Sezon de Oscar 2023 – Epilog

Sezonul 2023 al Oscarurilor se apropie de final și nu mă pot lipsi nici de această ocazie de a-mi exprima preferințele și părerile exact înainte ca plicurile să fie desfăcute, iar premiile anunțate (corect, să sperăm, nu ca în anul de pomină cu La La Land vs. Moonlight).

Cel mai bun regizor – tandemul Daniel Kwan-Daniel Scheinert s-a instalat cu tupeu în postura de favorit la această categorie, detronându-l pe însuși Steven Spielberg, care părea dominator spre finele anului trecut. Lumea merge înainte, nu se împiedică de titani, pare-se.

Cel mai bun actor în rol principal – Austin Butler și al său Elvis impetuos sunt în plină ofensivă, iar numele artistului poate atârna greu, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Rami Malek drept Freddie Mercury. Însă eu tot cred că Brendan Fraser și extraordinara sa revenire în prim-plan cu un rol de o îndrăzneală gargantuescă va avea câștig de cauză.

Cea mai bună actriță în rol principal- până de curând, Cate Blanchett părea că dirijează cursa asta, precum o face o imperial cu orchestrele din TAR, însă evoluțiile de ultimă oră o indică pe Michelle Yeoh, ceea ce ar fi cumva și în spiritul de corectitudine politică de care membrii Academiei nu sunt deloc străini. Oricare ar fi deznodământul, o să-l primesc cu dragă inimă, pentru că va fi meritoriu.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – cu figura-i bononă, prestația excelentă și cu narațiunea întoarcerii în Cetatea Filmului după decenii, Ke Huy Quan e câștigătorul inimilor și al tuturor premiilor relevante de până la Oscaruri, așa că are statueta în buzunar.

Cea mai bună actriță în rol secundar – Angela Bassett din Black Panther: Wakanda Forever are un oarece avantaj, dar nu-i dau pace Jamie Lee Curtis și Kerry Condon.

Cel mai bun scenariu original – dacă tot o să ia Everything Everywhere All at Once o grămadă de premii relevante, ar putea avea delicatețea de a-l ceda pe acesta către Martin McDonagh, nu neapărat pentru The Banshees of Inisherin ca realizare singulară, ci pentru tot ce ne-a oferit în cariera-i remarcabilă de cineast și dramaturg.

Cel mai bun scenariu adaptat – cred și sper că o să câștige Women Talking aici, pentru că, dacă o s-o facă Im Westen nichts Neues, ar fi un pic insultător la adresa romanului lui Erich Maria Remarque, un monument de compasiune deloc exploatată de această nouă ecranizare.

Cel mai bun montaj – bătaia este între Everything Everywhere All at Once, cu aiuritele-i universuri paralele, și Top Gun – Maverick, cu înșurubările-i aeriene. Personal, aș prefera să câștige Elvis, ca să-i dăm un Oscar indirect și lui Baz Luhrmann, care ni l-a readus pe Rege la viață.

Cea mai bună imagine – votanții Academiei par a înclina spre fresca ororilor din Im Westen nichts Neues, dar eu, unul, aș prefera festinul vizual din Elvis.

Cel mai bun sunet – vâjâielile și învârtelile aeriene din Top Gun – Maverick par a fi în pole position, însă le suflă în ceafă scrâșnelile din Im Westen nichts Neues; mai pașnic fiind, tot spre Elvis m-aș îndrepta.

Cele mai bune efecte speciale – numai un naiv își poate imagina că Avatar – The Way of Water poate pierde trofeul.

Cea mai bună coloană sonoră – e suficient să mai ascult încă o dată (a suta oară, probabil) Voodoo Mama din Babylon, ca să-mi și dau seama cât îmi doresc să îl văd pe Justin Hurwitz câștigător aici, mai ales că principalul pericol vine dinspre Im Westen nichts Neues, care nici nu are o coloană sonoră propriu-zisă, ci mai mult o colecție de sunete care îi întregesc atmosfera apăsătoare.

Cele mai bun decoruri – Babylon pare a fi confiscat statueta, lucru firesc, de altfel, pentru că singură scena care deschide pelicula e monumentală prin amploarea mizanscenei.

Cele mai bune costume – în sfârșit o luptă care se dă între doi favoriți de-ai mei, Babylon și Elvis, așa că să câștige care-o fi.

Cel mai bun machiaj – perciunii lui Elvis vs. obezitatea morbidă a lui Brendan Fraser în The Whale; nu mă pricep, să decidă specialiștii.

Cel mai bun cântec – RRR cu Naatu Naatu a fermecat pe tot mapamondul, dar, dacă mă întrebați pe mine, melodia Dosti din același film e chiar mai tare.

Cel mai bun film de animație – Pinocchio al lui Guillermo del Toro e la ani lumină distanță de competitori, les jeux sont faits.

Cel mai bun documentar scurt – așa frumos e The Elephant Whisperers, că îmi doresc să pună trompa pe statuetă.

Cel mai bun film internațional – la cât de prezent e Im Westen nichts Neues în tot sezonul acesta de Oscar, e imposibil de conceput că va pierde premiul ăsta.

Cel mai bun film – dacă la începutul oficial al sezonului mai exista o fărâmă de competiție, ultimele pronosticuri indică într-o majoritate covârșitoare spre Everything Everywhere All at Once, care merită această supremă distincție pentru dovada faptului că pe lumea asta creativitatea încă mai poate bate bănetul.

Sezonul Oscarurilor din 2023 ia astfel sfârșit, așa că hai să ne umplem timpul cu filme bune până la acela din 2024.

Să deschidem sezonul Oscarurilor din 2023

De câteva decenii încoace, orice film de Steven Spielberg e întotdeauna în discuție când vine vorba de Oscaruri.

Însă The Fabelmans nu este încă o mică decorație de pus într-un colț al vitrinei, ci acea creație pentru care, în mijlocul panopliei cu onoruri va trebui făcut un pic de spațiu pentru noi statuete.

Urmând pe calea unui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio sau a unui Kenneth Branagh în Belfast, cineastul ne prezintă perioada esențială din viața sa, când are loc desăvârșirea intoxicării cu microbul artei, în paralel cu trecerea de la copilărie la adolescență.

Adică Boyhood al său.

Însă, pentru este Steven Freakin’ Spielberg, The Fabelmans nu este doar intim, ci și grandios într-un mod atât de discret, încât mă văd nevoit să îl compar pe regizor cu Roger Federer.

Vă aduceți aminte de senzația de a-l urmări pe elvețian realizând lucruri extraordinare fără aparent niciun efort?

Exact asta e impresia produsă de suita de secvențe de o varietate prea mare pentru fi redată aici pe care Spielberg le derulează și integrează de parcă ar etala tot ce știe și a învățat să facă de-a lungul unei cariere pe care cuvântul legendară nu o descrie destul. Un mozaic de trăiri și crâmpeie autobiografice fuzionează într-o poveste coerentă, precum acelea pe care ni le spunem interior, pentru a pune un pic de ordine în haosul devenirii noastre.

Toate acestea se văd cel mai bine adunate în personajul jucat de Michelle Williams. Deși adolescentul Sammy Fabelman, interpretat cu surprinzătoare abilitate de Gabriel LaBelle, este protagonistul filmului, figura ellidiană a mamei și relația ibseniană cu tatăl său e sursa de tensiune și durere care îl va împinge spre refugiul sfâșietor al artei.

Nu pot să nu îmi declar un pic uluirea în fața acestei ipostaze a lui Paul Dano. Rolurile de sinistru i-au venit tot timpul mănușă, așa că nu credeam că îl voi putea vreodată urmări ca un Wangel generos și taciturn în durerea pe care o poartă în suflet.

Ajutați de un scenariu care mustește de umor, pentru care e responsabil Tony Kushner, vechi tovarăș de isprăvi cinematografice al lui Spielberg, membrii distribuției își aduc aportul la umanitatea acestei pelicule, însă niciunul nu o înălță pe culmi atât de înalte precum o face Judd Hirsch drept unchiul Boris.

Vă invit să citiți ce scriam despre Avarul care s-a jucat de curând la Teatrul Național din Craiova, mai precis paragraful despre Angel Rababoc.

Acolo e descrierea detaliată a plăcerii pe care un astfel de moment mi-o trezește.

Este magia artei care te anesteziază temporar, îți suspendă orice altă facultate mintală decât aceea a încântării.

Pomeneam de Oscaruri la început, să facem bilanțul nominalizărilor pe care The Fabelmans le va acumula anul viitor:

Cel mai bun film, cel mai bun regizor (când va lua cea de-a treia statuetă a carierei, așteptați-vă la cele mai prelungi ovații în picioare din istoria Academiei), cea mai bună actriță în rol principal, cea mai bună coloană sonoră (cine altul decât maestrul John Williams?), cea mai bună triadă imagine+montaj+decoruri (vorbim de supremul meșteșugar al celei de-a șaptea arte, nu?).

La categoria cel mai bun actor în rol secundar, am o presimțirea care mă îndurerează – că nu o să-i vedem și pe Judd Hirsch, și pe Paul Dano acolo, ci doar pe unul dintre ei. Și merită amândoi.

Drept concluzie, revin, oare a câta oară, la vorbele lui Steve Martin ca gazdă a ceremoniei Premiilor Academiei:

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc lui Steven Spielberg. Nu de alta, dar nu se știe niciodată.