Facies Christi

By Iulian in Filme 0 Comment

După un generic prelung, menit a releva faptul că un film european reușit este rodul unei colaborări transnaționale, ceea ce este îmbucurător, Corpus Christi se deschide cu darul cel mai important pe care îl face spectatorilor:

Figura protagonistului, interpretat de Bartozs Bielenia.

Munchiană la început, va atinge o beatitudine pe care ar fi zugrăvit-o însuși Fra Angelico, dar și schimonosiri cutremurătoare, demne de penelul unui Hieronymus Bosch.

Între aceste borne psihice, va parcurge stări care sunt combinații de două sau trei ale celor șase emoționale din Inside Out.

Regizorul Jan Komasa nu se zgârcește cu prim-planurile și ne lasă să examinăm prelung tezaurul de microexpresii ale actorului.

Suită de situații care i le generează compun o poveste care nu e neapărat nouă – un tânăr proaspăt eliberat de la o școală de corecție are aspirații preoțești și, într-un impuls de moment, își asumă această ipostază într-un sătuc îndepărtat, unde metodele-i duhovnicești neortodoxe (hopa, mi-a scăpat!) deznoadă traumele multora dintre membrii comunității.

Nu lipsesc momentele de suspans sau de perturbare a harului, mai ales că sutana nu astupă pornirile care îl băgaseră în belele odinioară.

Firul narativ e mai mult o succesiune de momente de impact, uneori cu un tâlc aplicabil în viața reală, alteori atingând pateticul, filmate și editate cu migală, într-un stil naturalist, ferit însă de morbul acela al duplicării realității, de care suferă atâtea produse ale cinematografiei românești.

O fi și-ăsta un motiv pentru care au înhățat mult râvnita nominalizare la Oscarul pentru film internațional.

Nu lipsesc niște săgeți politice, deoarece figura primarului (simpatic și un pic odios, Leszec Lichota) este amuzant de familiară și arhetipală, mai ales că am și avut alegeri de curând.

Distribuția ține pasul cu extraordinara performanță a lui Bielenia, iar Aleksandra Konieczna, în rolul mamei, are meritul de a sublima cel mai mult reacțiile faciale, lăsându-le întotdeauna inteligibile.

Corpus Christi este despre credință, despre ritualuri, despre durere, despre mântuire, despre damnare, despre datorie, despre evadare.

Dar, mai presus de toate, este o mărturie asupra incredibilei valori documentare și estetice a chipului omenesc.

Istoria nu se poate schimba, dar se poate miștocări

By Iulian in Filme 0 Comment

Pentru o perioadă, o stradă importantă din Craiova a purtat numele lui Ion Antonescu.

Acum s-a revenit la vechea denumire, așa că pot opina că bucata de timp respectivă a corespuns unui zenit al cultului pentru acestui vremelnic lider al României, pe care mulți cetățeni contemporani îl consideră un mare patriot.

Un individ cu unele calități organizatorice, dar cu idei și o personalitate la fel de dezagreabile ca ale comuniștilor care i-au urmat.

Am un simplu argument:

Când era profesoară de română, în prima săptămână de școală a unei noi serii gimnaziale, mama le cerea elevilor să aducă la clasă câte o carte, preferabil cât mai neobișnuită.

Când apărea una care chiar întrunea această caracteristică, o lua câteva zile acasă și mi-o arăta și mie.

Așa am avut ocazia să frunzăresc un manual de alfabetizare pentru adulți din perioada antonesciană.

Era plin, ticsit chiar, de citate ale Mareșalului.

Cumulate, erau o combinație de ortodoxism apăsat, fascism și exaltarea românismului.

Ca unul care se călăuzește, cât mă lasă natura-mi umană, după principiul sine ira et studio în abordarea istoriei, experiența respectivă mi s-a părut o mărturie neprețuită a unei epoci.

Pe regizoarea jucată de Ioana Iacob în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, însă, ar fi dezgustat-o profund.

Monomania și zbaterea ei se învârt în jurul realizării unui spectacol de stradă, care să redea cât mai sugestiv ocuparea Odessei de către trupele române și atrocitățile comise asupra populației evreiești din zonă, componentă a Holocaustului autohton pe care mulți, de atunci și de-acum, au negat-o și o neagă.

Pentru că filmul lui Radu Jude este despre onestitate, o să încep prin a vă spune că rar mi-a fost dat să fiu agasat în așa hal de un personaj principal.

Poate doar Django din pelicula eponimă a lui Tarantino să se ridice la acest nedorit nivel.

Nu știu dacă a fost actrița, sau partitura, sau vocea, sau atitudinea, sau lecturile alea placide sau idila aia inutilă, însă a o urmări n-a fost ușor și nici plăcut.

Poate și de aceea, când Alexandru Dabija, care e haios tare ca interpret, (deloc un accident, vezi Aferim!), o învăluie în dialectica-i mieroasă și politicianistă, am ținut cu el permanent.

Altminteri, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (evident, îl pun cu copy-paste) e un film excelent când se îndură să lase tezismul livrat ca o prelegere la o parte și își îngăduie să fie subtil și amuzant.

Durerile facerii spectacolului au o savoare cu nimic mai prejos față de a unor comedii hollywoodiene de marcă, precum Bowfinger, unele personaje secundare sau episodice sunt adorabile (al lui Alex Bogdan e cu atât mai încântător, cu cât e mai insultător), iar prezentul și ai lui ies la fel de șifonați precum trecutul și ai lui.

Și deși primele câteva zeci de minute par un talmeș-balmeș metatextual, totul evoluează coerent, către reprezentația propriu-zisă, care te lasă răvășit, așa cum își propune, fără a fi zgârcită cu momentele spumoase.

Nimic din ce-am spus mai sus n-ar funcționa, dacă Îmi este indiferent daca în istorie vom intra ca barbari (copy-paste, desigur) n-ar fi tehnic fără cusur. Față de reconstituirea de epocă din Aferim!, pare că aici Radu Jude s-a jucat pe la Muzeul Militar din București și printr-o piață din centru și aia e. Dar nu, camera se deplasează când e nevoie, imaginea e clară, sunetul așijderea, iar montajul e de înaltă clasă.

Ca și la Miami Bici, ăsta e rezultatul unei colaborări cu străini care știu meserie. Cum îmi permit să compar filmul de față cu acea porcărioară amuzantă?

Exact cum Radu Jude a putut să se joace cu un mit național de care unii se agață cu dinții și ghearele sau cum Harry Potter îi rostește numele lui Voldemort.

Înțelegând că sclavia începe din minte.

Iar adevărul ne va elibera.

Sursă imagini: www.cinemagia.ro (apropo, ia intrați să citiți comentariile)

Mizeria și fascinația politicii (un cvartet)

By Iulian in Filme 0 Comment

Sezonul toamnă-iarna va înregistra o sesiune de alegeri locale în Romania, unele prezidențiale în SUA urmărite de toată planeta, precum și încă o rundă mioritică, de data aceasta parlamentară, așa că vă propun un patrulater de filme bune care au ca subiect politica, pentru imunizare împotriva iluziilor (în cazul votanților) sau deprindere de vreun truc sau două (în cazul candidaților sau echipelor lor).

Primary Colors – poveste modificată pe ici, pe colo, a campaniei primare care l-a condus pe Bill Clinton către candidatura la Casa Albă, văzută prin prisma unui tânăr naiv și idealist, care înghite treptat hapul amar al contactului cu mizeria politicii. În rolul principal, mieros și charismatic, John Travolta are una dintre cele mai bune prestații ale carierei, iar regia e a unui profesionist al lucrului cu actorii (Mike Nichols), care fac o treabă excelentă, cu mențiuni pentru Larry Hagman (J.R. din Dallas!) și Kathy Bates. Dintre toate filmele prezentate aici, pe acesta l-am văzut cel mai demult, așa că unele detalii s-au mai estompat, însă există o scenă atât de sugestivă spre final, încât nu o voi uita niciodată. Dacă ai aspirații de politician, uită-te în oglindă și răspunde-ți: Sunt în stare de așa ceva?

In the Loop – o satiră dezastruos de comică despre un subiect altminteri de plâns – mașinațiunile de o parte și de alta a Atlanticului, menite a obține aprobarea forurilor internaționale și a opiniei publice pentru o invazie într-o țară din Orientul Mijlociu (aluzie străvezie la foarte realul și tragicul război din Irak), precum și încercările unor funcționari și politicieni cu un dram de conștiința de a o opri. Toate personajele sunt caricaturale, toate au replici la care te prăpădești de râs, însă, din distribuția care include câteva nume cunoscute (și care mi-au trezit nostalgii), e imposibil să nu-l remarci pe Peter Ciapaldi, în rolul combinatorului de culise, cu o spurcăciune a vocabularului irezistibilă (din cele 135 de utilizări ale cuvântului ”fuck”, 86 îi aparțin) și cu niște referințe literare delicioase. De remarcat că insignifianța geopolitică a britanicilor e tratată la fel de onest precum ipocrizia americanilor.

The Ghost Writer – rămânem în Albion, cu un thriller de atmosferă, mai degrabă decât de acțiune, realizat cu mână sigură de Roman Polanski, despre un jurnalist specializat în biografii, care acceptă să îl asiste pe un fost prim-ministru în scrierea (sau rescrierea) memoriilor. Când acestuia din urmă îi cade cerul în cap și e pus sub acuzare pentru crime împotriva umanității (ceea ce mulți i-ar dori modelului din viața reală, Tony Blair), protagonistul începe să descopere amănunte compromițătoare și periculoase (pentru el) din trecutul premierului și al apropiaților. Deși nu se întrebuințează prea mult în rolul principal, Ewan McGregor e mulțumitor în rolul celui care pornește după bani și sfârșește prin a căuta adevărul; Pierce Brosnan, pe care mulți nu și-l amintesc decât din postura schematică și emblematică de James Bond, face uz de ținuta-i impozantă, dar lasă loc și de nuanțele necesare suspansului. Un moment emoționant este mărturia unui bătrân pe care toți îl cred senil, dar care poate nu e așa. Cel care îl joacă nu este nimeni altul decât Eli Wallach (Urâtul din nemuritoarea peliculă a lui Sergio Leone), într-una dintre ultimele sale apariții pe marele ecran.

The Ides of March – o versiune mai întunecată, mai adusă la zi și un pic mai teatrală, curat regizată de George Clooney, care confirma astfel abilitățile din Good Night, and Good Luck, a tramei narative din Primary Colors, adică a cvasi-neprihănitului care descoperă că un cuțit în spate de la apropiați e regulă în politichie, nu excepție (titlul e o cheie în sine). Ryan Gosling e în nota lui obișnuită de placiditate, care uneori îi servește (vezi Blade Runner 2049), alteori nu, însă Clooney, ca și Brosnan mai sus, dă bine ca figură publică, iar Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti sau Marisa Tomei au compoziții care întregesc o dramă sugestivă și intensă. Un aspect care se desprinde la o vizionare lucidă este că un candidat care vrea într-adevăr să câștige o cursă electorală are nevoie de o echipă profesionistă de consultanți și învârtitori de mesaje (traducere pruteniană a lui ”spin doctor”), bineînțeles, dacă reușește să găsească unii de încredere.

P.S. Pentru că e vorba despre politică, sper că nu vă așteptați să mă țin de cuvânt și să vă prezint doar patru filme, așa cum indică titlul.

Iată încă unul, pentru că merită:

Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto – o parabolă derutantă, când ești în mijlocul ei, dar foarte elocventă privită de departe, despre puterea care nu te lasă, chiar când vrei tu să o lași. Regia lui Elio Petri (care semnează și scenariul împreună cu Ugo Pirro) este voit halucinantă, iar interpretarea lui Gian Maria Volontè este ca un monument care se clădește și se năruie în același timp. Cu așa creații, să nu ne mirăm că Italia are cele mai multe Oscaruri pentru cel mai bun film străin.

Chemarea pământului

By Iulian in Filme 0 Comment

Cu toate cunoștințele de statistică pe care am încercat să le acumulez în ultima vreme, nu mă pot hotărî dacă rata de succes a cinematografiei iraniene în ceea ce mă privește e cea mai mare dintre toate ale mapamondului (peste Hollywood) sau e o iluzie generată de numărul mic (în valoare absolută) de producții ale acestei țări pe care le-am vizionat până acum.

Cert este că Ta’m e guilass (Gust de cireașă) de Abbas Kiarostami vine să susțină acest scor foarte înalt și să mă convingă că pe teritoriul ancestralei Persii există o înțelegere unic de profundă și echilibrată a naturii umane.

Antologiile de specialitate nu se sfiesc să prezinte elementul-cheie al lentei acțiunii a filmului, însă eu n-o s-o fac, pentru că a o desluși treptat este unul dintre darurile pe care autorul le face privitorului.

Spun ”autor”, pentru că Kiarostami regizează, scrie și editează, iar această multiplă ipostază se reflectă în aerul de operă completă a peliculei.

E lentă, pentru ca așa a vrut-o, e gravă, pentru că așa a vrut-o, e deschisă interpretărilor, pentru că așa a vrut-o, e dată peste cap la un moment dat, pentru că așa a vrut-o.

Unii pot considera că Ta’m e guilass e un manifest pentru viață, alții că favorizează mizantropia și chiar mai rău.

Alegerea e a fiecăruia, eu vreau doar să subliniez două aspecte tehnico-sociale, mai suculente decât existențialismul arid precum serpentinele pe unde au loc peregrinările vehiculului, esențial instrument narativ.

Scene care au loc în interiorul unei mașini există cu duiumul în lumea imaginilor mișcătoare, dar niciodată nu am simțit ca acum că tu, cel aflat de partea cealaltă a ecranului, ești acolo, alături de personajul principal sau de companionul vremelnic, căruia i se adresează cumplita și dilematica ofertă.

O mostră de magie a filmului, simplă, dar care te lasă mut, precum un truc de cărți pe care artistul l-a desfășurat în fața ochilor și minții tale, pe care crezi că ești foarte stăpân.

A doua chestiune pe care am remarcat-o, poate mai accesibilă ca descifrare, deși nici pentru aceasta nu bag mâna în foc, este celebrarea multiculturalismului Iranului, oficial supus unei ideologii teocratice unitare.

Pe lângă figura muncită de o mută suferință a șoferului, avem ocazia de a-i contempla și asculta pe un pe kurd, pe un afgan și pe turc. Fiecare dintre ei duce o povară, fiecare dintre ei se zbate pe această lume și fiecare dintre ei oferă o mică piesă din puzzle-ul vieții.

Priviţi cum se schimbă toate; astăzi ari tu pământul, mâine altul, după aceea altul și nu este nimic care să rămână neclintit. Toate se mişcă ca şi cum ar merge pe o cale: unul o pierde, iar altul o află.

Sunt vorbele unui creștin, dar un musulman sau un evreu sau un budist s-ar regăsi în ele.

Așa cum oricine se poate regăsi în Ta’m e guilass.

Înainte, înapoi, Apocalipsa-i peste noi

By Iulian in Filme 0 Comment

Când scriam despre Following, primul film al lui Christopher Nolan, și mă încerca uimirea în fața unei creații foarte bune, realizate cu un buget ridicol, mă întrebam și ce îi va ieși anul acesta cu Tenet, pentru care a avut la dispoziție un munte de bănet.

Răspunsul comprimat e că a făcut ce știe și îi place să facă – un exercițiu intelectual, spectaculos, de data asta nu foarte original și mai searbăd ca altele din extraordinaru-i portofoliu.

Tenet se învârte în jurul manipulării timpului, mare și inaccesibil vis al omenirii, iar aici Nolan pășește pe un drum cu mai mult asfalt decât se toarnă acum furibund, în prag de alegeri locale. Nu numai că avem nenumărate exemple din cinematografie, dar, în timpul vizionării, îmi rulau prin minte extraordinarul joc Braid sau romanul Timescape.

Din experiența mea cu această îndrăzneala de a îndoi curgerea inexorabilă a timpului am învățat ceva util – cu cât te chinui să înțelegi și raționalizezi conceptele, cu atât se înmulțesc hibele logice și te afunzi în paradoxuri, așa că, de la un punct încolo, cel mai bun lucru este să te relaxezi și să te abandonezi aventurii.

Care, în cazul lui Tenet, este generoasă și somptuoasă. Construită pe un schelet de James Bond sau Mission Impossible – un individ mega-rău cu bombă, un agent dibaci cu fapta și vorba, companioni haioși, o femme fatale pentru unii sau alții, tehnologii futuriste – pelicula livrează scene antrenante, spectaculoase și presărate cu umor, iar când suspansul se risipește lăsând locul resemnării de care aminteam, compensează prin amploarea mizanscenei.

Scenariul suferă de hiperexplicativitate (nu-l căutați în dicționar, eu am inventat cuvântul, acum, pe loc), dar norocul nostru e că replicile de genul ăsta trec repede și nu te expun și la patetisme, precum în Interstellar.

Actorii sunt în nota de calitate ridicată a producției, fără a se sinchisi de profunzime.

Că tot vorbim de timp în Tenet, mi-am dat seama cât am îmbătrânit, de am ajuns să îl urmăresc ca protagonist pe John David, fiul ajuns la maturitate al lui Denzel Washington. Așchia nu sare departe de trunchi și, deși nu ne copleșește cu un talent ca al tatălui, Washington ăl tânăr e deopotrivă de viguros și sarcastic, anunțându-se ca un posibil Bruce Willis al noii generații.

Robert Pattinson, care a început de jos, de jos de tot, știți voi cu ce, îl secondează simpatic, Elizabeth Debicki se descurcă în noianul de reacții la care o supune povestea, iar shakespearianul Kenneth Branagh n-are nicio problemă în reda accentul de rus, probă obligatorie la admiterea la actorie pe la englezi.

Nu în ultimul rând, pe post de Tom Hardy care fură atenția în Inception îl avem pe Aaron Taylor Johnson, care, în mijlocul exploziilor și du-te vino-urilor temporale, reușește să se facă remarcat prin atitudine.

Cu toate inerentele beteșuguri și zone bătătorite, Tenet te poartă prin preafrumoasa Italie, prin stilata Londră sau printre eoliene marine din Danemarca, te asurzește în mod plăcut cu explozii și coloana sonoră a lui Ludwig Göransson și, așa cum declara însuși cineastul, este cel mai bun argument să te înfofolești cu o mască, să te cuibărești într-un colț și să te întorci în cinematografe.

Pentru că întrunește noile categorii de diversitate și pentru că nimeni nu îi poate contesta reușitele tehnice, afirm cu glas plăpând că am deschis sezonul 2020-2021 al Oscarurilor.

Noi să fim sănătoși, că filme bune vin!

Turning darkness into light

By Iulian in Filme 0 Comment

Cartea din Kells este una dintre comorile Irlandei și ale omenirii și, împreună cu suratele din Linsfarne sau Durrow, este expresia unei perioade unice, în care arta plastică și cea a cuvântului au conviețuit într-o osmoză completă.

Filmul de animație The Secret of Kells, regizat de Tomm Moore și Nora Twomey, ia povestea realizării acestei capodopere a miniaturii medievale și o redă într-un mod suprarealist à la Marc Chagall – fără preocupare pentru realismul compoziției, dar cu forme în care regăsești o lume coerentă.

O alegere stilistică care vădește inteligență, pentru că în volutele și sinusoidalele imaginilor superbe se recreează chiar acele ilustrații de pe pergament, care te lasă mut de uimire când le vezi, pe viu sau reproduse.

Perioada în care este plasată această alegorie a creației și rezistenței prin cultură este a unei cumplite precarități, una în care comunități se încheagă în jurul mânăstirilor și se sting ca urmare a raidurilor vikingilor.

Pentru că Irlanda este ținutul unde istoria nu poate fi disociată de basm, fantasticul se infiltrează organic în firul narativ al filmului, un vag bildungsroman al unui băiat care descoperă magia vizualului și logosului, cu ajutorul unui cărturar înțelept, totodată maestru al artei înluminării.

Încântător vizual și auditiv de la un cap la altul, The Secret of Kells transmite și un mesaj pe care îl port și îl voi purta totul timpul cu mine în suflet. Nu îl simplific, ci vi-l prezint sub forma unui poem, la care se face aluzie și în creația animată, scris de un călugăr irlandez în limba-i de baștină cândva în secolul al IX-lea și tradus în engleză de Robin Flower.

The scholar and his cat, Pangur Bán

I and Pangur Ban my cat,
‘Tis a like task we are at:
Hunting mice is his delight,
Hunting words I sit all night.

Better far than praise of men
‘Tis to sit with book and pen;
Pangur bears me no ill-will,
He too plies his simple skill.

‘Tis a merry task to see
At our tasks how glad are we,
When at home we sit and find
Entertainment to our mind.

Oftentimes a mouse will stray
In the hero Pangur’s way;
Oftentimes my keen thought set
Takes a meaning in its net.

‘Gainst the wall he sets his eye
Full and fierce and sharp and sly;
‘Gainst the wall of knowledge I
All my little wisdom try.

When a mouse darts from its den,
O how glad is Pangur then!
O what gladness do I prove
When I solve the doubts I love!

So in peace our task we ply,
Pangur Ban, my cat, and I;
In our arts we find our bliss,
I have mine and he has his.

Practice every day has made
Pangur perfect in his trade;
I get wisdom day and night
Turning darkness into light.

Uitați-vă un pic în spatele rebelului

By Iulian in Filme 0 Comment

Astăzi a început școala, în cea mai frământată și incertă perioadă pe care generația mea sau a celor de după mine a cunoscut-o vreodată.

Iar dacă asociem asta perioadei debusolării și transformărilor denumită generic adolescență, cocktailul devine o provocare pentru orice părinți.

Fără a vrea să îi sperii, le recomand să se îndrepte către un film destul de bun să nu mai aibă nevoie și aura specială care îl înconjoară – Rebel Without a Cause.

Pelicula este cea mai solidă dintre piesele unui monument simplu, dar trainic al lui James Dean, actorul dispărut la o vârstă fragedă, o tragedie pentru om, dar o binefacere pentru legendă.

Cât din personalitatea sa de pe ecran este și cea reală nu face obiectul acestei discuții.

Pentru că, oricât de șocant sau iconoclast ar suna, pentru mine, nu el este centrul de greutate a poveștii regizate de Nicholas Ray.

Triunghiul personajelor pe care le urmărim îi mai include pe Sal Mineo și pe Natalie Wood, fiecare asaltați de proprii demoni.

Ca unică prezență marcantă feminină, actriței îi este mai ușor să capete individualitate, dar, dacă nu te lași sedus exclusiv de intensitatea manifestările lui Dean, e imposibil să nu simți ceva familiar despre supusul său companion.

Nu cred că sunt singurul care a remarcat o deplasare spre introversiune (în materie de comunicare verbală) a copiilor și adolescenților, favorizată, bineînțeles, de mijloacele de comunicare ubicue și accesibile.

Mi-l și imaginez pe Sal Mineo din acest film cu un telefon în mână, preferând derutantelor interacțiuni umane reacțiile previzibile ale jocurilor sau aplicațiilor.

Deorece îmi doresc că acest rânduri să nu fie o recenzie, ci un material didactic pentru părinți, las simțul de analiză filmică deoparte, mă opresc aici și reiau îndemnul:

Uitați-vă un pic în spatele rebelului!

Un veac de neînsemnătate

By Iulian in Filme 0 Comment

În era VR-ului și a 3D-ului, filmele mute sunt privite precum Omul de Neanderthal față de Homo Sapiens.

Cumva legat de noi, dar cu o evoluție paralelă și de mult apusă.

Atât de depărtate par astfel de creații, încât când un cineast precum Michel Hazanavicius s-a aplecat asupra lor în mod experimental, a ieșit un aspirator de Oscaruri.

Merită spus că The Artist a prins la public și pentru că n-a fost film mut pursânge, ci unul care îți face cu ochiul modernității uneori, cât să te plimbe de o parte și de alta a intertextualității.

Și atunci ce facem, lăsăm acele plăsmuiri fără voce ale celei de-a șaptea arte să se odihnească în pace în muzee specializate?

The Crowd (1928) al lui King Vidor vine și se opune vehement unui asemenea surghiun.

Filmul, realizat la un an de la apariția epocală a The Jazz Singer, primul talkie, ne oferă o panoramă tantalică asupra potențialului expresiv pe care l-ar fi putut atinge sintagma cinematografică în care nu auzim glasurile actorilor.

Abandonând expresionismul de inspirație germană, făcut nemuritor de Metropolis sau Das Cabinet der Dr. Caligari, pelicula lui Vidor este puternic ancorată în realitatea momentului respectiv, America exact înainte de șocul Marii Crize, iar un secol de etate nu îi știrbește aproape deloc parabola dureroasă.

Protagonistul, jucat cu o așa naturalețe de James Murray, încât parcă a prefațat destinul tragic real al interpretului, a crescut sub imperiul ideii că trebuie să fie cineva și că, neîndoios, va ajunge cineva.

Din păcate, deși găsește o soție iubitoare (egal de emoționanta în reacții Eleanor Boardman) și își întemeiază o familie, visul american e spulberat zilnic de cămăruțele înguste în care se trezește și de slujba repetitivă și plicticoasă, pe care o îndeplinește într-un anonimat apăsat.

Să ridice mână cine n-a simțit măcar în treacăt această tensiune între aspirații și ambiții.

Eu tastez această frază doar cu degetele de la stânga.

Mariajul lor evoluează organic în condițiile acestui conflict latent între trepte diverse ale unei piramide a lui Maslow zdruncinate și e atât de coerent redat, încât îl recomand ca vizionare prenupțială obligatorie.

Da, un film mut de când era bunica fată e mai elocvent decât un terapeut de cuplu care și-a luat diploma după cursuri la distanță.

Regia lui King Vidor e uimitoare, nu atât prin realizările tehnice, deși sunt unele scene care au necesitat probabil o amploare logistică faraonică, ci prin desăvârșita osmoză a intimului cu megalopolisul. Uneori pare că pătrundem în sufletul protagoniștilor, alteori îi pierdem în mulțimea browniană care populează orașul, acest mușuroi nepăsător.

Ca locuitor al unei urbe care nu e așa neiertătoare din punct de vedere a aglomerației, resimt imediat presiunea insignifianței când ajung prin București.

De aceea, The Crowd nu mi se pare doar un obiect de artă, care, așa cum spunea André Malraux, aparține doar propriului ev, ci o operă de artă, care aparține posterității.

Și filmul, și regia lui King Vidor au primit nominalizări la prima ediție a Oscarurilor.

N-au câștigat, așa că putem spune că semințele controversei care fac deliciul acestor premii au fost sădite încă de atunci.

Mare și minunată este istoria cinematografiei!

Rebelles presque sans cause

By Iulian in Filme 0 Comment

Un arab, un evreu și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nu e un banc, ci unul dintre momentele care compun odiseea de o zi și o noapte a dezrădăcinaților din La Haine.

Posteritatea a reținut din acest film latura revoltei tineretului suburban parizian, care există, neîndoios, și chiar i se oferă și circumstanțe agravante prin comportamentul poliției, însă, grație faptului că regizorul Mathieu Kassovitz este actor, pelicule e mult mai generoasă decât probabil își propusese.

Ca orice membru al breslei care s-a aventurat de partea cealaltă a camerei (am mai scris despre Charles Laughton sau Bradley Cooper), Kassovitz face totul apăsat și mai și oscilează între etnografic și dramatic, între tragic și picaresc.

Rezultatul, deși șovăielnic ca ansamblu, este totuși captivant.

Nu m-a copleșit senzația că, urmărindu-i pe cei protagoniști, văd o întreagă generație condamnată la lipsa de perspective, pentru că interacțiunile dintre ei sunt savuroase, ceva între Louis de Funès și Eugen Ionesco, iar pățaniile prin care trec sau pe care și le provoacă depășesc deseori granițele realismului (vezi secvența cu despuiatul și ruleta rusească sau cea a poveștii despre Holocaust din budă).

Un pic de tensiune există, generată de existența aceluiași element ca în excelentul Grzeli nateli dgeebi, fără a domni asupra trăirilor tale ca spectator atât de pregnant ca în creația georgiană.

Dacă n-ar fi beneficiat de niște interpreți haioși, La Haine, cu toate imaginile lui frumoase și alb-negru (alt indiciu că Mathieu Kassovitz a vrut să rupă gura târgului), n-ar fi avut prea mult foflei.

Însă aceștia sunt aleși de minune și, mulțumită timpului prelung pe care îl petreci cu cei și cu prim-planurile lor, reușesc să îți inducă acea familiaritate care te apropie de orice personaj, oricât de departe ai sta de tipologia lui în viața de toate zilele.

Eram odată în metroul din Paris noaptea târziu, doar eu și un grup cam ca al lor în vagon și nu m-am simțit prea confortabil. Însă, în compania unui tânăr și psihotic Vincent Cassel, a unui guraliv Saïd Taghmaoui și a unui aparent echilibrat tace-și-le-face Hubert Koundé m-am distrat, văzând cum încearcă tot felul de șmenuri, și i-am compătimit, devenind un pic mai înțelept în a-i înțelege pe adolescenții care strigă tare în tramvaie sau se îmbracă fistichiu.

Și mai e un aspect pe care antologiile cinematografice nu îl subliniază îndeajuns.

Reiau începutul:

Un evreu, un arab și un negru intră la o expoziție de artă modernă.

Nici unul dintre ei nu are vreo problemă cu religia sau culoarea pielii celuilalt.

Au probleme mai nasoale în viața lor.

Și au dreptate.

Fundațiile monumentului (Cary Grant)

By Iulian in Filme 0 Comment

Ca actor-emblemă al Epocii de Aur a Hollywood-ului, Cary Grant nu are nevoie de monument, fiind unul în sine.

Reper de eleganță, încă invocat în meme-uri pe Facebook, arătos chiar și la vârsta a doua spre a treia (vezi Charade), flegmatic fără a fi cinic, amuzant și charismatic, a umplut ecranele și a marcat lumea filmului cu o prezență de neuitat.

Pare, așadar, ciudat că, în privința râvnitelor Oscaruri, Cary Grant n-a prea avut succes: în afara statuetei onorifice de la senectute, n-a mai beneficiat decât de două nominalizări, una dintre acestea pentru Penny Serenade.

Erou de cele mai multe ori, cu rare, dar memorabile transgresiuni în partea răului, Grant se vede în partitura de față obligat să se lepede un pic de șarm și să îmbrace veșmintele emoționale ale ușurătății, nesiguranței și neputinței.

Ajutat de un scenariu surprinzător de deschis în privința unor subiecte spinoase (semnat de Morrie Syskind și Martha Cheavens), de o parteneră pe măsură (Irene Dunne) și de un regizor de marcă (George Stevens), actorul spulberă orice dubiu în privința talentului interpretativ, căruia aerul aristocratic înnăscut i-a dăunat uneori.

Povestea este a unui cuplu care urmează etape clasice în evoluție (curte, logodnă, mariaj), până la un moment de fractură, care îi împiedică să aibă copii, motiv pentru care recurg la adopție.

Ajuns aici, nu pot să nu fac o paranteză și să remarc cât de neobișnuit de onest este acest film, care, în formă, urmează stilul canonic al perioadei. Evident, unele aspecte sunt simplificate, altele edulcorate, dar zbuciumul și contradicțiile la care este supusă o astfel de familie rămâne ușor de recunoscut și pentru părinții secolului XXI.

Grant împarte aceste avataruri cu superba Irene Dunne, care, dintr-un anume punct de vedere, este personajul central al peliculei, deoarece amintirile ei sunt filtrul prin care reconstituim traseul parental. Însă există o scenă în Penny Serenade care constituie cea mai simpatică revanșă fața de stereotipul mămicilor atotștiutoare a taților care habar n-au ce să facă în privința unui bebeluș, dar cum, necum, se descurcă.

Cary Grant a fost dintotdeauna un stăpân al comicului, dar aici își ridică la puterea a doua abilitatea de stârni hohote de râs. Așa mi-l voi aminti de-acum încolo.

Pentru regizorul John Stevens, autor al giganticului Giant (joc de cuvinte pueril, dar irezistibil), Penny Serenade este ce Brief Encounter este pentru David Lean – o creație minoră, dar în care se vede o gamă largă de calități, de la mizanscenă la lucrul cu actorii.

Deși condamnat la un stil preponderent static, ca în orice producție de studio a anilor ’40, cineastul ne oferă câteva momente de dinamism și chiar suspans, iar sub îndrumarea sa, pe lângă cuplul regal Dunne-Grant, excelează tot restul distribuției, de la înduioșătorul Applejack (John Buchanan) la copiii adorabili de diverse vârste.

”Cine n-are bătrâni să-și cumpere”, zice o vorbă din bătrâni.

”Cine n-a văzut filme vechi să le caute neapărat”, zic și eu.