Predecesorii lui Indy

By Iulian in Carti 0 Comment

Să ridice mână cine s-a visat vreodată Indiana Jones, adică să exploreze ruine antice, să dezlege manuscrise străvechi și să găsească artefacte neprețuite.

Cred că nu sunt singurul care e cu mâna sus, nu?

Personajul cinematografic nu a apărut, însă, din neant, fiind inspirat de adevărații aventurieri erudiți, care au readus la lumină monumente și obiecte pe care azi ne înghesuim să le admirăm, precum Angkor Wat, Pompeii, Petra, masca lui Tutankhamon sau Piatra Rosetta.

Sumare, dar sugestive, portrele acestor descoperitori se regăsesc în volumul Comori ascunse din lumi apuse.

Deși un Hiram Bigham sau Howard Carter nu beneficiază decât de câteva pagini fiecare, autoarea Silke Vry reușește cumva să evoce dramatismul și fiorul explorării și senzația aproape indescriptibilă din momentul hotărâtor, când un arheolog are primul contact cu un edificiu sau un obiect care îl aștepta în tăcere de sute sau chiar mii de ani.

Cunosc acest sentiment, depun mărturie că e ceva uimitor să îl încerci.

Am două exemple.

Înainte să ajungi la Trezoreria de la Petra, există un canion îngust și prelung. Când fațada aceea magnifică se ițește în depărtare, simți cum inima îți bate mai repede și iuțești pasul fără să vrei.

Și nu doar tu, ci toți vizitatorii din acel moment, indiferent de vârstă sau nație sau religie.

Al doilea exemplu se referă la un monument din România, aparent mai puțin spectaculos, mai precis Cetatea Devei.

Doar aparent, pentru că mulți aleg să ajungă acolo folosind telecabina cea modernă.

Dar, dacă se hotărăști să pornești jos, înconjurând dealul și străbătând pădurea, vei fi răsplătit cu satisfacția ca, la un moment dat, să vezi ițindu-se prin vegetație restul de ziduri, ca un indicator că ești pe drumul cel bun către o mare descoperire.

Mi-aduc aminte că revelația asta a pus pecete la gură chiar și tovarășului de călătorie care era cuprins de zăduf și de năduf.

Deși nu e un tom voluminos, Comori ascunse din lumi apuse e încăpător într-ale informației, prezentând activitatea a numai puțin de 21 de astfel de arheologi și cercetători temerari.

Aplicând analiza a ce numim modern Big Data, am remarcat niște similitudini între aceștia.

Primo, erau erudiți. Adică nu poți fi explorator, dacă nu știi carte. De asta îi compătimesc un pic pe aceia care, înzestrați financiar fiind, ajung prin locuri îndepărtate și, întrebați de impresii, ridică din umeri.

Secundo, aveau parteneri de viață înțelegători sau resemnați sau nu aveau deloc. Nu prea se împacă viața de familie cu dorul de ducă.

Nu în ultimul rând, iar ăsta e un amănunt mai funest, de care uităm, mulțumită (sau din cauza) cinematografiei, mulți s-au stins înainte de vreme, răpuși de boli sau accidente (mai sunt și excepții, precum Flinders Petrie, care a bântuit peste tot, s-a hrănit pe sponci și a dormit sub cerul liber și aproape a prins suta).

Da, avântul în necunoscut vine cu riscuri.

Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.

Iar istoria este cea mai frumoasă poveste.

P.S. Mulțumesc celor de la libăria online Libris pentru o galerie a predecesorilor reali ai lui Indy.

Să privim pictura! (CXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Poetul Ienăchiță Văcărescu

La Muzeul de Artă al României, pitit între cele două mari etaje cu exponate de artă veche, respectiv modernă și contemporană, este un cat mai mic, desconsiderat nu doar de vizitatori, dar chiar și de cei care lucrează acolo.

Ultima dată când am ajuns la el, o doamnă plictisită de solitudinea obișnuită mi-a spus:

– Nu prea e mare lucru aici, lucrările mari sunt deasupra.

Însă e o nedreptate, pentru că aceste tablouri de sfârșit de secol XVIII și început de secol XX sunt o oglindă a unei epoci importante din istoria românilor, dar mai ales pentru că eu, unul, am descoperit niște opere sublime dincolo de valoarea lor documentară.

Această pictură realizată de Anton Chladek (1794-1882), artist ceh originar din Banatul sârbesc, stabilit în Țara Românească și care i-a fost profesor lui Nicolae Grigorescu, îl înfățișează pe boierul Ienăchiță Văcărescu (1740-1797).

Acesta a fost un poet și filolog care a promovat limba română, posteritatea înregistrând-i nemuritoarele versuri:

Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Ș-a patriei cinstire.

Tabloul, regulamentar (nicio aluzie la perioada imediat următoare) din punct de vedere iconografic, conține și o mică pagină parțial desfăcută, pe care, în limba română, dar cu litere chirilice cursive, sunt înscrise aceste stihuri.

Nu mică mi-a fost bucuria când am reușit să le descifrez, iar reușita asta mi-a inundat sufletul cu un sentiment de duioșie față de Ilie Vulpe, profesorul din facultate de la care am învățat puținul pe care îl știu despre paleografia chirilică.

Dascăl de modă veche, dar binevoitor și deloc tiranic, cu un umor pe care n-am știut niciodată dacă să îl iau drept involuntar sau nu (colegii de la Istorie și-o limbă vor fi știind despre ce vorbesc), încerca să ne învețe aceste buchii de mult apuse, dându-se să descifrăm diverse facsimile de documente, cu spețe judecătorești îndeobște.

Când ne biruia plictiseala sau neputința (destul de des, de ce să nu recunosc), ne mai povestea din ampla sa muncă de arhivist și paleograf, concretizată în numeroase lucrări, printre care cea mai importantă fiind Divanul Craiovei.

Istorisirea care a făcut cea mai mare senzație a fost aceea despre procesul verbal al judecății dintre doi săteni, unul acuzându-l pe celălalt că i-a necinstit purcica, fapt care o făcea inutilizabilă alimentar.

Da, ați citit bine, dar nu-mi aduc aminte detalii și nici nu știu dacă vreau.

Ce știu este că privind această pictură și omagiul adus personajului care o înfățișează, i-am adus și eu în gînd un prinos de recunoștință profesorului Ilie Vulpe.

La Enescu în deplasare acasă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

După ce i-am adus Festivalului Internațional ”George Enescu” omagiul cuvenit, mergând la București, l-am primit cu brațele deschise și acasă, vizita-i fiind intermediată de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Deși în deplasare, n-a făcut rabat de la calitate, oferindu-ne două concerte de înaltă clasă.

Primul dintre acestea a adus pe scena Filarmonicii din Craiova Orchestra Simfonică de Stat din Istanbul.

Profesioniști desăvârșiți, care au fost temelia unui program de intensă varietate.

Deși George Enescu a fost cetățean al lumii (mi-aduc aminte numai câte decorații erau expuse în muzeul din București care îi e dedicat, pe vremea când era deschis), a fost în primul rând român, iar asta se simte prin fiecare acord al Baladei pentru vioară și orchestră.

În ea aflăm acea trăire imposibil de tradus în altă limbă, numită dor.

Și nu pentru că alte limbi n-ar avea cuvântul adecvat, dar e vorba despre ansamblul de sentimente care îl compun: tristețe, dar și bucurie, tensiune, dar și relaxare, avânt, dar și resemnare.

De aici, nu a fost decât un pas către Concertul pentru vioară în Mi minor, Op. 64 al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, veritabil reper atemporal al acestui tip de compoziție.

Una în care vioara este un epicentru de emoție, care sunt preluate și propagate de orchestră, extizându-se ca niște unde nu de șoc, ci de epifanie către public.

Liant al celor două lucrări amintite a fost solistul Vlad Stănculeasa, care a funcționat la rându-i ca un fel de izvor primordial de sonoritate armonioasă.

Timpuriu în concert i-am remarcat o particularitate a stilului de interpretare – foarte rar ridica arcușul, asigurând astfel o curgere continuă a sunetelor.

Curgere care, odată cu aplecările sale în toate direcțiile, generate de starea de flux a artei, a făcut ca muzică să curgă în toate cele patru zări.

Iar un moment sublim, pe care l-am imortalizat cu aparatul de fotografiat al minții, a fost trăirea sa, impulsionată în plan secund de dirijorul Hasan Niyazi Tura, care încearcă să îi transmită acel nivel de motivare pe care îl vezi la un antrenor de sport de echipă în cele mai fierbinți momente ale unui meci decisiv.

Aceeași energie dirijorală s-a vădit și în timpul Simfoniei nr. 1 a lui Ludwig van Beethoven, o alegere muzicală firească.

De ce?

Pentru că Beethoven se aude bine din Canare până-n Levant și de la Poli la Ecuator.

Deoarece oaspeții din Craiova erau din Turcia nu a lipsit și o compoziție aparținând spațiului lor cultural – Peisaje însorite (părțile 1 și 3) de Cemal Reșit Rey – care a evocat acel univers oriental al caravanseraiurilor în care s-au născut poveștile din O mie și una de nopți.

Cel de-al doilea spectacol care i-a fost hărăzit Craiovei ca parte a Festivalului Internațional ”George Enescu” mi-a relevat triumful umanității într-o dublă ipostază – individuală și colectivă.

Programul a fost parcă anume pentru asta și a inclus:

Selecțiuni din Opera King Arthur a lui Henry Purcell;

Zadok the Priest și Hallelujah din oratoriul Messiah a lui Georg Friederich Haendel;

Missa încoronării pentru soliști, cor și orchestră, K. 317 a lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Fiecare dintre aceste compoziții a relevat calități specifice fiecăruia dintre soliști.

Vocea mlădioasă și superba expresivitate facială și corporală a sopranei Cristina Fieraru.

Prestanța discretă, dar eficace a mezzosopranei Sorana Negrea.

Timbrul impunător al baritonului Andrei Lazăr.

Plurivalența vocală a baritonului Sebastian Balaj.

Însoțiti de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț, care au strunit arhilăute, veritabile relicve vivante ale acelei epoci, toate aceste glasuri s-au înălțat pe cerul mărinimos (a se citi senin) al Craiovei și, în ambianța cu adevărat regală a fațadei și curții Muzeului de Artă, au curățat istoria de toate dramele ei și au adus până în prezent ce are trecutul mai de preț de oferit.

Însă cred că sunt doar unul din cei mulți care au fost în primul rând copleșiți de monumentala desfășurare de forțe a corului care a răsunat în acea seară.

Dirijat, alături de orchestra simfonică a Filarmonicii ”Oltenia”, de Andrei Stănculescu, tânăr și energic, veritabil liant între gloria muzicală a trecutului și gusturile contemporane, ansamblul corului s-a constituit treptat, la cel craiovean adăugându-se Corul Preludiu – Voicu Enăchescu și Corul BRD.

Într-o eră dominată de adversități de tot felul, a fost ca o binevenită mângâiere să simt cum aceste formații muzicale nu doar că s-au armonizat fără dificultăți, dar au potențat muzica până la a prinde pe oricine în iureșul ei.

Mi-am aduc aminte cum, în timpul reprezentației Hallelujah, soprana Cristina Fieraru, care nu era implicată muzical, beneficiind de un meritat moment de respiro, fredona la rându-i versurile, îndreptând câte un zâmbet larg către vasta falangă a frumuseții auditive.

Solist, membru al corului sau al orchestrei, dirijor, tehnician sau spectator, fiecare dintre noi a contribuit cu un dram de simțire la acest efort colectiv de comuniune.

Iar rezultatul va fi avut ecou în toate zările.

Festivalul Internațional ”George Enescu” și-a aflat un avatar demn în Bănie.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Tensiuni feroviare

By Iulian in Filme 0 Comment

Am fost în situația de a călători dus-întors (la distanță de câteva zile) cu trenul, incluzând aici și drumul de la Gara de Nord până la aeroportul ”Henri Coandă”, și, de fiecare dată, am trăit momente de tensiune și incertitudine.

S-a stricat locomotiva, a pornit din nou în mod neașteptat, s-a stricat iar, un tren a fost oprit într-o stație fără vreo explicați, astfel încât și eu, și alții ne-am văzut nevoiți să alergăm nebunește, ca să prindem legăturile din gară.

Ce să mai, voiajul feroviar e, în România, pricină de mare suspans, motiv pentru care am rememorat două filme de gen, care au multe lucruri comune, cel mai important fiind că acțiunea are loc, în mare parte, în tren.

Primul dintre acestea este The Lady Vanishes (1936), realizat de Alfred Hitchcock.

Al doilea este Night Train to Munich (1940), regizat de Carol Reed.

Fără a fi capodoperele definitorii ale celor doi cineaști, amândouă arată ce pricepuți meșteșugari ai ecranului erau.

Ambele au o au în prim-plan pe Margaret Lockwood, prinsă într-un hățiș de dedublări și minciuni, care vizează dispariția și reapariția unei persoane mai în vârstă, fiind nevoită să se descurce cum poate și neștiind în cine să se încreadă.

De fiecare dată o scoate la capăt ajutată de un englez sadea, sarcastic, dar inimos, de care se și amorezează.

În primul caz este vorba de Michael Redgrave (tatăl cel puțin la fel de iluștrilor Vanessa, Corin și Lynn), în al doilea de un tânăr și uscățiv Rex Harrison.

Amândouă filmele beneficiază de aportul comic, dar și narativ al duetului format dintre Basil Radford și Naunton Wayne, întruchipări arhetipale ale neprețuitului mod britanic de odinioară de a primi lumea și a acționa chiar și în cele mai dificile situații.

Personajele dubioase ale celor două filme au multiple conexiuni.

Pe amândoi îi cheamă Paul – Paul Lukas și Paul Henreid.

Ambii actori s-au născut pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar și și-au făcut un nume la Hollywood sprijinindu-se pe talent, dar și pe exoticul accent est-european.

Apogeul carierei fiecăruia dintre ei are, cumva, legătură cu cel mai iubit film din toate timpurile: Casablanca.

Paul Lukas i-a furat lui Humphrey Bogart Oscarul în acel sezon, prin rolul dintr-o peliculă cu tematică similară, A Watch on the Rhine, în timp ce Paul Henreid întregește triunghiul amoros care se desfășoară la Rick’s (este ”the other guy”, după cum apare în hilarele discuții din When Harry Met Sally).

Nu în ultimul rând, atât The Lady Vanishes, cât și Night Train to Munich sunt plasate într-o perioadă de acute tensiuni geopolitice.

Unele de care nu suntem nici noi străini zilele astea.

Dar trenul speranței merge înainte, să avem grijă să nu îl pierdem.

Avatarurile zâmbetului khmer

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Se făcea că urmăream un documentar despre Angkor Wat, colosalul complex de temple din Cambogia, și, cu referire la arta sculpturală, am auzit o sintagmă care îmi stăruie în minte de atunci – ”zâmbetul khmer”.

Urmărind mai cu atenție imaginile și, documentându-mă în privința altora, am conchis că e, într-adevăr, un zâmbet aparte.

E enigmatic.

E trist.

E senin.

E discret.

E liniștitor.

De plenitudinea acestei metafore a zâmbetului khmer am avut ocazia să mă conving vizitând o expoziție superbă de la Musee Guimet din Paris, dedicată artei bronzului în perioada de apogeu a culturii khmere și beneficiind de artefacte care nu mai părăsiseră până atunci ținuturile de baștină.

Am fost sedus imediat de multitudinea avatarurilor acestui zâmbet khmer, iar mai jos le aveți pe doar câteva dintre ele.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (91)

By Iulian in Carti 0 Comment

S-au mai adunat trei lecturi de non-ficțiune, iată-le:

What If We Stopped Pretending? – un eseu mai lung al romancierului Jonathan Franzen, care ar fi putut fi o amplă jelanie, dacă autorul nu l-ar fi construit cu atâtă luciditate și putere se persuasiune. Ideea de bază din această lucrare este că, în privința schimbărilor climatice, deja nu prea mai avem putere să facem ceva, toate discuțiile acelea despre un grad sau jumătate de grad sunt apă de ploaie. Ce putem face e să acceptăm nouă situație, cu toate neajunsurile care sunt și vor urma, să ne adaptăm la ele, și să păstrăm ce se mai poate, cum ar fi marile ale realizări ale civilizației, precum democrația, care va fi pusă la grea încercare de apriga luptă pentru niște resurse diminuate. De asemenea, în loc să ne uităm exclusiv la temperatură, asupra căreia nu prea avem mare influență, am face mai bine să ne preocupe pierderea biodiversității, căci noi, oamenii, suntem parte a ei (așa cum frumos reiese și din jocul Harmonies) și vom aveam de suferit pe măsură ce declinul ei se va accentua. Minte de om de știință, cuvinte de scriitor. O combinație care are darul să convingă pe cât mai mulți. Sper.

Transcendence – o ambițioasă examinare a patru direcții care, în opinia Gaiei Vince, au condus la ridicarea omului din rândul primatelor și până la ce este în prezent: focul, limbajul, frumusețea și timpul. Par domenii vaste, dar autoarea pornește de la tot ce se cunoaște din acel trecut îndepărtat al lumii despre care dovezile sunt lacunare și, în ciuda progreselor științei, rămâne încă la nivel de speculație, și străbate un traseu de idei și ipoteze foarte coerent, pentru fiecare din temele enunțate. Cartea e documentată, densă pe alocuri, dar niciodată nu devine abstractă de dragul speculației. Poate că, dintre toate cele patru mari virtuți care ne-au înălțat despre tuturor celorlalte viețuitoare, cel mai mult suprinde aplecarea autoarei către frumusețe, însă expozeul ei e la fel de elocvent precum celelalte. Frumusețea nu este doar o calitate abstractă, ci, în toată varietatea ei, este acel ceva care îi aduce pe oameni împreună, deși unii dintre ei nu se cunosc și, poate, nici nu s-ar plăcea în alt context. Simt asta de fiecare dată când sunt într-o sală de filarmonică și ascult o simfonie de Beethoven. Și, probabil, e ceea ce simt și ceilalți.

Arheologia iubirii – un titlu informativ în ceea ce privește conținutul acestei cărți. Ceea ce nu vă spune, totuși, este cât de distractiv e să îl urmărești pe Cătălin Pavel în amplul său periplu de a examina manifestările iubirii (inclusiv aia carnală) în diverse monumente și artefacte, începând de la presupusele noastre rude, neanderthalienii și până în prezent, prin micile obiecte descoperite pe câmpurile de bătălie din prima conflagrație mondială sau chiar în lagărele de concentrare ale celei de-a doua. Descrierile și considerațiile autorului sunt erudite (nu-i place cuvântul ăsta, dar e elocvent) și pline de umor și, mai ales, fac din istoria aia doctă și plictisitoare o poveste cu care greu se bat chiar și emisiuni contemporane gen Insula Iubirii. Așteptați numai capitolul despre graffitiurile de la Pompeii. E reconfortant să afli că măscările murale nu sunt o dovadă a degenerescenței societății contemporane. Singurul neajuns pe care îl găsesc acestui volum excelent este că are prea puține ilustrații. Cu mai multe imagini și color, preferabil, s-ar transforma într-o lucrare care face să pălească și faimoasa Istorie a frumuseții a lui Umberto Eco.

Despre multe alte lucrări de non-ficțiune puteți citi aici.

Să privim pictura! (CXII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Îndrăgostiții

O pictură poate avea un farmec intrinsec, prin toate trăsăturile ei, sau te poate captiva dând un imbold imaginației.

Această din urmă situație a survenit când m-am aflat în fața acestui tablou semnat de Leon Alex (1907-1944), aflat la Muzeul Național de Artă al României.

Titlul – Îndrăgostiții – e ilustrativ, ipostaza e duioasă, însă ce m-a făcut să mă opresc și mi-a pus mintea la lucru a fost asemănarea chipurilor celor două personaje cu al faraonului Amenofis al IV-lea (mai cunoscut ca Akhenaton) și al soției sale Nefertiti, în special în perioada vremelnică a artei de tip Amarna.

În acel răstimp scurt, grație radicalei reforme religioase întreprinse de conducătorul Egiptului, reprezentarea omului a abandonat siluetele bățoase și bine lucrate muscular îndeobște cunoscute și a adoptat un aer parțial naturalist (vezi statuia cu burtică a faraonului), dar mai ales caracterizat de o alungire a fețelor pentru care nu s-a găsit încă o explicație definitivă.

Bineînțeles, unii au văzut în asta o confirmare a faptului că piramidele au fost construite de ființe extraterestre, dar asta nu mai miră pe nimeni, cred.

Cert este că, aflându-mă în fața tabloului lui Leon Alex, îmi plăcea să îl intitulez în minte Akhenaton și Nefertiti și să consider că e reprezentarea unui scurt moment de răgaz al celor doi, când, scăpați de straiele și ceremonialul puterii, putea redeveni din zei, oameni.

O lume prăbușindă

By Iulian in Carti 0 Comment

Acum 24 de ani, pe 11 septembrie 2001 avea loc o serie de evenimente care au zguduit lumea și pe ale căror reverberații le simțim poate și astăzi.

Avioanele deturnate și îndreptate asupra unor importante edificii din Statele Unite ale Americii au făcut ca timpul să se fractureze.

Iar dintre toate aceste atentate, niciunul nu a provocat o traumă mai mare decât prăbușirea celor două turnuri de la World Trade Center.

Trauma a fost pur fizică, dar și emoțională, atât la nivel colectiv, cât și individual.

Pe aceasta din urmă o urmărește Don DeLillo în tulburătorul său roman Falling Man.

Cu multă inteligență psihologică și cu un lirism aproape neverosimil, dat fiind subiectul, autorul ne desfășoară efectele acestei cumplite tragedii asupra unui supraviețuitor dintr-unul dintre turnuri, a soției lui și, indirect, asupra copilului lor.

A lui e, evident, mai puternică, și deformează puternic întreaga lentilă a tot ce percepe din acel moment. De pildă, se acordă aparent nejustificat de multă atenției pasiunii sale pentru poker, pentru ca, ocazional, să descoperim cât de dureros este să își amintească faptul că unii dintre membrii cercului său de jucători nu mai sunt.

A ei este mai subtilă și, aș îndrăzni să spun, o reușită chiar mai mare, scriitoricește vorbind. Intruziunea traumei este mai discretă, apare te miri unde, dar o recunoști fără doar și poate. Iar ipostaza protagonistei de facilitatoare a unui grup de vârstnici cu demență ne pune în fața unui dureros paradox:

Unii uită și n-ar vrea, alții nu pot să uite și ar vrea.

Cât despre fiul lor, acolo DeLillo ne ilustrează faptul că mintea unui copil are o cruzime (sau candoare, spuneți-i cum vreți), pe care părinții o au de gestionat.

Dar ce te faci când înșiși părinții sunt dați peste cap?

Romanul ne mai ridică o problemă:

E oare posibil ca o traumă împărtășită să îi aducă împreună pe doi oameni înstrăinați?

Sau dezechilibrul cauzat de implicarea nemijlocită a unuia dintre ei în acele evenimente este ireparabil?

Falling Man e o operă literară, nu un tratat de psihiatrie, așa că răspunsuri clare nu avem.

Dar, mai important decât răspunsul, este starea cu care rămânem după această lectură.

Știu că suferințele de acum mai bine de două decenii ale cetățenilor unei țări pe care mulți o învinuiesc de majoritatea relelor din prezent par a păli în fața celor ale contemporaneității, din Gaza, Ucraina, Yemen sau a altor regiuni, din păcate, din ce în ce mai multe.

Însă Falling Man nu este despre americani luați separat.

Nu întâmplător, titlul este același cu al unei imagini rămase de notorietate, pe care o aveți mai jos, suprinsă de Richard Drew (sursă: www.wikipedia.com), chiar pe 11 septembrie 2001.

Acel om nu a fost identificat niciodată.

Insula iubirii

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Acum că v-am atras atenția cu un titlu de mare însemnătate pentru români, rămâneți un pic aici, ca să vă spun despre un joc de societate foarte frumos realizat și cu o semnificație care îi depășește simpla condiție de experiență ludică.

Se numește Harmonies, a fost elaborat de Johan Benvenunto și ilustrat de Maeva da Silva și îl pune pe jucător în situația de a construi treptat relieful și vegetația unei insule, astfel încât să atragă cât mai multe animale.

Tipurile de relief sunt câmpia, muntele, cursurile de apă sau copacii, care sunt reprezentate de piese plasate în interiorul suprafeței insulei, în încercarea de a le exploata cât mai mult proprietățile și a scoate maximul de puncte din configurația lor.

Mecanismul jocului aduce cu acela din foarte cunoscutul The Settlers of Catan sau chiar cu al legendarului joc de Go, căci o viziune de ansamblu este necesară, pentru a plăsmui insula cea mai atrăgătoare din punct de vedere faunistic.

Dar aceste puncte nu sunt nici pe departe suficiente pentru a câștiga o partidă de Harmonies, acesta decizându-se în urma animalelor care ajung să populeze insula, reprezentate în joc de cărți care înfățișează sugestiv și simpatic diverse tipuri de animale, de pe toate meridianele și latitudinile.

Provocarea cogntivă și intelectuală cea mai mare din Harmonies este să balansezi în permanență între, pe de o parte, relieful în continuă expansiune al insulei, influențat și de disponibilitatea pieselor din centrul mesei, și, pe de alta, de oportunitățile de câștig oferite de cărțile de animale.

E solicitant, dar plăcut și util să fii astfel nevoit să planifici și să te adaptezi din mers.

Pe lângă toate acestea, Harmonies mai oferă și ceva destul de rar întâlnit în lumea vastă a jocurilor de societate – te îndeamnă subtil să contempli mesajul mai amplu pe care îl are de oferit.

De pildă, la partida inaugurală, când nu era rândul meu să plasez piese sau să achiziționez cărți, m-am delectat remarcând că, aproape inconștient, mi-am construit o insulă cu multe cursuri de apă și păduri, cu un aer tropical, populată de mulți papagali colorați și mamifere de apă.

După cum vedeți, un alt jucător a optat pentru o insulă cu o mai puternică prezență antropică.

Ajuns aici, mărturisesc că am omis deliberat să vă spun că și omul e reprezentat în joc prin piesele care reprezintă case.

Ca acestea să genereze puncte, e nevoie să fie înconjurate de cel puțin forme de relief diferite.

Un mod foarte elocvent al realizatorilor de a ne reaminti că suntem parte a naturii, nu separați de ea.

Și uite așa ajung iar la titlul emisiunii de pomină și la subtitlul ei:

Cine iubește nu lasă.

De acord.

Cine iubește natura, nu o lasă să moară.

La Enescu acasă în deplasare

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Așa e omul, de ce are, de-aia vrea mai mult.

Eu, unul, de pildă, sunt răsfățat de ani buni cu tot ce oferă Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Acolo am prins gust pentru ceea ce numim muzică clasică, dar care constă, de fapt, într-un izvor de creații de o perpetuă modernitate.

Cu setea-mi astfel ostoită, dar crescândă, am tânjit să gust și din cea mai înaltă materializare din România a acestui tărâm al muzicii – Festivalul Internațional „George Enescu”.

De câțiva ani, dar cu precădere la această ediție din 2025 (desfășurată între 24 august și 21 septembrie), festivalul își întinde tentaculele armonioase peste tot în țară, așa că oltean sau dobrogean, bucovinean sau ardelean, ai ocazia să îi trăiești magia.

Așa cum George Enescu a dus numele României în toate colțurile lumii, tot așa festivalul îi duce numele în toate colțurile României.

Însă, pentru a da Cezarului ce e al Cezarului și festivalului ce e al festivalului, se cădea să începem această aventură muzicală (folosesc pluralul pentru că l-am avut părtaș pe amicul meloman Daniel Botea) chiar în epicentrul ei, în București.

Am poposit în două lăcașuri vestite pentru răsunetul muzicii, Ateneul Român și Sala Palatului.

Oricare dintre cele două oferă în timpul festivalului doze consistentede muzică mare, însă nesațul era prelung, iar timpul, scurt.

Ateneul Român impune în exterior prin alura de templu al muzicii, iar impresia aceasta e potențată de interior, de sala de spectacole cu precădere.

Circulară și grandioasă, nu doar că împărtașește cu Panteonul din Roma structura, ci are același har de a face ca tot ce e sub cer să capete volum celest.

Sunetele se înalță și se pogoară peste spectatori înzecite.

Trebuie să fi contribuit și asta la impactul profund pe care l-a avut asupra mea opera Dardanus de Jean-Philippe Rameau (versiunea din 1744)

La prima vedere, o lucrare barocă, o poveste romeojuletiană despre dragostea care învinge tot, chiar și cele mai criminale impulsuri, n-ar fi avut cum să mă atragă atât.

Nu că, de când mi-a descoperit valențele de meloman, nu m-aș mai fi înmuiat înspre operă ca gen muzical, dar nu este ceva indispensabil pentru mine.

Această lucrare, însă, m-a captivat de-a dreptul, prin dramatismul narațiunii și prin modernitatea sonorității (au fost momente când s-a auzit ca un film de acțiune de ani ’90), făcându-mă să urmăresc libretul rând cu rând și să simt o satisfacție crescândă, pe măsură ce acele versuri căpatau substanță în ochii și urechile mele.

Multe ar fi de lăudat la această reprezentație, de la dubla ipostază a lui Emmanuel Resche-Caserta, în pur spirit baroc, atât interpret, cât și dirijor, sau versatilitatea vocală a protagoniștilor (Judith Van Wanroij, Benoit-Joseph Meier, Thomas Dolie, Stephan Macleoud) la impetuozitatea Corului de Cameră din Namur sau măiestria domnului de la percuție, care putea construi orice sunet de fundal era necesar, de la furtună la nostalgie.

Ce să mai, Les Ambassadeurs – La Grande Écurie e, cum s-ar zice în termeni fotbalistici, o formație galactică.

Însă, mă voi lăsa cuprins de dulcele și inevitabilul păcat al părtinirii si o voi scoate în evidență pe soprana Marie Perbost, interpretă a mai multor roluri, dar mai ales al Venerei, zeița dragostei.

O voce mlădioasă, capabilă de fel si fel de artificii, și un zâmbet cuceritor, dar și ștrengar, caci amorul e frumos și încurcat.

Peste trei ore care au trecut pe nebănuite, astfel că aproape am uitat că urma să ne mutăm în încăpătoarea Sală a Palatului, pentru a urmări Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, sub bagheta lui Daniel Harding.

Prima dintre lucrări a fost una aparte.

Sinfonia (titlul e deliberat, nu e o greșeală a mea) a lui Luciano Berie nu încântă în sens absolut.

Dimpotrivă, este un amalgam de sunete și voci, care se contrazic, se împung, se reped către auditor ca și cum ar vrea să-l înhațe.

Totul pare haos, dar este de fapt o titanică muncă de coordonare, din partea tuturor celor implicați, precum instrumentiștii care aveau de punctat un anume sunet într-un anume moment sau membrii vocali ai London Voices, care emiteau acele crâmpeie repetate obsesiv cu o sincronizare infinitezimală.

O compoziție al cărei tâlc devine și mai pregnant odată ce ai părăsit sala de spectacole și, în lumea așa-zis reală, te asaltează mesaje contradictorii în permanență.

Sinfonia este metafora sugestivă a climatului auditiv în care trăim.

Același Luciano Berio a adaptat Cântece populare din diverse părți ale lumii (SUA, Armenia, Franța, Italia sau Azerbaidjan), cărora le-a dat voce mezzosoprana Magdalena Kozena.

Ceea ce varia, dar era și asemănător la fiecare arie mi-a relevat ce caracter unificator are muzica. Mulțumită ei, diferențele dintre noi, altminteri naturale, își găsesc drum către acel ceva de la care am pornit toți.

Dacă lumea e o mare, atunci a noastră de acum e una zbuciumată, învolburată de conflicte, iar noi de agățăm de o societate care pare în derivă, pentru a ajunge la liman.

E greu, dar avem alături și Marea lui Claude Debussy, care, ca multe alte compoziții din vasta comoară a muzicii clasice, sunt ca o rază de lumină pe un cer întunecat.

Am gustat din Festivalul Internațional ”George Enescu” deplasându-mă la el acasă.

Acum îl aștept la mine acasă, în Craiova.

Așteptarea e plăcută, căci deja știu că mă va încânta.

Credit foto: Festivalul Internațional ”George Enescu”.