Sezon de Oscar 2026 – The Perfect Neighbour

De ceva timp, documentarele sunt realizate cu o așa știință a narațiunii, încât produc efecte similare cu filmele de ficțiune. Un exemplu ar fi Icarus, care e compus cu un suspans cum nu vezi în multe pelicule de spionaj ieșite de la Hollywood.

În astfel de condiții, o întrebare legitimă ar fi cât mai este informare și cât mai este influențare într-un astfel de documentar.

Poate că, totuși, contează prea puțin aspectul faptic, ci mai mult concluzia și raționamentele generale astfel extrase, iar această perspectivă se aplică fără greș unei producții de gen nominalizate la Oscar în 2026 – The Perfect Neighbour.

Inițial, documentarul realizat de Geeta Gandbhir a avut un asumat scop politic.

Pornind de la constatarea că acele camere montate pe echipamentul polițiștilor vizează în principal populația de culoare, în cazul de față, din Florida, regizoarea s-a folosit preponderent de astfel de înregistrări pentru a ilustra un caz cutremurător.

Într-o comunitate mic-urbană, o mamă de culoare este împușcată prin ușă de o locatară caucaziană baricadată în propria casă, care invocă ulterior frica pentru propria viață.

Totul este culminarea conflictului latent între această din urmă femeie, singură și cu vădite probleme psihice și restul comunității, în condițiile în care copiii din zonă se joacă așa cum o fac de când lumea, făcând gălăgie sau câte o boroboață.

Cei care au copilărit la bloc știu că există mai întotdeauna un vecin ciufut, care spărgea mingea sau făcea scandal din te miri ce.

E aceeași situație, dar cu un deznodământ mult mai tragic.

Probabil că în America acest documentar a stârnit reacții mult mai polemice, însă pentru mine a fost un foarte util studiu asupra unei tipologii de psihologie a dereglării.

Protagonistă și principal personaj negativ, acea Susan Lorinzc care apasă pe trăgăci din frică sau furie sau, cine știe, chiar satisfacție mi-a apărut ca o figură aproape dostoievskiană.

Există acolo un istoric (real sau imaginar, nu e limpede) de traume și suferință, care reiese din anumite discuții, dar și alegere deliberată a damnării și un simț al îndreptățirii (în engleză, ”entitlement”), care se vădesc atunci când este pusă în fața dimensiunii reale a propriei fapte.

Acele minute când refuză pur și simplu să își asume că va fi arestată, că dovezile nu indică legitimă apărare, ci altceva mai adânc și mai nefast sunt vârful unui sentiment de disconfort care se acumulează pe tot parcursul documentarului, grației și acelei științe narative invocate la început.

Îmi pare rău pentru astfel de oameni, pe care loteria corticală sau povestea personală i-a îndepărtat de semeni, dar și știu că unii dintre ei sunt imuni la compasiune și toleranță, iar asta îi face periculoși în varii feluri.

Grea e viața asta în societate.

Dar e indispensabilă.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

Pixeli puțini, neuroni mulți (3)

Iată alte cinci jocuri video care n-au pixeli mulți, dar care folosesc neuroni mulți, lucru esențial în niște vremuri în care pare că mulți și i-ar fi pierdut pe ai lor.

***

The Secret of the Monkey Island – un joc care nu mai are nicio nevoie de prezentare, care e la fel de savuros la mai bine de trei decenii de la lansare.

Protagonistul e simpaticul Guybrush Threepwood, pirat aspirant, care ajunge pe insula Melee (deja rezonanta numelui e semn al umorului omniprezent în joc) și are de parcurs diverse aventuri, pentru câștiga inima guvernatoarei Elaine și de a scăpa de piratul nemort LeChuck.

Utilizând mecanismul clasic al creațiilor ludice numite odinioară Questuri, creația lui Ron Gilbert te obligă să gândești în feluri care mai de care mai deșucheate, dar niciodată lipsite de logică. Sunt mândru că i-am ajutat pe niște prieteni mai versați să rezolve puzzle-ul cu berea acidă, dar și mărturisesc că am avut nevoie să consult soluții pe Internet pentru partea de sfârșit a jocului, când lucrurile devine atât de ”out of the box”, că mintea mea mai ordonată din fire a clacat.

Nu contează, a trăi această aventură e un deliciu, chiar și numai pentru lupta de insulte piraterești.

***

The Dig – un joc care nu e pentru cei care se tem de singurătate. Aceasta este senzație preponderentă în acest joc, la cărui scriitură au contribuit nimeni alții decât Orson Scott Card și Steven Spileberg.

Trimiși să investigheze un obiect spațial misterios, trei astronauți se văd transportați pe o planetă dintr-un alt sistem solar, care adăpostește o civilizație aparent avansată, ai cărei membri, însă, sunt de negăsit.

Cei trei descifrează treptat cum funcționează tehnologia acelei lumi, prin intermediul unor puzzle-uri perfect integrate arhitecturii nepământene, și recompun povestea plină de tâlc a celor care au populat-o odinioară.

Mie, unuia, mi s-a părut dezamăgitoare seria de dezvăluiri de la final, resimțindu-le ca pe o strivire a corolei lumii, dar acesta este un neajuns prea puțin important față de senzația de uimire pe care o încerci la fiecare pas străbătut în această aventură.

***

Ben There Dan That – rodul pasiunii și umorului câtorva pasionați cunoscători, acest joc îi are în prim plan pe numiții Ben și Dan, care, din gameri și geeks leneși, ajung salvatorii omenirii, după ce sunt trimiși în alte dimensiuni de niște extratereștri puși pe cucerirea Pământului.

Nu e nimic spectaculos în acest joc, dar totul se leagă atât de bine în absurdul și ilaritatea lui, încât îl parcurgi cu nesaț, stimulat și de unele puzzleuri deștepte.

Unde mai pui că glumele își propun să ocolească pe deplin corectitudinea politică, iar asta e deja o virtute.

Există și o continuare – Time Gentlemen, Please! – care îmbunătățește partea tehnică, dar care exagerează cu puzzleurile dubioase, care necesită aceeași gândire neconvențională din The Secret of the Monkey Island, fără a pricinui aceleași delicii.

***

Whispers of a Machine – un veritabil roman SF polițienesc foarte bine realizat, care o are în prim-plan pe o agentă augmentată cibernetic (precum JC Denton din capodopera Deus Ex), trimisă într-un oraș de provincie, să ancheteze o serie de crime brutale și aparent fără legătură.

Cadrul în care loc acțiunea este o lume care, în urma unui conflict cataclismic, au fost interziși roboții înzestrați cu Inteligență Artificială, iar narațiunea dezvăluie că există grupări subterane care nu sunt de acord cu asta.

O atmosferă apăsătoare și variații la abilitățile speciale pe care le poate avea protagonista, generate de alegerile pe care le iei pe parcurs, fac din acest joc o experiență intelectuală și emoțională diferită pentru fiecare.

***

Follow the Meaning – cel mai scurt dintre jocurile prezentate în această selecție, dar fără doar și poate cel mai frumos realizat, deoarece are niște ilustrații vag suprarealiste care mi-adus aminte de superbul Dixit.

Un detectiv particular este chemat pe o insulă misterioasă, care adăpostește un spital unde au loc experiemente macabre asupra minților pacienților.

Cu dialoguri redate grafic, precum în Machinarium și însoțit de o coloană sonoră minimală, nostalgică și ușor neliniștitoare, deslușești treptat misterul, ajungând la un deznodământ suprinzător și dezlegând puzzle-uri care variază de la ingenioase la agasante.

Sezon de Oscar 2026 – The Girl Who Cried Pearls

Ce spuneam despre The Singers se aplică și aici.

Cu toate controversele lor, Oscarurile sunt un prilej de a descoperi creații remarcabile, care, în zgomotul infernal al Internetului care varsă conținut perpetuu, ți-ar putea scăpa, întru pierderea ta.

E cazul acelor producții din secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, cu precădere, iar The Girl Who Cried Pearls vine să sprijine cele spuse mai sus.

Un bunic îi povestește nepoatei cum, tânăr și sărac fiind, s-a îndrăgostit de o fată din vecinătate, care, prigonită de mamă vitregă, plângea des noapte, iar lacrimile se prefăceau în perle.

De aici, în doar un sfert de oră, se desfășoară o foarte ilustrativă fabulă despre paradoxul tristeții care aduce bani și al fericirii care nu o face, dar și despre puterea poveștii care dă valoare oricărui lucru, indiferent cât prețuiește în realitate.

Echipa de producție condusă de Chris Lawis și Maciek Szczerbowski scoate maximul de efect artistic din tehnologia stop motion (stop cadru), coloana sonoră contribuie decisiv la tristețea și nostalgia care învăluie scurtmetrajul, iar vocea narativă a lui Colm Feore e desăvârșită.

The Girl Who Cried Pearls merită văzut fără pauze, fără priviri aruncate spre telefon, fără notificări de noi mesaje.

Până la urmă, e despre sufletul nostru.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

Feriți copiii de pornoșaguri

După atâtea piese moderne, postmoderne și răsmoderne, când am aflat că la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se va pune în scenă un text clasic, în mod CLASIC, m-am mirat foarte.

Este vorba despre nuvela The Turn of the Screw a lui Henry James, care a beneficiat și de o ecranizare remarcabilă, intitulată The Innocents și având-o în prim-plan pe distinsa Deborah Kerr, exact subiectul cercetărilor mele pentru CINEMATECA din acest moment.

Așa că m-am grăbit să văd spectacolul, curios nevoie mare fiind să compar cele două versiuni.

Cea regizată de Iris Spiridon are vădite limitări de timp și spațiu.

Față de toate mijloacele filmice, Cineva care să mă păzească nu beneficiază decât de o scenă și câteva decoruri, dar utilizate judicios, în special deja nelipsitele celofane (vezi Regele Lear cel recent), care transpun aerul fantomatic, dar și volatilitatea emoțională a protagonistei, dimensiuni îngemănate pe care Henry James le-a întrețesut în textul său.

Durata este redusă, ceea ce nu poate să supere pe spectatorul grăbit al secolului XXI, dar asta aduce atingere alunecării eroinei dinspre siguranță mintală către dereglare în toată regula, proces care în film este redat mult mai discret și, implicit, mai elocvent.

Cei doi copii sunt jucați de Anastasia Cepoi și Rareș Boureanu (probabil că numele de familie vi se pare cunoscute, iar asta va merita o discuție viitoare), iar dacă lipsa lor de pregătire conferă naturalețe începutului de piesă, devine o scădere înspre final, când trările se acutizează și se întețesc interacțiunile cu guvernanta interpretată de Costinela Ungureanu, a cărei experiență scenică iese pregnant în evidență.

Constrânsă de caracterul accelerat al narațiunii, actrița are o tranziție cam bruscă de la duioșie și încredere la tulburare și chiar duplicitate, dar le gestionează eficient, iar modul cum pulsiunile sexuale reprimate își fac loc treptat prin platoșa educației victoriene ne aduc aminte că a fost Ellida.

A fost o bucurie să o regăsesc pe Anca Dinu în micul, dar expresivul rol al slujnicei, iar restul distribuției îi mai include pe Alex Calangiu și pe Corina Druc cu o coafură de Dracula, la mare preț, pare-se, la TNC (vezi același King Lear cel recent).

După ce s-a săvârșit Cineva care să mă păzească, am rămas cu acel plăcut sentiment, pe care aproape că îl credeam pierdut aici, la Craiova, că am petrecut timpul în mod util, participând la perpetuarea unor mici artefacte ale culturii universale.

Bașca faptul că mi-am adus aminte de un banc.

La un conac foarte vechi, despre care se spune că e bântuit, ghidul îl întreabă pe Bulă:

– De ce tremurați, domnule Bulă?

– Păi am auzit că sunt fantome aici.

– Hai, domne, liniștiți-vă, stau aici de 500 de ani și n-am văzut niciuna până acum.

Credit foto: www.tncms.ro.

Să privim pictura! (CXXVIII)

Sfântul Toma

Acum nu mult timp, am avut privilegiul de a vedea la Muzeul Jacquemart-Andre din Paris o expoziție dedicată lui Georges de La Tour, reunind un număr considerabil de picturi din cele nu foarte multe păstrate până în zilele noastre și răspândite pe tot cuprinsul globului.

Evident, când spui de La Tour, te gândești la inegalabilul său clarobscur, iar câteva dintre tablouri au hrănit setea de contemplare a acestuia, însă au fost și altele care au vădit calități mai fine ale artistului.

De pildă, acest portret intitulat Sfântul Toma.

Un portret clasic, cu o simbolistică un pic înșelătoare pentru omul modern, pentru că acea lance din mâna dreaptă nu e o aluzie la supranumele său de ”Necredinciosul”, atribuit după ce a ținut morțis să atingă rănile lui Iisus, când Mântuitorul s-a arătat apostolilor după Înviere.

De fapt, vârful de lance face trimitere la martiriul Sfântului Toma, care, trimis în India pentru a propovădui creștinismul, a sfârșit răpus de o astfel de armă, așa cum este descris în bestsellerul medieval Legenda Aurea.

Însă cealaltă mână este cea care mi-a atras atenția și mi-a menținut-o mult timp, nepermis de mult în opinia celorlalți vizitatori, care ar fi vrut la rându-le ocazia să facă poze (și) cu această pictură.

Nu doar că geometria sprijinirii cărții este un mic prilej de redare a pespectivei și jocului luminilor și umbrelor la care excela de La Tour, dar textura realistă a decrepitudinii cauzate de vârstă și muncă și intemperii este superbă.

Așa recunoști mâna cuiva care nu s-a sfiit să pună osul la treabă, a cuiva care n-a stat numai în puf, a cuiva peste care anii n-au trecut degeaba.

Să strângem această mână atunci când ne este întinsă.

E mâna care a ținut lumea să nu se prăbușească.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (93)

Iată alte câteva lecturi care s-au strecurat în haosul existenței de zi cu zi:

Aromânii – un volum colectiv, coordonat de Neagu Djuvara, care se apleacă asupra acestor frați (sau veri, după cum ar zice unii) ai românilor, a căror istorie e legată de teritoriile de la sud de Dunăre. Unele capitole tratează aspecte lingvistice, din care reiese cum limba aromânilor, vădit înrudită (căci nu putem spune identică) cu a populației nord-dunărene, a fost modelată și de secolele de evoluție în sânul zonei celei grecești sau slave. Alte secțiuni demonstrează cum, deși n-au fost niciodată constituiți statal, aromânii au marcat istoria Balcanilor, trecând de la stadiul de păstori dedicați la negustori iscusiți. Djuvara însuși contribuie la acest studiu amintind toate personalitățile de origini aromâne care au marcat istoria românilor. Eu, unul, o remarc pe cea a lui George Murnu, care ne-a oferit două daruri inestimabile – traducerile Iliadei și Odiseei.

The Eureka Factor – multă lume știe povestea lui Arhimede și a momentului său de revelație, care a dus la contribuție majoră în istoria științei. Dar cum survin oare aceste momente atât de sugestiv redate de expresia ”Evrika”? Cercetătorii John Kounis și Mark Beemn examinează în detaliu întregul proces cerebral și intelectual care conduce la apariția a ceea ce numim ”insight”. Marea dilemă pe care încearcă să o examineze cei doi este dacă o astfel de mare descoperire vine ca urmare a unui studiu intens și a unei abordări analitice sau este o străfulgerare cauzată de o altfel de configurație neuronală. Personal, parcurgând multitudinea de cercetări prezentate în carte, cred că răspunsul e undeva la mijloc. Ai nevoie să înveți multe, să burdușești memoria cu informații, dar și să te relaxezi și să te deconectezi de cestiunea arzătoare de rezolvat. Și, cu un pic de noroc, ideea o să apară pe nebănuite.

Behave – o lucrare monumentală, pentru care e nevoie de un efort titanic, chiar și numai să o citești. Robert Sapolsky, mare cunoscător al tuturor proceselor care au loc în și dinspre creier, încearcă să explice de ce unii oameni devin Hitler, alții Maica Tereza. Descriind în detaliu structura materiei cenușii, dar și hormonilor și neurotransmițătorilor (diferență asupra căreia insistă mult), autorul prezintă toți factorii care ne împing către o cale sau alta, de la moștenirea genetică și micile transformări pe care le suferim când suntem în pântecele mamelor noastre la cultura în care zestrea noastră corticală se manifestă și se schimbă. E greu de rezumat suma de concluzii la care Sapolsky ne conduce după prelungile, dar coerentele sale explicații. Mai degrabă am învățat să privesc un om din toate punctele de vedere enumerate de el. O să mă uit la cum se comportă în mod repetat, ce părinți are, în ce condiții a crescut și în ce comunitate trăiește. Așa o să pot exprima o probabilitate să intuiesc ce fel de persoană este. Probabilitate, nu certitudine, da?

Despre mai multe cărți de non-ficțiune demne de luat în seamă puteți citi aici.

The Better Angels of Our Nature

Ce-ar fi fost dacă Hamlet nu s-ar fi lăsat pradă depresiei și impulsurile vindicative?

Ce-ar fi fost, dacă se lăsa mângâiat de Ophelia, își întemeia o familie, aștepta frumușel până mai îmbătrânea unchiu-su și îl detrona lejer, punându-l în arest la domiciliu împreună cu Gertrude, după ce îi arăta acesteia obrazul și atât?

N-am mai fi avut parte de capodopera shakeperiană, dar, din punct de vedere strict uman, protagonistului i-ar fi fost mai bine.

Această idee contrafactuală este esența filmului de animație japonez Scarlet.

Realizat de reputatul Mamoru Hosoda, pelicula preia intriga și personajele hamletiene, dar le duce în alte direcții, potrivit viziunii și fanteziei sale.

Protagonist este o prințesă de data asta, care, eșuând în a-și răzbuna tatăl, ajunge într-un fel de viață de apoi, unde furia și setea ei de răzbunare persistă.

Acolo, însă, apare, dintr-o altă epocă, și un asistent medical, dedicat profesiei sale, care, treptat, strecoară balsamul împăcării și afecțiunii atât în sufletul ei, cât și al altora.

Plasând acțiunea într-un astfel de tărâm, realizatorul nipon își permite să amestece personaje din diverse epoci, referințe culturale de tot felul și să își dea frâu imaginației, rezultând o parabolă, ce-i drept, uneori exagerat de melodramatică, nu lipsită de conexiune cu monumentala carte a Steven Pinker, The Better Angels of Our Nature.

În aceasta, autorul încearcă să traseze și să explice scăderea apetenței pentru violență de-a lungul istoriei. Unii i-au disputat ideile, însă cifrele nu mint.

De aceea, merită să ne bucurăm că ne-am născut acum și nu perioada destrămării Imperiului Roman sau în plin Sengoku Jidai sau în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.

Dar să nu uităm că spectrul răutății și războiului și prigonirii semenilor zboră deasupra noastră precum dragonul acela demiurgic din Scarlet.

Iar cine ridică sabia, de sabie va pieri.

Purcărete ne tratează cu fundu’

Stalin și poporul rus

Au întors fundul la Apus

Ca să vadă tot Apusul

Ce obraz mai are rusul.

Asta e o poezioară pe care o știu de la mama, care, la rându-i, o știe de la bunicul meu, culmea, fost milițian.

Dar despre fund o să vorbim mai la vale, acum să o luăm metodic.

Silviu Purcărete s-a întors la Teatrul Național din Craiova, unde a făcut istorie, cu un nou spectacol, Regele Lear.

Un text greu, o piesă care începe rău și se sfârșește foarte rău, așa că e de înțeles de ce declara ilustrul regizor că s-a temut mult timp să o pună în scenă.

Primul lucru pe care îl observi la acest spectacol este economia mijloacelor materiale utilizate.

Se pare că la TNC s-a aplicat Sistemul Bolojan – tăiem cheltuielile pentru bugetari și creștem taxele (pentru spectatori).

Nevoia te învață, însă, căci există destule momente de efect, iar eu, unul, am fost impresionat cât de multe se pot face cu un simplu bec (Traiască Edison sau Tesla, după cum vă poziționați în această perpetuă dispută).

Probleme reale sunt cu sunetul de fundal, care acoperă cam prea mult vocile actorilor, și așa greu inteligibile când sunt la distanță maximă de gradenele unde stau spectatorii, mai ales cea opusă spațiului cu celofane.

Cu mizanscenă minimală, atenția se îndreaptă, natural, către distribuție.

Pentru rolul regelui eponim era nevoie de un fanfaron strident, căruia îi place să facă pe nebunul și să își umilească fata în public. Claudiu Bleonț devine astfel o alegere firească, iar actorul face aici ce îl tot vedem făcând de ani buni, așa că n-are rost să detaliem.

O dualitate interpretativă care iese în evidență este cea a Costinelei Ungureanu, care o joacă pe Cordelia, dar și pe Bufon.

Un amănunt interesant este că într-o altă variantă de Regele Lear în care a apărut actrița craioveană, cea din Hong Kong, exista o interpretă (Cassandra Tang, dacă nu mă înșel), care avea aceeași dedublare.

Și acolo, și aici, rezultatele au fost remarcabile.

Ce-i drept, caracterul imaculat al Cordeliei îi iese un pic cam crispat Costinelei Ungureanu, dar ca Bufon e puțin spus captivantă. E varianta 2.0 a adorabilului gropar din Hamlet, cu funcționalități suplimentare, precum momente de macabru macbethian sau abilități vocale cristaline.

O prezență scenică suprinzător de puternică are Ovidiu Cârstea drept Edmund. Înnegurat și arătos, emană exact aerul necesar al celui care n-a fost alăptat cu afecțiune, ci cu invidie și marginalizare, dar și al celui menit să le dea peste cap pe cele două surori maștere, Goneril și Regan, interpretate mulțumitor de odios de Romanița Ionescu și Iulia Colan, cu un plus psihotic pentru acesta din urmă.

Pe cele două le ajută coafurile (felicitări persoanei responsabile din echipa TNC), fapt care se poate spune și despre Angel Rababoc, care își petrece o mare parte din piesă arătând ca și cum i-ar fi făcut cineva o farsă și i-ar fi dat să fumeze un Kent care explodează.

Dacă Edmund al lui Ovidiu Cârstea ne apare autentic, e pentru că e contrapus lui Edgar al lui George Albert Costea care face pe efebul pe poante cam tot timpul.

Asta ar fi cum ar fi, dar, la un moment dat, actorul rămâne în fundul gol. Mă rog, nu chiar gol, că e un fir tanga tras simbolic pe-acolo, dar FSN-ul, cum spunea un hâtru odinioară, e de neocolit.

Și nu e un FSN trecător, precum al răposatului Valentin Mihali (moment care o bântuie și acum pe soru-mea) dintr-o altă producție craioveană a lui Silviu Purcărete, Măsură pentru măsură, ci unul prelung, etalat cu generozitate la tustrele laturile de spectatori într-o secvență exagerat de lungă.

Unde mai pui că n-a fost singurul, au mai apărut mai apoi Claudiu Bleonț în niște budigăi nepermis de largi și Ovidiu Cârstea înzăuat sus, dar bucălat jos.

Cam de-acolo s-a pierdut angajamentul emoțional al publicului.

Atunci au apărut simptomele clasice, precum foiala și plecatul de ici, de colo, pentru și unele mai moderne, precum luminițele telefoanelor.

Cumplita durere care ar trebuie să încununeze această tragedie a fost diluată de un banchet de un clarobscur altminteri meseriaș realizat tehnic, așa că, la final, i-am aplaudat regulamentar pe actori, apoi am întors fundul și am plecat.

Credit foto: Imaginile sunt suprinse cu stil de Albert Dobrin.

Sezon de Oscar 2026 – The Singers

Se spune că recunoștința este un sentiment foarte sănătos.

Dacă e pe așa, de aseară plesnesc de sănătate, pentru că sunt al naibii de bucuros că există Oscarurile, căci examinându-le, găsesc întotdeauna creații care mi-ar fi altminteri pierdute pe vecie.

Asta se aplică și mai abitir acelor categorii de nominalizați din josul listei, mai precis din zona scurtmetrajelor.

În 2026, aici intră și The Singers care este, în lipsă de un cuvânt mai bun, o binecuvântare.

Treaba narativă stă în halul următor:

Într-un bar întunecos, populat de înfrânți ai sorții, barmanul are ideea să îi provoace pe căzuții săi clienți la un duel muzical.

Inspirat de o povestire de Ivan Turgheniev, dar adaptat lumii aceleia americane profunde, pe care nu o vedem prea des, acest film de doar optspreze minute regizat de Sam A. Davis reușește un miracol.

Locul unde se desfășoară totul îți apare inițial ca o biciușcărie ordinară, dar apoi devine un spațiu al comuniunii și mântuirii.

Tot așa, personajele par la început ca vai de mama lor, pentru ca ulterior să le îndrăgești pitorescul chipurilor.

Tonurile întunecate și fumul de țigară au un aer de infern dantesc la debut și sfârșesc prin a întregi o atmosferă înălțătoare.

Toate, grație muzicii.

Acest dar divin care, de când a făcut omenirea ochi, a ajutat-o să supraviețuiască și să facă față suferinței și eșecurilor și pierderilor iremediabile.

Mulțumim oricui e acolo sus pentru muzică.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

Ce-ar fi povestea fără povestitor?

Poate că nu vă plac jocurile video.

Poate că le detestați de-a dreptul.

Chiar și așa, alungați-vă un pic aversiunea față de această formă de divertisment și de artă (îmi asum termenul) când vine vorba de The Stanley Parable.

Această experiență virtuală de tip First Person (gândiți-vă la Half-Life 2 fără pușcoci), scrisă și realizată de Davey Wreden și William Pugh e echivalentul unui roman postmodern de cea mai bună calitate, pe care îl parcurgeți după cum vi-i voia.

Totul începe cam ca în Metamorfoza lui Kafka.

Stanley, lucrător obscur într-o organizație gigantică, descoperă într-o zi că toți colegii săi de la celelalte cubicule au dispărut, așa că pornește pe urmele lor.

În acest scop este sfătuit de un Narator nevăzut care îi descrie traseul, iar acesta este modul prin care primește instrucțiuni despre ce să facă și pe unde să o ia.

Instrucțiuni pe care Stanley poate alege să le urmeze sau nu.

Iar asta duce la diverse scenarii suprarealiste și macabre despre conformism, liber arbitru, predestinare, relația iluzie-realitate și alte concepte cu care își bat capul filosofii din antichitate și până în zilele noastre.

Și toate se reflectă în reacțiile Naratorului.

Te insultă, te ia cu frumosul, te ia la mișto, te compătimește, te detestă, te provoacă, te împinge spre neant.

Replicile sale sunt de o eleganță și o savoare a scriiturii care nu e întrecută decât de dicția și timbrul nemaipomenite ale actorului Kevan Brighting.

Numele acesta nu-mi spunea nimic, dar acum îl pun pe același plan cu un Michael Caine sau Morgan Freeman.

L-aș asculta recitându-mi rețete de clătite sau lista de cumpărături de Crăciun, orice, numai să-i aud vocea.

Nu e de lepădat nici vocea feminină a lui Lesley Staples, care apare doar în anumite momente, dar unele relevante, de care puteți avea parte, dacă Stanley urmează un anume traseu decizional.

Se spune că omenirea a apărut când a început să spună povești.

De acord, dar adaug un amendament:

Omenirea a apărut când a început să scrie povești și a găsit pe cineva care să le spună.

Naratorul.

Ce ne-am face fără el?