lume post apocaliptica | Caiet de insemnari

Mad Max – Fury Road a venit peste noi ca tăvălug.

Un iureș irezistibil de adrenalină, de acțiune furibundă (jocul de cuvinte e deliberat), o lipsă sănătoasă de respect față de convențiile hollywoodiene de a băga discuții și timpi morți. Mai pe românește, nema răgaz pentru verificat telefonul.

La un așa standard de spirit alert, faptul că aproape octogenarul George Miller nu s-a astâmpărat și a mai vrut o rundă e un fapt remarcabil în sine.

Ce m-a impresionat și mai mult la Furiosa – A Mad Max Saga este că nu e o simplă pastișă a strălucitei creații anterioare.

Filmul de față are bucăți consistente în care nu se gonește motorizat prin deșert. Dar acele episoade sunt departe de a fi plictisitoare.

Dimpotrivă, Miller își acordă timp să construiască peisajul unui fel de feudalism post-apocaliptic, cu orașe-stat specializate, al căror echilibru precar este dat peste cap de un val de migratori belicoși.

Stați liniștiți, asta nu înseamnă că sunt văduviți de senzațiile acelea tari și neverosimile de dinainte. Regizorul livrează și asta și o face într-un mod care demonstrează că își stăpânea tot carnavalul aiuritor anterior atât de bine, încât acum îl reia din interior.

Secvența prelungă a cursei camionului blindat de pe autostradă are un ce în plus față de tot ce a fost Mad Max – Fury Road. Știu, e aproape o impietate să spun asta, dar mergeți și vedeți-o și nu o să aveți încotro decât să îmi dați dreptate. Înainte eram spectatori, acum sunt vârâți în miezul acțiunii, iar pulsul o ia ușor în sus, chiar de-ai fi Dalai Lama și ai avea în spate decenii de meditație.

Într-o anume privință George Miller n-a mai beneficiat de libertate absolută – narațiunea. Asumându-și să o ducă astfel încât să o înnoade cu precendenta, are de urmat un anume traseu, de punctat anumite momente și de a reintroduce în peisaj anumite figuri.

Și o face, ajutându-se de o Anya Taylor-Joy obedientă față de restricțiile verbale pe care regizorul i le-a impus. În partea ei de poveste, adică maturitatea Furioasei, actrița n-are decât vreo 30 de replici și nici acelea prea importante, pentru că vorbește cu ochii.

Ce ochi mari!

Ce ochi expresivi!

Da, ochii sunt oglinda sufletului, când altceva nu poate sau nu funcționează.

Pentru mine, însă, veritabilul protagonist al filmului nu este eroina eponimă, ci Dementus al lui Chris Hemsworth.

Personajul său este shakespearian de-a dreptul. E bufonul tipic în hibrid cu Richard al III-lea. E fanfaronul infam care, deși vădește tendințe autodistructive, ajunge printr-o combinație de inspirație de moment și charismă sui generis să dobândească putere asupra celorlalți. Dacă vă gândiți la Donald Trump, nu sunteți singurii.

Iar scena de final, aceea a confruntării directe cu Furioasa, e de o intensitate teatrală veritabilă.

Iar în vorbele lui sunt aplicabile multor comportamente pe care le văd în jurul meu în lumea noastră reală și care n-a ajuns încă o imensă pustietate.

Feriți-vă de cei care au pustiul în suflet, căci ei nu se tem să transforme totul din jur în asta!

Printre nenumărate alte genuri, s-au mai strecurat și alte patru lecturi de science-fiction, iată-le:

The Hominids – dezbaterea referitoare la soarta omului de Neanderthal încă este destul de încinsă, iar Robert J. Sawyer o exploatează, construind o poveste la dublu, care are loc atât în lumea noastră, a Homo Sapienșilor, cât și într-un univers paralel, în care rudele noastre hominide mai roșcovane au o societate a lor, cu reguli și tehnologii asemănătoare și, totuși deosebite. Zgândărind la un mecanism cuantic, un om de știință neaderthalian se vede aruncat în partea cealaltă, cu efecte șocante pentru ambele părți. Fără a fi prea intens din punct de vedere al acțiunii, romanul e captivant prin suspansul pe care îl trăiești văzând cum cele două lumi învață să se cunoască și să comunice. Iar trauma profesoarei deși dureroasă ca lectură, este o lecție și un avertisment pentru toată lumea.

The Yiddish Policemen’s Union – întotdeauna mi s-a părut un act de mare îndrăzneală, dar și de creativitate din partea unui autor să se aventureze pe tărâmul istoriei alternative. Aici, Michael Chabon propune o lume în care statul Israel n-a supraviețuit anului 1948, iar refugiații s-au aciuat în Alaska, unde, așa cum era de așteptat, au de înfruntat șicanele guvernului central, precum și adversitatea localnicilor. În toată această complicată situațiune, are loc o investigație polițistă, cu ramificații mai vaste decât par la prima vedere. Protagonistul pare desprins dintr-un film noir, este divorțat, cu moralul la pământ, dar integru și hotărât să scoată adevărul la iveală. Cartea e uneori obositoare prin multitudinea de referințe la cultura ebraică tradițională și nici n-are vreun ritm prea alert, neajunsuri compensate de superba proză a lui Chabon, care excelează mai ales când are de redat stări interioare. Secvența când detectivul e nevoit să ia cina în același local cu fosta este fabulos de amuzantă, dar și de precisă. Cine a trecut prin experiența asta, mai ales dacă mai nutrea la momentul respectiv niscaiva sentimente față de iubirea pierdută, va fi răscolit și purificat, aflând cât de nasol li se întâmplă și altora.

Lucifer’s Hammer – încă un rod al colaborării dintre Larry Niven și Jerry Pournelle, o carte poate nu atât de compactă și consistentă precum The Mote in God’s Eye, dar mult mai ambițioasă prin amploarea tabloului apocaliptic pe care îl propune. Doi astronomi amatori, dintre care unul se va număra printre multele personaje principale ale romanului, descoperă o cometă a cărei traiectorie include și Pământul. Simpla posibilitate ca acest implacabil obiect ceresc va lovi planeta declanșează un mozaic de reacții, amuzant și deprimant de asemănătoare cu ale omenirii secolului XXI față de pandemie și războiul din Ucraina (cartea este scrisă în 1977). Ajuns aici, n-am încotro decât să vă divulg că impactul devastator ale până la urmă loc, iar urmările sunt catastrofale. Civilizația cunoaște o dezagregare rapidă, însă grupuri de oameni se chinuie pe brânci să o țină în viață. Micile melodrame sentimentale par puerile față de gravitatea altor evenimente din cursul acțiunii, dar poate că asta este o calitate în sine – față cu macro-istoria implacabilă, stăm fiecare cu măruntele noastre zbateri. Mărunte, dar nu neimportante.

The Chrysalids – în deplin contrast cu romanul de mai sus, John Wyndham nu are nevoie de multe pagini pentru o construi aceeași luptă pentru civilizație, pe o planetă la fel de răvășită, de data aceasta de un război nuclear. Civilizația vine însă cu un preț scump, puritatea genetică, pe care o comunitate de supraviețuitori o impune cu o religiozitate fanatică. Orice creatură, inclusiv omenească, născută cu vreo malformație, oricât de mică, este sacrificată fără vreo fărâmă de îndurare. Dincolo de granițele curățeniei genetice, însă, există un imens no man’s land al defecților, iar între cele două lumi au loc conflicte permanente. Povestea este scrisă la persoana I, iar naratorul pornește de la o vârstă fragedă și, odată cu el, descoperim noi înșine atât ambiguitățile și dezumanizarea celor care cred că au dreptatea și justiția divină de partea lor, cât și un secret teribil – că el însuși e înzestrat cu o însușire supraomenească, aceea de a comunica telepatic. Înduioșătoare, palpitantă și plină de tâlc, cartea este parte a listelor de lecturi din mai multe țări. Pe când și în România?