Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.
Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.
Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.
Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.
E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.
Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.
M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.
Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.
Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?
Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.
Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.
Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.
O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.
S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.
Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.
Chiar și când acestea sunt coșmaruri.
