Despre frică și alți demoni

Eu și omenirea întreagă ne-am exprimat admirația față de A Separation al lui Asghar Farhadi.

Dar apariția unei asemenea capodopere n-a fost o întâmplare.

Cinematografia iraniană este una de tradiție și de o foarte bună calitate, iar exemple aș avea nenumărate.

De fapt, numărul lor a sporit cu unul, odată cu Under the Shadow, o producție din 2016, scrisă și regizată de Babak Anvari.

Nici acest cineast nu ocolește drama condiției umane, așa cum strălucit o ilustrează un Asghar Farhadi sau Abbas Kiarostami, însă calea aleasă acum este a horror-ului cu tentă supranaturală.

Într-un Teheran asupra căruia planează amenințarea rachetelor lui Saddam Hussein în timpul războiului din perioada 1980-1988, o mamă singură (după plecarea soțului pe front) și fiica ei au de înfruntat forțe stranii și malefice din blocul în care locuiesc.

Personajul principal feminin nu este un simplu vehicul narativ. Fire periculos de independentă pentru societatea în care trăiește, muncită de fantomele trecutului, evoluează de la scepticism la groază pură în raport cu evenimentele oniric-apăsătoare care au loc.

Această alunecare pe panta credinței în dictonul că ”There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreamt in your philosophy” este ceea ce diferențiază și ridică acest film față de peliculele omoloage hollywoodiene. Acestea din urmă propun oroare a prioi, pe când Under the Shadow poate fi decodat și într-o cheie pur psihologică.

A nu se înțelege că filmul doar mimează intenția de a smulge reacții viscerale. Dimpotrivă, deși nu inovează cu nimic, Babak Anvari folosește cu o claritate aproape de brutalitate toate mijloacele specifice genului, astfel încât, deși nu sunt novice în vizionarea de horror-uri, tot m-am surprins zgâlțâindu-mă dintr-o dată la unele scene, mai ales după ce tensiunea insidioasă se cuibărise deja în mintea mea.

Actorii sunt aleși impecabil pentru ce au de făcut, în special cele două protagoniste, Narges Rashidi, un pic nevrotică și cel puțin la fel de colțoasă precum Leila Hatami în A Separation, și micuța Avin Manshadi, cu o figură care capătă dimensiuni înduioșătoare sau terifiante, după cum ne manipulează sintaxa cinematografică în a le resimți.

Dacă te uiți numai la știri și ai o viziune preponderent NATO-istică, Iranul apare ca o oaie neagră a geopoliticii mondiale.

Dacă te uiți prin filtrul artei filmului, însă, Iranul e un superstar veritabil.

Poezie în culoare

Una dintre cele mai frumoase vizite fortuite într-un muzeu s-a petrecut în Florența, când, având o oră de pierdut până la ascensiunea în grandioasa cupolă proiectată de Brunelleschi deasupra catedralei Santa Maria del Fiore, am intrat în cel dedicat unor civilizații tradiționale, variind de la eschimoși la înspăimântătorii vânători de capete din Borneo.

Clasic în structură, ba chiar lipsit de explicații în altă limbă decât italiană, acest lăcaș de cultură și memorie m-a copleșit prin bogăția exponatelor și prin estetica lor, uneori șocantă, dar întotdeauna țintind către același coordonate ale umanului pe care le-au atins și celelalte capodopere florentine.

Ca realizare cinematografică, Gabbeh ar merita vizionat într-un astfel de muzeu.

Titlul denumește un tip de covor țesut de populațiile semi-nomade Qashqai din Iran, care se disting de clasicele artefacte de acest fel din regiune prin faptul că sunt veritabile cronici nescrise și colorate simbolic ale unor destine de mult pierdute.

Un cuplu de bătrâni merge la un izvor, pentru a spăla un astfel de covor, iar o tânără cu un port nu foarte diferit de la soției în vârstă apare și își deapănă o poveste de iubire căreia i se opun cutume și o structură familială rigidă.

S-a constatat în nenumărate rânduri că acele populații care nu dezvoltat o cultură scrisă și au rămas în preistorie, așa cum o definea Lucian Blaga în Ființa istorică, nu au percepția timpului și a succesiunii evenimentelor precum omul modern și nici nu sunt interesate de realismul care îl domină pe acesta.

Aceasta trăsătură se manifestă pregnant în Gabbeh, de aceea este posibil ca modul în care se desfășoară ceea ce vag putem numi acțiune să deruteze la început.

Însă, așa cum obiectele din muzeul florentin mi-a glăsuit fără greșeală, tot așa și filmul regizat de Mohsen Makhmalbaf se încheagă treptat și devine nu doar un fabulos document etnografic, ci și o veritabilă poezie a culorii.

Obiceiurile și practicile ancestrale sunt relevate artistic, fără ca imagini explicite precum cea în care o oaie dă naștere unui miel plăpând să pară prozaice. Tot ce învățăm despre acești oameni pentru care viața este o perpetuă transhumanță se desprinde din țesătura evenimentelor pe care le toarcem dintr-un sublim caier vizual și auditiv.

Departe de a fi apologia unei existențe bucolice, plasarea în clanul rătăcitor a unui personaj care s-a șlefuit la oraș introduce ambivalența cutumă vs. sentimente autentice și educație vs. tradiție.

Persia istorică este tărâmul poeziei, iar Gabbeh este construită exclusiv din lirism.

Într-unul dintre episoadele seriei The Day the Universe Changed, James Burke opina că, înainte de invenția scrisului, poezia era principala tehnică mnemotehnică, dar și soluția omului acelor vremuri de a distila complexitatea existenței.

În Gabbeth, această poezie se manifestă în două forme.

Una este a graiului. Cele mai multe dintre replici sunt ca niște versuri și, chiar dacă nu rimează, au muzicalitate sau sunt rostite ca și cum ar fi cizelate cu grija unui bijutier. Scena în care orășeanul cam trecut o pețește pe o localnică mult mai tinerică este zenitul oralității lirice a peliculei.

Cealaltă este cea a culorii. Puteți foarte bine să uitați tot ce v-am spus pănă acum și să admirați imaginile acestui articol.

Fiecare poate fi un tablou, iar acelea în care femeile iraniene străbat imensitatea câmpiilor în acele rochii minunate nu sunt cu nimic mai prejos față de întinderile cu maci ale lui Renoir.

Și, dacă e să distilăm frumusețea din Gabbeh, aceasta nu poate fi întrupată decât în figura protagonistei (Shaghayeh Djodat).

După ce am parcurs tot Atlasul frumuseții al Mihaelei Noroc, am constatat că am zăbovit cel mai mult și mai des la femeile din Iran.

Ce să fie oare pe acest platou care produce istorie din vremuri imemoriale, încât să zămislească niște urmașe ale Evei așa pline de nuri?

Nu știu, dar alte lucruri îmi sunt clare.

Iranul e mai mult decât ce auziți la știri, Gabbeh este un ambasador care ar înmuia și pe cei mai acerbi dușmani ai săi, iar pe mine m-a făcut să îmi prețuiesc și mai abitir covoarele oltenești pe care le am în casă.