Am deschis sezonul Oscarurilor din 2027

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu Project Hail Mary, nu e prima dată când omul cinematografic se avântă în spațiu.

A mai făcut-o în expediții precum Gravity sau Interstellar sau The Martian, ba chiar ne putem duce înapoi la origini cu 2001: A Space Odyssey sau Solyaris, ba chiar ne putem referi la Le Voyage dans la Lune ca la proto-istoria acestei preocupări fictive.

Ryan Goslin însuși a mai fost astronaut, dar era mult prea serios în First Man și de asta nu avut prea mare impact.

Nu și aici, unde e senzațional.

Cu toți antecesorii pe care îi are și care ar trebuie să atârne greu, Project Hail Mary impresionează că te ia în expediție ca și cum ai fi novice și te expune la acel simț al uimirii care însoțeste cea mai neastâmpărată pornire a ființei umane.

Și nu se putea găsi un companion mai potrivit decât Ryan Gosling, care nu e doar un actor înzestrat și deja experimentat, ci și un om generos, iar asta răzbate din toate reacțiile sale din film, din toate planurile narative și prim-planurile vizuale.

Îl vedem făcând ce au făcut Amy Adams în Arrival sau Tom Hanks în Cast Away sau Brad Pitt în Ad Astra și totuși mintea numai la el ne e.

La el și la zâmbetul său liniștitor, pe care mi-l aduc aminte din zarva de pe scena de la Oscaruri, când cu încurcătura dintre La La Land și Moonlight.

Toată lumea se agita încoace și încolo, numai el observa totul de pe margine, cu surâs în colțul gurii.

Mă feresc să spun prea multe despre ce se întâmplă în Project Hail Mary, pentru că, deși probabil vor fi răsuflat deja destule din poantele de pe Internet, cel mai frumos lucru este devenirea personajului, iar asta e ceva ce trebuie descoperit pas cu pas.

Vă spun doar că pelicula regizată de Phil Lord și Christopher Miller are efecte speciale reușite, deși nu revoluționare, un scenariu inteligent și amuzant, o Sandra Huller impunătoare și o coloană sonoră antrenantă și de o diversitate fabuloasă.

Și, așa cum personajele noastre se aventurează în necunoscut, o fac și eu declarând ritos că o să regăsim Project Hail Mary la Oscarurile din 2027.

Dacă n-o fi așa, atunci omenirea chiar se duce de râpă.

Sezon de Oscar 2024 – The Zone of Interest

By Iulian in Filme 0 Comment

Auschwitz.

Istoria omenirii este presărată cu găuri negre, dar prin aceasta, din cauza magnitudinii ororii și a multitudinii evocărilor ei, pare a se fi scurs tot sufletul omenirii.

Oscarurile au răsplătit multe creații cinematografice menite a transmite măcar o părticică din această rană purulentă a umanității, iar acum o fac din nou prin atenția acordată peliculei The Zone of Interest.

Autorul ei, Jonathan Glazer, știe că noi știm.

Știm cum se petreceau lucrurile acolo.

Știm ce pățeau oamenii captivi acolo.

Știm la ce nivel de bestialitate ajungeau aceia care îi aruncau ca pe vreascuri către Shoah.

Bazându-se pe această precondiție, cineastul construiește un ansamblu de secvențe care au un singur scop – să oblige privitorul să recompună mental coșmarul din detalii strecurate în cadre de o remarcabilă banalitate.

Practic, este o repetată aplicare a modelului prezentat de afișul filmului.

Meritul lui Jonathan Glazer este că găsește diversitate și precizie în această unică rețetă.

O scenă de scăldat cu cenușa din lagăr plutind pe râu.

O grădină pitorească în prim-plan, cu coșuri fumegânde în plan secund.

Copiii scăldându-se, iar printre chiotele lor, țignalul și fumul trenurilor morții.

The Zone of Interest ar fi un joc interesant de atenție, dacă n-ar fi atât de dureros.

Jonathan Glazer își face cunoscută intenția de a lucra asupra minții spectatorilor în mod asumat, începându-și pelicula cu un ecran negru și sunete aluziv-înspăimântătoare pe fundal.

Doamna care supraveghea sala de cinema în care eram ne-a spus foarte îndatoritor:

Să știți că așa e filmul, nu e o problemă la noi.

Dar cel mai limpede reiese că The Zone of Interest nu e documentar, ci operă de ficțiune, cu toată libertatea și subiectivitatea inerente, din felul cum sunt creionate cele două personaje principale, comandantul lagărului și soția sa.

Christian Friedel e departe de a fi vreun Ubermensch. E adus de spate, n-are mușchi, ci burtică, nu strălucește de inteligență și are aerul unui corporatism mediocru, care vede doar KPI-uri și promovare.

Dar, în stil ceaușescian, mai că nu-l consideri la fel de odios precum consoarta, extraordinara Sandra Huller. Mersul total inestetic, coafura ridicolă, manifestările scârboase față de servitoare îți aduc în față o ființă demnă de dispreț și te ajută să constați că regimul nazist (ca orice dictatură, de altfel) nu a fost făurit doar de apucați ideologic, ci și de ariviști respingători, care au profitat cu nonșalanță de ură generală îndreptată împotriva unui anume grup etnic sau social.

Acum mi-a dat prin cap că, dacă Academia are probleme în a alege între Lily Gladstone și Emma Stone, poate supăra și capra, și varza, dându-i Oscarul Sandrei Huller pentru Anatomie d’une chute, luând în calcul și contribuția ei actoricească de aici.

Am folosit cuvântul ”aproape” la început.

Există numeroase exemple din timpul Holocaustului de mici gesturi care te reconciliază cu ideea de umanitate.

Unul dintre ele își găsește locul în The Zone of Interest.

Două scene în contrapunct, care reinterpretează foarte adecvat aleasa poveste Hansel și Gretel și care, deși stridente în realizare, sunt ca o cheie de boltă a întregului film.

Mai sunt și oameni printre noi.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

Adevărul e o decizie

By Iulian in Filme 0 Comment

Soțul unei scriitoare e găsit mort după o cădere de la etajul doi al cabanei în care locuia împreună cu consoarta și cu fiul preadolescent, care are ceva probleme cu vederea.

Inevitabila Investigație relevă că parcă n-ar fi sinucidere, așa că soția e pusă sub acuzare, iar principalul martor e chiar copilul ei.

Descris așa, Anatomie d’une chute e o dramă judiciară cum s-au mai făcut pe lumea asta

Într-un fel, chiar e. Ambiguitatea care persistă pe tot parcursul peliculei poate trimite cu gândul către The Paradine Case sau, chiar mai apăsat, către Reversal of Fortune.

Dar filmul lui Justine Triet e mai mult decât o poveste despre relativitatea aflării unor răspunsuri faptice.

Secvența de început este compusă în mod deliberat pentru a induce o stare de tensiune, de senzație că e ceva în neregulă și de premoniție a unor lucruri neplăcute.

Odată ce pășești pe tărâmul acestei stări psihologice și ți-o asumi, tu, spectatorul, nu mai ești observator al narațiunii, ci însuși obiectul experimentului pe care și-l propune.

De la minut la minut, vei fi expus la păreri contradictorii și, după ce pare că te-ai oprit asupra uneia, descoperi că și cealaltă e la fel de consistentă.

Iar această pendulare nu te slăbește niciodată, e constanta unui film în care tot e variabil.

Există o scenă emblematică, în care băiatul acuzatei (Milo Machado Graner) este în boxa martorilor audiați și își mută privirea spre cele două părți ale judecății, acuzarea și apărarea, iar camera îi urmează mișcările capului, astfel încât noi înșine simțim dilema aproape organic.

Pot exista persoane care vor reacționa negativ la descoperi că o producție cinematografică îi tratează ca pe cobai. Am simțit asta la colegii mei de vizionare.

Pentru mine, însă, a fost o excelentă oportunitate să remarc modul cum mintea mea se orientează automat la contactul cu un vast ansamblu de stimuli, variind de la grimase și vorbe și ajungând până la diagrame și artificii retorice.

Iar trecerile de la engleză de la franceză nu sunt întâmplătoare. Nu cred că am mai întâlnit vreo creație de ficțiune care să pună în practică atât de subtil Ipoteza Sapir-Whorf.

Tocmai această nesperată șansă de a-ți contempla vulnerabilitatea naturală justifică durata filmului.

Sub două ore, Anatomie d’une chute ar fi virat către un mister de tip Agatha Christie. Dar, acordându-ne minute bune de alternanță ideologică, filmul ne oferă șansa acestei răsplăți pentru calitatea noastră de subiecți ai experimentului.

Bineînțeles, acesta n-ar funcționa, dacă scenariul și regia lui Justine Triet n-ar fi puse în practică de o suită de interpretări magistrale.

Ce impresionează la Sandra Huller e că, într-o distribuție care face o treabă excelentă, remarci în orice moment că ea de-a dreptul extraordinară.

Tot ce își propune filmul ca întreg se regăsește în persoana ei. O compătimești, o suspectezi, o compătimești, o suspectezi și tot așa până la final.

Care îi va nemulțumi pe aceia care simt că sunt îndreptățiți să vadă cercul dreptății absolute și definitive închizându-se.

Câteodată n-avem încotro decât să alegem ce vrem să credem.

E un adevăr.