarul român al întreprinderii, Șerban Dâmboviceanu, el însuși protagonistul uneia dintre cele mai reușite incursiuni culturalo-bahice de la începuturile-mi în domeniu.

Într-o lume agitată, în perpetuă schimbare, a fost mai mult decât dătător de speranță să văd că eleganța, bonomia și generozitatea în explicații care l-au caracterizat atunci au rămas neschimbate.

În dialogul cu domnia sa, am revăzut și sporit impresia că domeniul Corcova este un tărâm unde s-a consumat multă istorie.

În cadrul discuției, am aflat că, în unele porțiuni ale viei, solul păstrează scoci antediluviene, de pe vremea că mealegurile noastre erau acoperite de un ocean, iar omenirea era doar un un vis îndepărtat.

Mihai Viteazul, care, până să ajungă ban al Craiovei sau domn al Țării Românești, a fost și bănișor de Strehaia, a făcut danii unor apropiați unele podgorii din zonă, iar crama existentă la 1907 a fost arsă în focul răscoalei din acel an.

Sub atenta și priceputa oblăduire a prințului Anton Bibescu, un veritabil crai de curte veche (dar asta e o altă poveste), ingineri austrieci au construit facilități moderne, care au rezistat până în prezent, tancurile de ciment, bunăoară, fiind utilizate chiar și acum în procesul de vinificare.

Și, fără să fi premeditat în vreun fel asta, permanența istoriei s-a manifestat și în acea combinație vin-brânză care m-a cucerit cel mai mult senzorial și intelectual.

Și atunci, și acum am fost captivat de discreta distincție a unui Sauvingnon Blanc, care, deși e plasat la început de degustare tocmai pentru această virtute a sa, nu trece neobservat, nu se strecoară prin istorie fără să lase vreun omagiu muzei Mnemosina.

Un vin sec, dar care a generat colocvii oricum, numai seci nu.

Dar, conform principiului enunțat de Heraclit, totul curge, așa că, față de Mozzarella Fresca de atunci, acum vinul și-a cununat aromele cu Camembert Delaco, tot o brânză din lapte de vacă, tot onctuoasă și mătăsoasă ca textură, dat una matură, că doar m-am mai maturizat și eu între timp, nu?

Am fost găzduiți de spațiul șugubăț al localului 12Doișpe, care invita la un dialog pe măsură, udat de licoare bahică din belșug, dar și hidratați cu neprețuita apă de masă Dolce Vita, care a neutralizat binecunoscutele efecte secundare ale vinului, lăsând să domnească încrederea, speranța și umorul.

Hai să le facem permanente, ce ziceți?

Credit foto: Daniel Botea, zis și CCRu’.

Istorioară despre Roșioară

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Filoxera.

Spune acest cuvânt unui viticultor sau unui pasionat de vinuri și vei vedea cum îl scutură un fior.

Această vietate minusculă a devastat vițele de vie din Europa, inclusiv din România în prima parte a secolului XX.

Ce a fost Marea Ciumă pentru oameni a fost filoxera pentru struguri.

Și totuși, au existat oaze de rezistență împotriva acestui dăunător, iar una dintre ele este zona Dăbuleniului din Dolj, unde, grație solului nisipos, deloc agreat de voracea creatură, a supraviețuit soiul numit Roșioară.

Auzisem vag despre acest supraviețuitor din vechime, însă poveștile ajunse până la mine îl asociau unui vin slăbuț, care e realizat doar de oamenii din partea locului și destinat doar lor.

Prietenii mei Lenuța și Narcis Neagoe mi-au spulberat această prejudecată în cel mai savuros mod cu putință.

Alegând cu atenție ciorchine cu ciorchine dintr-o podgorie venerabilă din zona Dăbuleniului (uitați-vă numai cât de noduroasă e), datând tocmai din 1940, au plăsmuit două forme remarcabile de vin rose.

Performanța e cu atât mai meritorie, cu cât acest tip de vin n-a fost niciodată printre preferatele mele.

Fără să-mi displacă a priori, rar am găsit câte un rose care să se bată cu simplitatea plină de distincție a unui vin alb sau cu caleidoscopul de arome al unuia roșu.

Însă cele două creații oenologice ale Lenuței și lui Narcis sunt departe de acel rose lejer, de vară, care a cucerit mapamondul.

Unul e mai astringent și mai sec, celălalt mai onctuos, dar amândouă sunt vinuri solicitante, care te invită, ba nu, obligă, să le deguști cu atenție la detaliile senzoriale, cu acea lentoare hieratică impusă de ceremonia ceaiului, bunăoară.

La amintirea de neșters a acestei experiențe gustative a contribuit, probabil, și faptul că aveam impresia că gust un crâmpei de istorie.

Mai avem până găsim elixirul nemuririi.

Dar aici am găsit un substitut onorabil.

Credit foto: Aceiași Lenuța și Narcis Neagoe.

Psycho înainte de Psycho

By Iulian in Filme 0 Comment

Psycho, cel mai influent horror din toate timpurile?

Tot ce se poate.

Însă filmul lui Hitchcock nu a apărut pe un teren virgin, ci pe unul pregătit de varii realizări cinematografice (inclusiv altele ale maestrului) a căror încununare a fost pelicula din 1960.

Între acești predecesori ai lui Psycho se numără și The Spiral Staircase, care datează din 1946 și pornește de la o premisă familiară fanilor genului:

Înspre debutul secolului al XX-lea, un criminal în serie își alege victimele din rândul femeilor care au diferite deficiențe, iar acum a venit rândul blândei cameriste mute jucate de Dorothy McGuire, care se refugiază în conacul stăpânei ei.

De aici urmează o noapte de tensiune și revelații înfricoșătoare.

Filmul regizat de Robert Siodmak a îmbătrânit vizibil în anumite privințe, iar narațiunea nu oferă prea multă logică sau coerență (nici nu prea are cum, la puțin peste o oră de durată).

Însă compensează prin unele momente chiar de efect într-ale meșteșugului înfricoșării, unele deosebit de inventive, mai ales că vorbim de mijloacele sintaxei cinematografice ale anilor ’40.

Scara în spirală este inteligent exploatată, atât ca element de decor, cât și figurativ, ca expresie a modului cum unii indivizi pot coborî spre genuni odioase, iar alții se pot înălța și își pot depăși condiția.

Cu toate limitările scenariului, interpretările sunt meritorii. Dorothy McGuire nu e cu nimic mai prejos decât actorii surdomuți din zilele noastre, din CODA bunăoară, George Brent (o vreme, partenerul preferat de ecran al lui Bette Davis, ceea ce nu-i puțin lucru) e impunător, Elsa Lanchester e amuzantă, însă cea care ia caimacul e Ethel Barrymore.

Ambiguitatea personajului său e admirabilă. Sunt momente când o suspectezi mai abitir ca pe oricine, dar și altele când pare o Cassandră îmbătrânită, care a destrămat voalul întunecat al viitorului și știe când se va întâmpla ceva rău, deși nimeni nu-i dă crezare.

De speriat, nu ne mai speriem la The Spiral Staircase.

Dar avem astfel ocazia să examinăm vestigii arheologice ale modului cum ne este gâdilată cinemografic această ancestră trăire numită frică.

Locul care zămislește vise tulburi

By Iulian in Carti 0 Comment

Praga este un loc de poveste, care a inspirat multe povești, nu toate basme luminoase.

Dimpotrivă, orașul acesta pitoresc are ceva care invită imaginația către lugubru și misterios, iar un loc anume care contribuie cu o doză consistentă de legende este cartierul evreiesc, al cărui punct focal este cimitirul, cu pietrele sale de mormânt așezate una peste alta și straturile de istorie așijderea.

Mai jos sunt două romane care, într-un fel sau altul, au legătură cu acest cartier praghez și cu faimosul său spațiu funebru.

Golem poate fi cel mai bine descris ca o experiență literară onirică, vecină cu halucinația. Inspirându-se vag din legenda creaturii eponine și deturnându-i cumva sensul, Gustav Meyrink, ale cărui viață și personalitate pot fi subiect de roman în sine, construiește traseul suferințelor mai ales lăuntrice ale unui narator care, pare-se, se ocupă cu șlefuitul de geme, ocupație specific ebraică, poate inspirată de figura lui Baruch Spinoza.

Încurcat în minte în privința afecțiunii față de mai multe figuri feminine, pseudo-protagonistul interacționează cu diverse personaje dubioase și mânate de motivații bizare.

Noima traseului psihologic are mai puțină importanță decât atmosfera de ansamblu și lirismul în proză pe care îl compune Meyrink.

Dacă vă încumetați să citiți Golem (și nu e ușor deloc), merită să vă aplecați asupra unui noi ediții, care, realizată în format mare, asociază textului și pune în valoare o serie de litografii realizate de marele artist român Ștefan Câlția.

Desenele sale întregesc o incursiune în abisul insondabil al conștiinței umane.

Cimitirul din Praga este încă o dovadă că o erudiție mare, precum cea a lui Umberto Eco, dublată de o inteligență ascuțită, poate produce efecte similare cu marea literatură.

Romanul urmărește jurnalul unui narator nesigur (uneori repovestit, alteori dublat de un alter ego), care își relatează viața de falsificator de documente și traseul de antisemit în secolul al XIX-lea.

Cimitirul de Praga este locul unde protagonistul nostru zămislește originea marelui complot sionist, adaptând-o după cerințele comanditarilor și garnisind-o cu toate tâmpeniile la modă în diverse momente ale istoriei.

Apetență umană pentru teorii ale conspirației e un subiect căruia Eco i-a acordat o atenție specială, dovadă fiind Pendulul lui Foucalt sau, mai ales, Numărul zero.

Însă, dacă în acel din urmă roman era vorba de mecanismu individual al construcției narative care ajunge să domine mintea unui individ, aici este despre metamorfozele ei în societate de-a lungul timpului.

Nu știu dacă să fiu liniștit sau îngrijorat că această vulnerabilitate intelectuală (că nu e bine să o numesc prostie, e jignitor, conform poveștilor prezentului) nu e nouă.

Leac unanim pentru ea nu e.

Și, cum spune proverbul, ce nu se poate vindeca trebuie a se îndura.

Încă un noir al lui Bogie

By Iulian in Filme 0 Comment

După ce s-a făcut actor de cinema, Humphrey Bogart a stat vreo zece ani în roluri secundare sau negative.

Asta până când John Huston i-a oferit șansa de a fi aproape el însuși în The Maltese Falcon, iar de acolo începe legenda lui Bogie, durul cinic care adăpostește o doză impresionantă de integritate, pe care le scoate la iveală când consideră că e cazul.

Arhetipul lui Sam Spade i-a venit ca o mănușă, așa că nu e de mirare că l-a reluat în alte filme, unul dintre acestea fiind The Big Sleep.

Pelicula lui Howard Hawks pornește de la romanul omonim al lui Raymond Chandler (contemporan al lui Dashiell Hammett, care scrisese The Maltese Falcon), iar pentru a descurca intriga-i complicată, au lucrat scriitori de marcă, precum Leigh Brackett sau însuși William Faulkner.

Coerența scenariului nu e prea importantă, însă. Un detectiv particular este angajat de un bătrân bogat și tată de două fete majore să îl găsească pe un colaborator dispărut, iar pe parcurs are de-a face cu escroci, ucigași și dame care de care mai dereglate sau mai tăioase.

Noima narațiunii trece pe planul doi, așa cum se cuvine unui noir, lăsând atmosfera să domnească și pe Bogie să troneze deasupra tuturor scenelor.

Față de aerul detașat, aproape hieratic al personajului din The Maltese Falcon, cel de aici e mai dinamic, ia și dă lovituri mai multe și, mai presus de toate, e mai vulnerabil la farmecele feminine decât ipostaza anterioară.

Între toate interacțiunile cu diverse femmes fatales, se disting cele cu Lauren Bacall, care îi era deja parteneră de viață la acel moment, probabil spre necazul regizorului Howard Hawks, care le făcuse involuntar lipeala cu câțiva ani înainte.

Atracția dintre cei doi este aproape palpabilă, iar aluziile suprinzător de puternice, având în vedere că deja Codul Hays era în vigoare de ani buni (vezi cum au lucrat la Casablanca).

Poate că respectivii cenzori s-au lăsat furați de figura parcă dăltuită pentru marele ecran a lui Humphrey Bogart, care, chiar și în ultimele zile ale vieții, avea atitudinea reflectată în vorbele de mai jos:

Singurul meu regret e că am trecut de la scotch la martini.

Să privim pictura! (CVI)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Adam și Eva

La prima vedere, tabloul acesta de Lucas Cranach, găzduită de Galeria Națională de Artă din Praga, nu are prea multe de oferit.

Titlul explică totul – Adam și Eva.

El mușcă marul oferit de ea, care l-a primit la rându-i de la Necuratul deghizat în șarpe.

Anumite părți ale corpurilor sunt ascunse cu gesturi bine integrate compoziție generale.

Și gata.

Uitați-vă, însă, la atitudinea Evei în comparație cu a lui Adam.

Lascivitatea ei irezistibilă se contrapune aerului lui talâmb.

O fi fost Adam primul, dar a ajuns plămadă în mâinile Evei.

Acesta este adevăratul fruct al cunoașterii, pe care urmașele Evei o stăpânesc de atunci și până acum.

20 de ani de la căderea în Sith

By Iulian in Filme 0 Comment

Acum 20 de ani, apărea acel film din saga Star Wars căruia, în ciuda controverselor care a înconjurat trilogia căreia îi aparținea, nici cei mai aprigi cârcotași nu i-au putut găsi prea multe beteșuguri.

Star Wars: Episode I – The Phantom Menace, deși preferatul meu, a fost pus la zid pentru complexitatea pe care nostalgicii nu au înțeles-o. Acum e redescoperit ca o bijuterie, mai ales în comparație cu dezamăgirea cruntă produsă de părțile VII-IX.

Star Wars: Episode II – Attack of the Clones a fost dominat de inepții, însă are partea lui de farmec, mai ales că măcar nu e vreo copie ieftină, precum seria amintită mai sus.

Însă Star Wars: Episode III – Revenge of the Sith a întrunit aprobarea generală și a restabilit pacea între diversele facțiuni de fani, inclusiv puriștii înrăiți.

Deoarece producția lui George Lucas cunoaște o reeditare în acest moment aniversar, pentru fiecare an scurs de la apariție, hai să explorăm câte un motiv pentru care e memorabilă.

1. Faptul că realizatorii nu se tem să o apuce pe căi întunecate, că nu edulcorează cu nimic damnarea lui Anakin Skywalker.

2. Potențialul luciferic al chipului lui Hayden Christensen.

3. Scena bătăliei spațiale de la început.

4. Apariția Generalului Grievous, cu tusea sa, cu vocea sa cavernoasă, cu sarcasmul replicilor sale.

5. Primul moment de cădere al lui Anakin Skywalker și ultima apariție a impunătorului Count Dooku al lui Christopher Lee.

6. Superba scenă în care, pe parcursul unei reprezentații artistice abstracte, Cancelatul Palpatine (Ian McDiarmid în cel mai bun inSidious moment al său), îl ademenește pe Anakin către partea întunecată a Forței.

7. Yoda în spinarea lui Chewbacca.

8. Duelul și urmărirea dintre Obi-Wan și Generalul Grievous.

9. Scena tentativei de arestare a lui Palpatine.

10. Scena duelului dintre Yoda și Împărat, în mijlocul Senatului gol.

11. Planeta Mustafar, plină de lavă, o veritabilă bolgie dantescă în care căderea în Sith se va desăvârși.

12. Ordinul 66.

13. Duelul dintre Anakin și Obi-Wan, intens și grandios, așa cum se cuvine punctului culminant al unei epopei.

14. Strigătul sfâșietor al lui Obi-Wan al lui Ewan McGregor către cel care îi fusese prieten.

15. Ultima replică și ultimul suspin al lui Padme/Amidala a lui Natalie Portman.

16. Apariția lui Darth Vader.

17. Împreună cu noul său stăpân, contemplă o Death Star incompletă.

18. Gemenii sunt reuniți cu familiile adoptive.

19. Firele sunt înodate, povestea e completă.

20. Am văzut acest film în cinema cu sora mea, am mers îmbrăcați în hanorace, iar când s-a stins lumina și a început genericul de legendă, ne-am pus glugile pe cap și am început să imităm amândoi respirația greoaie a lui Darth Vader.

May the Fourth be with you!

Vampirie pe muzichie

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă extratereștrii ar ateriza în momentul ăsta în România, s-ar scărpina cu unul dintre tentacule într-una dintre scăfârlii, neînțelegând tevatura cu una Lasconi și cu niște poze și cu niște alegeri ceva.

De cum ar păși dincolo de fruntariile leagănului civilizației umane de pe Terra, ar auzi vorbindu-se în dreapta și stânga de Sinners.

Mulți, inclusiv regizoru-i Ryan Coogler, îi trasează paternitatea la From Dusk Till Dawn al lui Robert Rodriguez, fapt cu care sunt de acord. Însă, eu îl văd mai degrabă ca pe un urmaș spiritual mai mult decât demn al lui Get Out.

Mai precis, parabola discriminării perpetuate a populației de culoare în SUA, integrată unui film horror. Marea reușită a lui Jordan Peele a fost că pariul acestui hibrid a fost atât de reușit (și de antrenant), încât tezismul n-a mai căzut nimănui greu la stomac, indiferent de culoarea pielii.

Coogler reeditează isprava magna cum laudae, pentru că, folosindu-se de aceeași combinație altminteri improbabilă, plusează cu muzica.

O splendoare, vă zic în lipsă de cuvinte mai tari. Ludwig Goransson, you inspired son of a gun!

În zona Deltei Mississippiului, unde a apărut una dintre cele mai de preț comori al patrimoniului mondial – muzica blues – în anii ’30 ai secolului trecut, un puștan talentat, fiu de pastor, se vede cooptat de o perechi de unchi gemeni, cam gangsteri de felul lor, ca să le cânte la deschiderea unui stabiliment de distracție cu de toate.

Lucrurile par a merge beton, însă, după chindii, se văd intrați în atenția unor vampiri melomani, chitiți să îi convertească la căile nosferatiene.

Și de-aici să te ții!

Chiar dacă nu ezită să se uite în ogradele vajnicilor antecesori, Ryan Coogler își compune filmul cum îi vine la socoteală, care iese la centimă.

O primă oră ni se construiește un întreg microcosmos cultural al populației de culoare, cu tragediile, traumele, păcatele și superstițiile ei, cu multiculturalismul care îi înconjoară, iar toate astea nu sunt o expozițiunea superfluă, ci servesc fiorilor ce vor veni.

Partea vampirică nu e a mai originală, dar cineastul îi exploatează locurile comune cu stil și vervă. Vă garantez că, după ce vedeți Sinners, discuțiile alea românești din pragul ușii nu vor mai fi niciodată la fel.

Și uite că mă întorc la muzica aia nemaipomenită. Pentru că e cu cu noi permanent, chiar și când dau iama colțoșii sanguinari, ba chiar se vede diversificată atunci.

Să-ți vină să te zbânțuiești la un carnagiu, asta e magia unică și irepetabilă a cinematografiei.

Dar stați, că mai avem și interpretările!

Michael B. Jordan se dedublează extraordinar, de chiar zici că e în două versiuni distincte. Punctează fabulos la expresivitate, la umor, la componenta fizică, la tot. Pe el îl vizează direct previziunea de la final.

Dar până acolo, închin paharul și în cinstea întregii distribuții, din care se remarcă tânărul Miles Caton și vocea-i de o fabuloasă gravitate, precum și my man Delroy Lindo, care a îmbătrânit ca Prince Vlad (tot vampir și-ăsta, nu?) de la Vânju Mare despre care vorbeam aici.

Peste toți și toate domnește acea secvență construită în jurul melodiei I Lied to You, care transcende timpul și spațiul și care, singură, e materie primă de Oscar.

Așa că iată, mă apuc să dau cu pronosticul:

Sinners va fi jucător la Oscarurile de la anul.

Dacă nu, Aghiuță să-i ia, ei pierd.

P.S. Muzica mântuitoare și tot pentru ce avem a mulțumi semenilor de culoare sunt și subiectul unei amintiri personale și foarte plăcute mie.

Eram în acel tren numit RER, care unește centrul Parisului de orășelele limitrofe, numite prin părțile locului banlieu.

Era la asfințit și mă relaxam pe un loc eliberat de curând, după o zi de cutreierat.

La un moment dat, aproape de mine s-a așezat un domn de culoare, de vârstă aproape de a treia, cu barba brăzdată de fire albe și cu șăpcuță de ani ’70.

A scos telefonul și a început să asculte reggae. Nu tare, cât să fie deranjant pentru alții, dar suficient cât să îl aud.

N-a durat mult și m-am simțit prins în ritmul acela molcom, bâțâind din cap aproape fără să-mi dau seama.

Domnul cu pricina s-a ridicat să se dea jos înaintea mea, așa că i-am spus când trecea prin spatele meu:

– Merci, monsieur, pour la bonne musique!

S-a aplecat ușor asupra mea, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus, cu tonul acela îndreptățit al unui om bătrân împărtășind înțelepciune unuia mai tânăr:

– E bună pentru suflet!

Da, toți suntem plini de păcate, dar ni le mai spălăm cu muzică.

Până la urmă, ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.

Să privim pictura! (CV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Scenă galantă în parc

Vi se pare cunoscută scena, nu-i așa?

O tânără cochetă, pe un leagăn.

Un tânăr care o admiră.

O vizibilă atracție dintre cei doi, redată prin motrica siluetelor.

Un al treilea personaj, care știe sau nu știe despre ce se întâmplă între cei doi.

Doar citind descrierea, ai spune că e Leagănul lui Fragonard.

Însă această pictură (găzduită de Galeria Națională de Artă de la Praga) se intitulează Scenă galantă în parc, iar autor îi este Norbert Grund.

De cum am văzut-o, mi-am zis:

Ia te uită ce impact a avut capodopera de la Luvru! A generat tot felul de paștișe, chiar și unele stilate, ca aceasta.

Însă lucrurile nu sunt atât de simple și ne găsim în față unei dileme de tip ”oul sau găina”.

Norbert Grund, născut în Praga, școlit prin Viena și Veneția și cu activitatea în principal în Boemia, a trăit între 1717 și 1767. Pictura sa de aici este datată cam între 1750 și 1760.

Jean-Honore Fragonard, pictor francez, școlit la rându-i prin Italia și umblat prin Viena sau Strasbourg, a trăit între 1732 și 1806. Leagănul său este datat în jurul anilor 1767-1768.

Și atunci, cine a influențat pe cine?

Recunosc că nu am aprofundat problema într-atât încât să dau un răspuns cert, însă nu exclud nici varianta ca aceste două picturi să fi fost plăsmuite independent una de alta.

Până la urmă, jocul seducție și al flirtului este universal și ubicuu.

Poate că artiștii nu au făcut decât să îl observe în mediul unde își făceau veacul.

Barocul e de-al nostru

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

La cel mai recent spectacol de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova am avut de-a face cu barocul.

Dar nu ca o relicva a unui trecut de care ne despart trei secole, ci un baroc de o modernitate impresionantă și chiar savuroasă.

Venisem chitit să ascult pentru prima dată pe viu Stabat Mater a lui Giovanni Batista Pergolesi, o lucrare de o mare încărcătură emoțională, care are o tematică religioasă (Fecioara Maria plângându-L pe Iisus răstignit), dar pe care o transcende și devine o universală plângere a mamelor care își văd copii victime ale urâciunii discriminării și violenței arbitrare.

Am regăsit toată această tristețe sublimă, sporită de prezența unei soprane tinere, dar impunătoare din punct de vedere sonor – Cristina Fieraru – secondată inspirat de mezzosoprana Victoria Ghirvu.

Și, deși capacitățile vocale ale celor două interprete erau consistente, momentele când am fost cel mai mișcat cel mai mult au fost când redau versurile aproape în șoaptă în perfectă sincronizare cu arcușurile mângâind ușor corzile instrumentelor, având în centru două arciulito (lăute de dimensiuni mari, specifice barocului), manevrate cu impecabilă discreție de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț.

Suferința mută și suferință exprimată plenar, parcă am regăsit cele două grupuri statuare pe care le-am contemplat mai demult în Bologna și despre care am scris aici.

A urmat Concertul nr. 1 în Re minor pentru pian și orchestră, BWV 1052 al lui Johann Sebastian Bach, titanul baroc prin excelență.

Dar nu i-a lipsit modernitatea nici creației, căci au fost moment când claviatura emitea sonorității ca ale unui filme de acțiune în momente de respiro plin de suspans.

De-a lungul timpului, s-au manifestat artistic diverși pianiști la Filarmonica din Craiova. Unii dintre ei erau virtuozi năvalnici, care te captivau printr-un diluviu de energie.

Însă, am ajuns să prețuiesc și acel desăvârșit meșteșug și acea experiență (inclusiv de viață), precum a lui Constantin Sandu, care i-au permis să transpună creația lui Bach în plenitudinea grației ei.

După atâtea momente elegiace, merită să înceapă distracția!

Da, muzica barocă, aceea pe care o asociem petrecerilor pompoase și scorțoase de la Versaillesul lui Ludovic al XIV-lea, poate fi antrenantă ca la un festival contemporan.

Ce-i drept, a fost nevoie de un showman care să unească încântarea publicului cu aplombul orchestrei și al corului (ghidat de Bogdan Botezatu), iar spectacolul Filarmonicii din Craiova l-a aflat în persoana dirijorului Andrei Stănculescu.

Cu sceptru lung și tamburină, cu o pasiune contagioasă, a condus selecțiunile din Indiile Galante ale lui Jean-Philippe Rameau într-un crescendo de bucurie a vieții.

Oamenii suferă de sute de ani.

Dar tot de atât timp știu și să se distreze.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.