Auschwitz.
Istoria omenirii este presărată cu găuri negre, dar prin aceasta, din cauza magnitudinii ororii și a multitudinii evocărilor ei, pare a se fi scurs tot sufletul omenirii.
Oscarurile au răsplătit multe creații cinematografice menite a transmite măcar o părticică din această rană purulentă a umanității, iar acum o fac din nou prin atenția acordată peliculei The Zone of Interest.
Autorul ei, Jonathan Glazer, știe că noi știm.
Știm cum se petreceau lucrurile acolo.
Știm ce pățeau oamenii captivi acolo.
Știm la ce nivel de bestialitate ajungeau aceia care îi aruncau ca pe vreascuri către Shoah.
Bazându-se pe această precondiție, cineastul construiește un ansamblu de secvențe care au un singur scop – să oblige privitorul să recompună mental coșmarul din detalii strecurate în cadre de o remarcabilă banalitate.
Practic, este o repetată aplicare a modelului prezentat de afișul filmului.
Meritul lui Jonathan Glazer este că găsește diversitate și precizie în această unică rețetă.
O scenă de scăldat cu cenușa din lagăr plutind pe râu.
O grădină pitorească în prim-plan, cu coșuri fumegânde în plan secund.
Copiii scăldându-se, iar printre chiotele lor, țignalul și fumul trenurilor morții.
The Zone of Interest ar fi un joc interesant de atenție, dacă n-ar fi atât de dureros.
Jonathan Glazer își face cunoscută intenția de a lucra asupra minții spectatorilor în mod asumat, începându-și pelicula cu un ecran negru și sunete aluziv-înspăimântătoare pe fundal.
Doamna care supraveghea sala de cinema în care eram ne-a spus foarte îndatoritor:
Să știți că așa e filmul, nu e o problemă la noi.
Dar cel mai limpede reiese că The Zone of Interest nu e documentar, ci operă de ficțiune, cu toată libertatea și subiectivitatea inerente, din felul cum sunt creionate cele două personaje principale, comandantul lagărului și soția sa.
Christian Friedel e departe de a fi vreun Ubermensch. E adus de spate, n-are mușchi, ci burtică, nu strălucește de inteligență și are aerul unui corporatism mediocru, care vede doar KPI-uri și promovare.
Dar, în stil ceaușescian, mai că nu-l consideri la fel de odios precum consoarta, extraordinara Sandra Huller. Mersul total inestetic, coafura ridicolă, manifestările scârboase față de servitoare îți aduc în față o ființă demnă de dispreț și te ajută să constați că regimul nazist (ca orice dictatură, de altfel) nu a fost făurit doar de apucați ideologic, ci și de ariviști respingători, care au profitat cu nonșalanță de ură generală îndreptată împotriva unui anume grup etnic sau social.
Acum mi-a dat prin cap că, dacă Academia are probleme în a alege între Lily Gladstone și Emma Stone, poate supăra și capra, și varza, dându-i Oscarul Sandrei Huller pentru Anatomie d’une chute, luând în calcul și contribuția ei actoricească de aici.
Am folosit cuvântul ”aproape” la început.
Există numeroase exemple din timpul Holocaustului de mici gesturi care te reconciliază cu ideea de umanitate.
Unul dintre ele își găsește locul în The Zone of Interest.
Două scene în contrapunct, care reinterpretează foarte adecvat aleasa poveste Hansel și Gretel și care, deși stridente în realizare, sunt ca o cheie de boltă a întregului film.
Mai sunt și oameni printre noi.
Guardians of the Galaxy Vol. 3
Spider-Man – Across the Spider-Verse
Indiana Jones and the Dial of Destiny
