Sezon de Oscar 2022 – Nightmare Alley

Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.

Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.

Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.

Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.

E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.

Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.

M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.

Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.

Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?

Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.

Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.

Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.

O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.

S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.

Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.

Chiar și când acestea sunt coșmaruri.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Sezon de Oscar 2022 – Encanto

Continuăm seria producțiile care joacă la masa Oscarurilor de anul acesta cu cea mai bine clasată la categoria film de animație – Encanto.

E favoritul pronosticurilor și, pe undeva, și al meu, pentru că, deși are foarte multe lucruri în comun cu The Mitchells vs the Machines, beneficiază de câteva atuuri care vor face diferența, cred.

Și filmul regizat de triumviratul format din Jared Bush, Byron Howard și Charise Castro Smith preamărește familia ca sursă de putere și mântuire în vremuri de restriște, dar nu o mai face într-un cadru contemporan, ci într-unul vag de basm, cu puternice influențe hispanice.

Iată, așadar, un prim avantaj, faptul că va gâdila gustul pentru corectitudine politică al membrilor Academiei și realitatea că segmentul de populație de limbă spaniolă din SUA își revendică o importanță tot mai mare în cadrul societății americane. Practic, Encanto pășește pe drumul deja deschis de Coco.

Dar aș fi obtuz și nedrept, dacă aș spune că valoarea lui Encanto stă doar în specificul său cultural.

Realizarea este egal de bună cu The Mitchells vs the Machines, însă plusează cu niște numere muzicale extraordinar plăsmuite vizual și minunat întoarse din condei. Se simte atingerea lui Lin-Manuel Miranda, care, socotind că anul ăsta e responsabil și de tick, tick… BOOM!, își depune deja candidatura pentru titlul de Jupân al Musicalului Contemporan. Să-l ție cât mai mult, întru delectarea întregului mapamond!

Deși amuzant, înălțător și încurajator, Encanto lasă să răzbată și trimiteri către o lume încărcată de tragism, în care putem identifica greu încercata Columbie, sfâșiată de brutalități și război civil de mult prea mult timp.

Acțiune filmului gravitează în jurul aparent nefericitei Mirabel, descendentă a unui clan ai cărui membri sunt dăruiți cu atribute magice care mai de care generatoare de gaguri haioase. E nefericită pentru că tocmai pe ea a lovit-o pocinogul și nu are niciun har.

Sau cel puțin așa crede, pentru că, în încercarea de a salva căminul familial și, implicit, coeziunea locuitorilor lui, descoperă adevăratul sens al superputerii ei.

Nimic nou, dar perpetuu necesar.

Ce e inedit, totuși, este absența unui personaj negativ întrupat. Nu o Cruella sau Ursula nu amenință armonia familiei, ci metehnele membrilor ei – egoismul, rigiditatea, lipsa de asumare a vulnerabilității și altele de care nu suntem niciunul feriți.

Avem puterea să le depășim?

Encanto ne dă speranțe că da, iar asta e materie primă de Oscar.

Frumos ar fi să îl împartă cu The Mitchells vs the Machines, dar nu o să mă supăr dacă îl ia și singur.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog