Între Scila istoriei și Caribda ficțiunii

Ce roman a mai fost și viața mea!

Așa exclama Napoleon, aflat în exil pe Sfânta Elena și dictându-și memoriile către Las Cases.

Nu se referea doar la amplă suită de evenimente care i-au însoțit ascensiunea din nimic și căderea tot într-acolo.

Înțelegea că adevărul despre viața și cariera sale sunt subiect de interpretare, doar el însuși mințea cu nerușinare în rapoartele bătăliilor.

Iar puzderia de mărturii ale celor care l-au cunoscut, care l-au detestat sau adorat nu face decât să adâncească ambivalența modului cum posteritatea l-a receptat și în receptează pe Napoleon.

Ca urmare, Ridley Scott îi compune un portret după mintea, ideologia și gusturile proprii. Exact ca Abel Gance ca exagerare, dar în direcție opusă.

Napoleon al său are disfuncționalități sociale, pe care le acoperă prin lipsă de scrupule, insensibilitate la suferința altora și obsesie pentru control, e dominat freudian de maică-sa, se cam pierde cu firea în anumite momente și își lasă baltă soldații. Are bruschețe în a trata femeile și se chinuie să se facă acceptat de capetele încoronate pursânge cu care intră în contact.

Toate cele de mai sus nu sunt lipsite de temei istoric.

Ce-i lipsește, însă, acestui Napoleon este charisma formidabilă, care îi seducea chiar și cei mai înverșunați adversari și îi făcea pe soldați să moară chiuind pentru el.

Prin această deficiență, Napoleon întruchipat de Joaquin Phoenix se apropie de cel al lui Marlon Brando de acum șapte decenii.

Cu o diferență majoră.

Dacă pe Brando l-a durut undeva de rol, Phoenix pune mult efort în a-l construi.

Cu toată lipsa de glorie a personajului, e multă variația subtilă în interpretarea sa, de la privirea glacială din timpul încleștărilor armate, la aroganța în relația cu colaboratorii sau aerul servil din întrevederile cu suveranii Europei.

Am văzut multă lume plecând un pic contrariată de la film.

Acel Napoleon nu corespundea cu aura care încă îl învăluie în rândul celor care am învățat istoria un pic linear.

Voiau ceva glorios și, în schimb, li s-a servit ceva un pic tezist, dar cu acoperire faptică.

Pentru mine, însă, a fost un exercițiu fascinant să discern în filmul Napoleon între diversele momente de distorsiuni frapante și cele de acuratețe remarcabilă.

Am exemple și dintr-o parte, și dintr-ala.

O omisiune impardonabilă, cu toată stima pe care i-o port lui Ridley Scott, este următoarea:

Aflat în Egipt, Napoleon îi scrie Josephinei că Italia s-a predat fără luptă.

Ceeeeeee?!

Cum să eviți a aminti măcar bătăliile de la Castiglione, Arcole, Rivole sau Lodi, unde a început practic legenda comandantului genial?

De cealaltă parte, lovitura de la 8 Brumar este captivant de precisă în detaliile ei.

Da, Napoleon a fost șovăielnic și era să fie linșat de deputați.

Da, Lucien, fratele lui a fost cel cu prezența de spirit.

Da, el a făcut gestul patetic și de efect de a pune sabia în pieptul lui Napoleon și de a declara că îl va omorî cu mâna lui, dacă încalcă libertățile Republicii (sanchi).

Cum spuneam, totul e pus în slujba personalității deloc măgulitoare pe care regizorul vrea i-o construiască celui pe care în mod asumat îl considera un dictator de teapa lui Hitler sau Stalin.

Există, totuși, în film, o componentă care se sustrage ideologiei și capătă o viață a ei.

Aceasta este relația dintre Napoleon și Josephine.

Una disfuncțională, între două figuri tarate, un joc oscilant de putere, dar care, cum, necum, generează o afecțiune reală între ei.

Aici se umanizează și se nuanțează cel mai mult interpretarea lui Joaquin Phoenix, ajutat, probabil, și de faptul că așa e și a partenerei de ecran.

Vanessa Kirby e insidioasă, e supusă, e superficială, e sarcastică, e în multe feluri, deși nu are foarte mult timp pe ecran.

Priviți numai evoluția de la scena căsătoriei la cea a divorțului.

Căminul conjugal prezintă tot atâtea enigme cât Universul.

Restul distribuției poartă și se poartă cu stil vestimentație superbă prin decoruri somptuoase și e de nădejde în ansamblul parțial documentar al producției. De remarcat Tahar Rahim în rolul lui Barras (nu bagi de seamă că e maghrebian de origine) și, mai ales, Rupert Everett în cel al lui Wellington.

Una dintre cele mai flagrante licențe poetice pe care și le permite filmul e că îi acordă învingătorului de la Waterloo o întâlnire cu învinsul său. Pură ficțiune, dar de efect. Politețea disprețuitoare a lui Wellington și tentativa nereușită de seducție a lui Napoleon reprezintă un duel titanic.

Când spui Napoleon, spui manevre strategice grandioase, iar această peliculă îl are la cârmă pe unul dintre cei mai mari dirijori ai unor astfel de secvențe, așa că nu lipsesc ample și îndârjite mișcări de trupe.

La 86 de ani (!), Ridley Scott are aceeași energie pe care o avea când a făcut Gladiator, ba chiar și mai mult rafinament estetic.

Fiecare dintre bătăliile pe care ni le oferă are o tonalitate aparte. Cu câteva ocheade discrete la înaintași iluștri pentru câteva dintre ele (Bondarciuk pentru Waterloo, Eisenstein pentru atacul pe gheață de la Austerlitz), cineastul orchestrează niște spectacole deopotrivă de brutale și de poetice.

Există un moment în timpul înfruntării de la Austerlitz, când un cavaler austriac, purtând drapelul, gonește pe lacul înghețat, în timp ce ghiulele cad de-o parte și de alta.

Războiul e cel mai hâd lucru de pe fața pământului.

Dar ce bine arată într-un film făcut de un meseriaș a-ntâia!

Filmul Napoleon va avea o soartă precum a personajului real Napoleon.

Va fi detestat de unii și adulat de alții.

Dar nu va rămâne nimănui indiferent.

Dormi liniștit, FMI veghează pentru tine

În caz că ați uitat, Tom Cruise alias Omul Care Face De Toate La O Etate Neverosimilă face parte din FMI, adică Forța Misiune Imposibilă (IMF în engleză, în original), o organizație care rezolvă chestiunile care până și meseriașilor din CIA li se par greuțe.

Iar acum e groasă rău.

Inamicul care planează asupra mapamondului este o Entitate de Inteligență Artificială, care a devenit conștientă de sine și nu prin postare de selfie-uri la fiecare colț de stradă, ci prin infiltrarea tuturor sistemelor vitale ale lumii moderne.

Ca urmare, s-a născut și o cursă între marile puteri de a pune mâna pe cheile care o controlează.

Blockbuster de vară, blockbuster de vară, dar Mission Impossible – Dead Reckoning Part One are meritul că procedează așa cum se cuvine oricărui produs de cultură.

Reflectă angoasele contemporanilor și ne atrage astfel atenția asupra provocărilor viitorului.

Orice film din seria Mission Impossible funcționează după o schemă bine definită, aproape hegeliană.

Acțiune – Interacțiune – Reacțiune.

Nici acesta nu face excepție, dar n-am putut să nu remarc o pondere superioară a acțiunii în raport cu interacțiunea.

E drept, încă există schimburi de replici simpatice în Tom Cruise și colaboratorii săi, dar, în general, personajele apar grăbit în scenă și nu prea apucăm le deslușim motivațiile.

Un neajuns minor, pentru că e vară, iar filmul regizat de Christopher McQuarrie e ce trebuie, adică turism potențat de adrenalină și inventivitate.

Dacă nu vă ajunge urmărirea bipedă din Abu Dhabi sau cea motorizată din Roma, aveți răbdare până la secvența trenului care străbate Alpii austrieci.

E senzațională.

Cred că în următoarea producție, Ethan Hunt se va înhăma la suprema provocare – să călătorească de la Timișoara la București cu o garnitură de CFR Călători și să dezamorseze bomba biochimică dintr-un WC fără încuietoare.

Rămas același atlet desăvârșit și credibil, Tom Cruise își îngăduie aici să își arate vârsta. Nu fizic, ci mai degrabă emoțional, printr-o melancolie a anumitor momente, când veteranul care apără lumea de proprii demoni se întreabă oare unde vor duce toate acestea.

Îmbătrâniți, dar la fel de simpatici sunt tovarășii de peripeții Ving Rhames și Simon Pegg. Lor li se adaugă Rebecca Ferguson cu același aer misterios care i-a servit atât de bine în Dune, Pom Klementieff (Mantis din Guardians of the Galaxy, în caz că n-o recunoașteți fără antene) și privirea ei psihotică, Esai Morales și alura de arhanghel arătos al morții sau Vanessa Kirby și dedublările ei iscusite.

Cea mai simpatică achiziție a distribuției este experta în furtișaguri interpretată de Hayley Atwell. Nu doar că îi dă de furcă serios protagonistului în anumite momente, dar îi și ține isonul în cele mai solicitante scene fizice. În plus, accentul britanic e irezistibil la o femeie ochioasă.

După Indiana Jones and the Dial of Destiny, și Mission Impossible – Dead Reckoning Part One mă îndreptățește să îndemn Hollywoodul să înscrie în patrimoniul imaterial UNESCO meșteșugul acesta de a construi o narațiune estivală care să te ajute să evadezi din cotidian.

Nevoia e veche de când lumea.

Oscaruri în pandemie 2021 – Pieces of a Woman

Da, e nevoie de un pic de atenție până să găsești Pieces of a Woman pe lista nominalizărilor la Oscar din 2021, dar e acolo, prezentă în poate cea mai disputată secțiune a acestei ediții – Cea mai bună actriță în rol principal.

Căci filmul este al Vanessei Kirby mai întâi de toate.

Și, dacă ne luăm după primele douăzeci de minute ale peliculei, și al regizorului Kornel Mundruczo, care construiește sub ochii noștri două miracole.

Al aducerii pe lume a unui copil și al aducerii în gât a nodului emoției căreia numai cinematografia îi poate da naștere.

Este emoția căreia nu i te poți împotrivi, chiar și când știi deznodământul succesiunii și urzelii de imagini și sunete la care ești expus.

În cazul lui Pieces of a Woman, acest deznodământ este unul tragic: un bebeluș mort la scurt timp după ce a părăsit pântecul mamei și efectele devastatoare ale acestei pierderi asupra ei și a celor din jurul ei.

După un regal al suspansului obstetric, filmul și personajele lui își târâie picioarele fără vreo direcție prea clară.

Asta este un defect, fără doar și poate, dar, pe undeva, este un mod adecvat, deși probabil involuntar, de a reda depresia care o cuprinde pe Vanessa Kirby.

Fabuloasa ei interpretare reiese dintr-o dihotomie, dintre manifestările organice de la început și placiditatea care urmează, brăzdată când și când de puseuri de durere care ajung până la privitor.

Din trauma care o învăluie se hrănesc și interacțiunile cu ceilalți, iar aici pelicula scârțâie, într-adevăr, ca o ușă neunsă.

Shia LaBeouf se străduiește să fie un tip mai din topor, inimos, dar doborât de necaz, dar nu prea îi iese, oricât s-ar ascunde în spatele bărbii ăleia de muschetar.

Doar Ellen Burstyn, chiar și împovărată de cei nouăzeci de ani de etate, reușește să mai înhațe puțin din atenția acaparată pe merit de Vanessa Kirby.

Până să văd Pieces of a Woman eu însumi, auzisem multe despre un anume moment care îi aparține nonagenarei și care o recomanda pentru o nominalizare la Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Și așa e, n-au cum să-ți scape acele câteva minute în care vezi manifestându-se plenar o mare artistă a ecranului. Mi-e necaz gândindu-mă că membrii Academiei au ratat și în cazul ei (ca și în al Sophiei Loren) ocazia de a-i aduce un ultim omagiu, acordându-i locul de la acea categorie lui Glenn Close, care numai printr-o minune o poate bate pe Yuh-Jung Youn din Minari, chinuind-o astfel cu încă un eșec.

Că veni vorba de Glenn Close, pentru rolul din Hillbilly Elegy a fost nominalizată atât la Oscar, cât și la Zmeura de Aur. Mulțumescu-ți, pandemie, am ajuns s-o văd și pe-asta!

Nu știu dacă Vanessa Kirby are vreo șansă reală la categoria ei, unde se luptă crâncenă cum nu s-a mai văzut din hăle potoape.

Dar să nu ne pripim cu previziunile, ne-au ieșit destule pe nas de când cu pârdalnicu’ aista de virus.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

My Octopus Teacher