Mai mult decât documentare. Mult mai mult

Spirit renascentist ca amploare intelectuală, obsesiv și încăpățânat, pesimist într-un mod care reușește să îndemne la reflecție, nu la depresie, Werner Herzog, deși are două mari reușite pe tărâmul cinematografiei pure, Aguire, der Zorn Gottes și Fitzcarraldo, este mult mai în elementul său de cineast pe cel al documentarelor.

De fapt, acest termen este incomplet, dacă nu chiar impropriu. Niciuna dintre producțiile de mai jos, doar câteva din filmografia regizorului, nu este pur informativă, ci are un șpil derivat din convingerile profunde ale autorului, care se decantează odată ce vizionezi mai mult de una.

Encounters at the End of the World – Herzog explorează Antarctica, dar nu doar sublimul și nemilosul peisaj hibernal, ci și mănunchiul de figuri omenești care o populează, cercetători care trebuie să fie animați de ceva special, încât să aleagă o asemenea claustrare. Dacă se va gândi vreodată cineva la o transpunere hollywoodiană a acestei investigații, un Zece negri mititei la Polul Sud, va fi nevoie să obțină permisiunea de a folosi brandul The Misfits.

Cave of Forgotten Dreams – treptat, am ajuns să îl consider pe Werner Herzog al doilea cel mai demn de invidiat om din lume, după Sir David Attenborough. Performanța care îl duce atât de sus în acest top este privilegiul de a filma în interiorul peșterii Chauvet, care conține cele mai vechi picturi rupestre descoperite până acum. Închis publicului și cu acces restricționat chiar pentru specialiști, acest loc deține niște comori pe care le putem admira îndelung prin intermediul reproducerilor de tot felul (iar producția de față este generoasă cu imagini excepționale), dar care sunt sortite a nu fi vreodată înțelese pe deplin, deși nu ne lipsesc deducțiile și analogiile în ceea ce le privește. Cel puțin Herzog așa crede și, ca să fie cât mai ilustrativ, își încheie eseul cu o metaforă de gradul III.

Lo and Behold: Reveries of the Connected World – deși aria de interes a lui Herzog este vastă, această exegeză a dezvoltării, beneficiilor și, mai ales, a scăderilor Internetului, este o realizare aparte. În locul imaginilor și peisajelor care îți taie respirația, avem discuții cu personalități una și una, nume grele care au pus bazele păienjenișului digital global sau specialiști care țin capul de afiș la conferințele TED. Evident, tonul e cam sumbru și reiese că am trăi cu sabia lui Damocles aproape de creștet, dar, grație accentului pus pe verbal și nu pe vizual, putem discerne două trăsături care fac pseudo-documentarele neamțului atât de captivante: inconfundabilul glas metalic-poticnit (deoarece, ca orice artist egocentric, insistă să și le nareze) și umorul care reușește să evadeze printre scârțâiturile corzilor vocale.

Into the Inferno – hotărât să ne demonstreze cât de insignifianți suntem pe această planetă, Herzog ne obligă să privim în craterele fumegânde și clocotinde ale vulcanilor activi. Spectacole dintr-acestea înfricoșătoare om mai fi văzut cu toții, dar, beneficiind de aportul expertului Clive Oppenheimer, regizorul călătorește din Vanuatu în Coreea de Nord (da, chiar acolo, v-am spus că e detestabil), și pentru a sonda credințele și ideile religioase pe care aceste indiferente și nemiloase zeități chtoniene le-au generat în rândul oamenilor care se încăpățânează să sălășluiască în preajma lor. Cu acest al patrulea film de non-ficțiune al său pe care i l-am vizionat (nu și ultimul, fără îndoială), i-am soluționat enigma personalității.

Werner Herzog poate să ne sperie cât vrea, dar e limpede că iubește această lume și vrea să o descopere și să creeze în și pentru ea.

Un om ca toții oamenii.

NU înseamnă NU

Între un grup de tinere femei și un grup de tineri bărbați are loc ceva ce le face pe ele să fugă speriate, iar pe unul dintre ei să ajungă la spital, cu traumatism în zona craniului.

Deslușirea a ce s-a întâmplat este trama narativă a Pink, un film indian (regizat de Aniruddha Roy Chowdhury) care demonstrează că Bollywood-ul are curajul să se aventureze dincolo de limitele divertismentului facil și convențional.

Partea de început prezintă hărțuirea din partea bărbaților și zbaterea femeilor între a aplana conflictul, căci India este încă o societate patriarhală, și a-și face necazul ascultat de autorități și apropiați.

Bucata acesta este neplăcută, nu doar pentru că te simți revoltat de răutatea masculilor și de complicitatea autorităților, ci și pentru că are un montaj enervant de rapid, cu scene de câteva fracțiuni de secundă, în care n-apuci să te dumirești cine ce face.

Odată ajunși la curtea de judecată, în care ei sunt acuzați de hărțuire, iar ele de prostituție, Pink se calmează din punct de vedere tehnic și se ridică la înălțimea dramelor de tribunal hollywoodiene, iar scenariul, care e vădit un manifest socio-etic schematic, mai degrabă decât o tentativă de a fora complexitatea comportamentului uman, face un salt extraordinar de inteligență și putere de sugestie.

Inițial, mi s-a părut o ironie involuntară faptul că un film menit a face dreptate femeilor se sprijină pe figura unui bărbat (vezi afișul de mai sus), precum acel comitet proverbial din Arabia Saudită.

Însă bărbatul în cauză nu este unul oarecare, ci Amitabh Bachchan, un colos al cinematografiei indiene, iar prin vocea sa de semizeu, mesajul devine atât de răsunător, încât capătă dimensiuni eroice.

Dar nu are o sarcină ușoară, pentru că și cealaltă parte are argumente și tehnici persuasive, iar duelul oratoric și al rechizitoriilor conturează atât o imagine unei Indii care se zbate între structuri mentale feudale și modernism, cât și probleme universale în raporturile între sexe.

De remarcat că Bachchan nu are de redat doar pe retor, ci și pe un suferind de boală psihică, latură interpretativă pe care nu apasă emfatic, reușind ceea ce își dorește, probabil, orice om care s-a dedicat scenei – să trezească în sufletul spectatorilor amintiri din realitate.

Privindu-l, mi-a revenit din ungherele memoriei figura domnului Eliade (îmi permit să îi spun numele, pentru că nu se mai află printre noi), care mi-a fost vecin o bucată de vreme. Era elegant, avea un mers lent și gesturi măsurate. După o călătorie comună cu autobuzul, am ajuns vag apropiați, astfel încât să schimbăm periodic câteva vorbe. Așa am aflat de afecțiunea-i de ordin psihiatric, pe care mi-a prezentat-o fără înflorituri și fără dramatism.

Ce îmi va stărui în minte cât timp voi avea zile este zâmbetul aproape imperceptibil pe care îl afișa când mă vedea.

Ce luptă nemiloasă trebuie să se fi dat în creierul său atunci, pentru a le ordona mușchilor zigomatici să se pună în mișcare!

Mă întorc la Amitabh Bachchan cu un detaliu frumos pe care l-am aflat ulterior și care a întregit impresia copleșitoare pe care prezența sa scenică mi-a produs-o: în calitate de veteran incontestabil al ecranului, ar fi fost îndreptățit să apară primul în ordinea distribuției; cu toate acestea, actorul însuși a cerut ca numele său să fie menționat după ale celor trei protagoniste.

Actrițele din rolurile principale au acea frumusețe aparte de pe țara-subcontinent, pe care am admirat-o îndelung și în Charulata, și sunt și expresive (cu un plus pentru Taapsee Pannu în rolul lui Minal), iar restul distribuției compune mozaicul uman care face din Pink un material didactic de folosit în licee, universități, corporații, instituții publice și în orice alt loc unde au loc abuzuri de putere nevăzute și tacit acceptate.

Așa cum spune Amitabh Bachchan cu glasu-i care poate rivaliza cu al unui Morgan Freeman:

NU înseamnă NU!

P.S. Pink este disponibil pe Netflix, iar această platformă știe că distribuția de final nu prea interesează pe nimeni, așa că, foarte îndatoritoare, îi scutește pe spectatori de a o opri ei înșiși. Nu o ocoliți pe cea de față și veți avea parte de ceva sublim.

Egipt via Hollywood

Când vine vorba de Egiptul antic, cinematografia este condamnată la exagerări și aproximări și fabulări.

Vezi cazul The Mummy, unul dintre filmele mele de suflet, despre care nu se poate spune că e realist, dar care te farmecă pentru cum exploatează imaginea pe care această unică și irepetabilă civilizație a proiectat-o în mentalul colectiv.

The Egyptian din 1954 este un exemplu și mai suculent al unei astfel de inevitabile pervertiri.

Povestea o urmează aceea a romanului eponim al lui Mika Waltari, în care un orfan ajunge felcer de frunte și se vede prins în vâltoarea revoluției religioase a lui Akhenaton, mai are și niscaiva tentative de reconstituire istorică și vizează un public american foarte evanghelic și foarte alb (negrii sunt sclavi în film).

Având de mulțumit atâtea repere contradictorii, nu e de mirare că pelicula a cam fost beștelită de critică și posteritate, deși regizorul, bunul profesionist Michael Curtiz, depune eforturi intense să organizeze în mod agreabil acest talmeș-balmeș.

Inițial, rolul lui Sinuhe fusese oferit lui Marlon Brando și nu pot să nu-mi imaginez ce ar fi ieșit din The Egyptian în felul acesta: probabil un fiasco de legendă, precum Mutiny on the Bounty.

Dar, până la urmă, protagonist a fost desemnat prea puțin cunoscutul Edmund Purdom, a cărui placiditate e hârtia de turnesol care scoate în evidență trăsăturile celorlalți actori.

În relație cu el se vede ingenuitatea lui Jean Simmons, virilitatea lui Victor Mature, afurisenia lui Gene Tierney (al cărei accent yankeu dă cu oiștea-n gardul templului din Luxor) și adorabila escrocherie a lui Peter Ustinov, căruia scenariul, care pe alții îi obligă la a rosti și stupizenii, îi oferă cele mai haioase replici.

De departe cea mai interesantă apariție este a Bellei Darvi în rolul curtezanei Nefer. Nu prin interpretarea propriu-zisă, care oscilează între acceptabilă și ridicolă (mai ales când babilonianca vorbește cu accent franțuzesc, horreur pour la patrie!, ar fi spus contemporanul De Gaulle), ci prin modul cum aceasta se joacă practic pe sine. E nevoie de un pic de documentare în privința vieții ei meteorice și triste (care ar merita o ecranizare), însă, în lumina unor detalii astfel cunoscute, personajul său dobândește un clar-obscur care se ridică peste sclipiciul general al producției.

Căci, da, Egipetul acesta hollywood-ian este strălucitor peste poate. Se vede documentarea temeinică în anumite privințe, dar și gustul pentru fast și divertisment, care, peste câțiva ani, plăsmuia inegalabila cursă de care din Ben-Hur.

Despicat în patru sau mai multe, The Egyptian nu este vreo piramidă a cinematografiei, ci mai degrabă mormântul unui curtean minor, în care găsim picturi pitorești și câteva indicii istorice relevante.

Dar, ca întreg, contribuie și sporește un simțământ pe care îl am de când am făcut ochi și minte:

Egiptul mă cheamă.

Iar eu îi voi da ascultare și îl voi vedea aievea în această viață.

Voioșie și hoție în lumea de jos

Pentru o peliculă care câștigat cinci premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, Oliver! apare surprinzător de rar în antologiile dedicate musical-urilor de legendă.

Motive să nu se califice pentru primul unsprezece al unui dream team al acestui gen cinematografic ar cam fi.

Povestea punctează, mai degrabă decât redă, momente din Oliver Twist al lui Charles Dickens, iar peripețiile picarești ale orfanului care ajunge în cârdășie cu membrii ai lumii interlope victoriene se soluționează în manieră deus ex machina neconvingătoare, chiar și într-un univers fictiv atât de permisiv.

Protagonistul (jucat de un ingenuu Mark Lester) este adorabil, aproape prea adorabil, iar la numerele muzicale care îi revin a fost dublat în stil de-a dreptul hermafrodit. Suferințele tipic dickensiene la care trebuie supus sunt estompate, așa că nu îi duci grija, nici în cele mai amenințătoare situații.

Spațiile în care are loc acțiunea, deși fără cusur construite de Carol Reed, un mare estet al formelor și unghiurilor, o localizează doar aproximativ într-o Londră a secolului al XIX-lea, iar uneori sunt atât de geometric conturate, că se întrezărește materialul-sursă teatral, păcat major, deoarece multe alte creații din branșă au reușit să îl facă uitat.

Scăderile pe care le sesizezi ușor nu pot umbri și calitățile lui Oliver!, la fel de facil de deslușit.

Cele mai multe dintre melodii sunt seducătoare, au versuri haioase, iar coregrafia unor numere dansante este uluitoare. Nu sunt singurul care s-a lăsat fermecat de acest aspect, căci aceea care l-a asistat pe Carol Reed în a le organiza și integra, Onna White, a primit un Oscar special, o raritate în istoria îndelungată a acestor premii.

Distribuția se achită onorabil de bruma de interpretare pe care i-o permite mizanscena, cu două excepții nu doar notabile, ci vitale – personajele lui Fagin și ale lui Artful Dodger.

Primul, jucat de Ron Moody cu un așa aplomb al insidiosului, cum rar mi-a fost dat să văd, este veritabilul star al filmului. Fiecare dintre secundele-i de ecran oferă ceva aparte, de la vocea hărăită sau figura deloc corectă politic (poț să juri că e un evreu de-al lui Rembrandt sau Grigorescu) la zbânțuielile îndrăcite din secvențele muzicale.

Puștiul Jack Wild, un mini-Gavroche volubil și împielițat, pune atâtă savoare în prestație, încât momentele care îl alătură ultra-drăgălașului Oliver Twist îi fac acestuia din urmă un mare deserviciu.

Nu întâmplător, ambii actori au fost nominalizați la Oscar, iar acele câteva ocazii în Fagin și The Arful Dodger sunt în tandem scot această peliculă din lotul lărgit al musical-urilor și îl introduc în primul unsprezece, pentru un pic de glorie în minutele de prelungire.

Oricum, chiar dacă nu e titular, Oliver! nu dezminte axioma:

Musical-ul este forma supremă a cinematografiei.

Adam Sandler știe să joace!

Mari senzații cinematografice nu mi-a oferit Adam Sandler de-a lungul timpului.

Dar știu că m-am distrat la destule dintre filmele sale.

Și da, unele au fost execrabile.

Uncut Gems este, însă, acea revelație că un actor pe ale cărei limite puteai să juri că le știi deține rezerve nebănuite de talent.

Remarcabil că acest Adam Sandler, comerciant de bijuterii aproape scăpătat, aproape divorțat și aproape să dea lovitura cu o rocă neșlefuită pe care o pierde și o recuperează în moduri aiuritoare, nu este alt Adam Sandler.

Este același, dar o versiune de o bogăție a reacțiilor uimitoare, generate de ritmul narațiunii mafiote pe care frații Benny și Josh Safdie o derulează cu nerv și nu o lasă niciodată să treneze.

Inițial, filmul mi s-a părut o pastișă de Guy Ritchie, însă după ce m-am acomodat cu vocabularul mustind de f*ck-uri și cu reacțiile bombastice ale personajelor, am început să simt și ce sarcină interesantă are Sandler de îndeplinit.

Pe rând, îl vedem păcălit și păcălitor, aburit și aburitor, jucat și jucător, niciodată stăpân pe reacțiile sale, dar întotdeauna cu un zvâcnet de instinct care să îl poarte mai departe, la următoarea scenă în care își contrazice propriile decizii și emoții.

Fără a fi realist, rolul său este o minunată ilustrare a unui paradox: în natura umană, raționalul are de rezolvat instrucțiunile derutante trasate de irațional.

Una dintre plăcerile pe care mi le ofer începând cam cu perioada aceasta estivală este, de regulă, să urmăresc evoluția previziunilor pentru Oscarurile din anul următor.

Este o cursă pasionantă, care uneori virează în direcții nebănuite.

În 2019, numele lui Adam Sandler apărea acolo, printre favoriții la o statuetă pentru rol principal.

N-a prins lista scurtă, dar mă felicit pentru propria-mi documentare.

Așa am avut parte de o comoară de creație, un giuvaier pe care și-l poate atârna la gât orice actor mare.

Menestrelului îi șade bine cu drumul

Știind că Sergei Parajanov n-a apucat să facă prea multe filme, le văd cu măsură, ca să îmi ajungă vreme cât mai îndelungată.

Dar nici nu pot să stau departe de ele.

Ashug-Karibi (sau Ashik-Kerib) mi-a întregit aventura în opera maestrului georgiano-armean care s-a încăpățânat să exploreze tradițiile popoarelor ținute sub bocanc în URSS, deși asta i-a atras persecuții și marginalizare.

Regizat în colaborare cu Dodo Abashidze, filmul are o poveste simplă și elocventă, așa cum oferă comunitățile care nu și-au tăiat punțile cu trecutul (vezi și Bas ya Bahr): un menestrel (același tip de ashug precum în Sayat Nova) se îndrăgostește de fata unui negustor înstărit. Deși sentimentele sunt reciproce, e refuzat brutal pentru că e sărac, așa că pleacă la drum pentru a strânge ceva avere.

Pe traseu este păcălit, ademenit, cetluit, firitisit, dar nu renunță la misia sa, aducând bucurie celor lipsiți de noroc (scena cu nunta orbilor este vârful de sublim al unei creații care nu duce lipsă de sublim în general) și rămânând fidel unui anume ideal al artistului.

Știind că Ashug-Karibi este ultima producție terminată a lui Parajanov, e tentant să crezi că este și un testament ideatic al acestui mare estet.

De când e lumea, arta a fost siluită, schilodită și aservită puterii. Însă un miracol al istoriei este că a reușit uneori să o păcălească sau să îi supraviețuiască.

Fără astfel de filtre de interpretare, filmul poate părea uneori ininteligibil sau chiar ridicol, cu toate că e mai linear și mai puțin ermetic decât Sayat Nova, cu care împărtășește modul preponderent frontal de realizare.

Parajanov și-a extras seva inspirației din diverse culturi: în Tini zabutykh predkiv au fost huțulii din Carpații noștri și ai Ucrainei, în Sayat Nova spațiul civilizației armene medievale, iar aici ne întoarcem într-un Azerbaidjan ca spațiu de confluență și de tranzit pentru Drumul Mătăsii.

Dar nu a făcut din etnografie un scop în sine, ci un mijloc pentru narativitate. Costumele sunt departe de a fi reconstituiri fidele ale portului azerilor, însă pitorescul și opulența lor se înscriu în atmosfera orientală la care mai contribuie scurtele cadre cu obiecte decorative și, mai ales, muzica.

Dacă vizualul mai dă greș câteodată, prin exces sau prin tranziții care își vădesc vârsta, coloana sonoră, constând în cântece tradiționale, este încântătoare de la capăt la altul. Dintre toate componentele filmului, ea îl ridică cel mai mult de la nivelul de simplu exercițiu stilistic la cel de expresie a magiei din O mie și una de nopți.

Sergei Parajanov i-a dedicat acest film lui Andrei Tarkovski.

Eu îi dedic acest articol lui Sergei Parajanov și îi redau versurile superbului cântec al lui Aurelian Andreescu din Veronica, știind că menestrelul din el le-ar aproba surâzând:

Nimic nu mă sperie, nimic nu mă doboară,

Să vină orice vreme, dar dați-mi o chitară!

Suflete aproape moarte

O operă de artă veritabilă este autosuficientă, n-are nevoie nici măcar de a-l ști pe autor.

Există, însă, unele care se sprijină pe legenda creării lor, sunt susținute de poveștile care le înconjoară ca niște aparate de terapie intensivă.

The Misfits al lui John Huston aparține acestei din urmă categorii.

Posteritatea recunoaște filmul drept cel acela care ni i-a oferit ultima dată pe ecran pe Clark Gable și Marilyn Monroe, cărora li se alătură o altă figura remarcabilă și damnată, Montgomery Clift.

Regizorul vine să întregească povestea din culise cu demonii săi (bea și juca la păcănele și lipsea cu zilele de pe platou), iar scenarist este Arthur Miller, a cărui căsnicie cu inimitabila blondă se destrăma chiar în acea perioadă și care construiește personajele din crâmpeie ale realității lor.

Povestea este neimportantă și uneori este o simplă însăilare de monologuri: o proaspăt divorțată (Monroe) începe o relație cu un cowboy îmbătrânit, dar încă viguros și seducător (Gable), iar în jurul acestui cuplu mai gravitează un mecanic menit a fi lăsat pe planul doi (Eli Wallach, cu cea mai consistentă interpretare a peliculei), o gureșă damă de vârstă a treia (Thelma Ritter, oricând de încredere în roluri secundare) și un alt pintenat participant la rodeo-uri (Clift), debusolat rău de tot.

Toți suferă sau au fost modelați de suferință.

Cu excepția ultimei jumătăți de oră, când John Huston se trezește din mahmureală și construiește o secvență magnifică, atât din punct de vedere tehnic, cât și simbolic, The Misfits lâncezește.

Mai sunt scăpărări de inteligență în replici pe ici, pe colo, dar angajamentul afectiv pe care îl suscită este insesizabil, fiind substituit de interesul de a identifica detaliile biografico-psihologice pe care fiecare dintre personaje le lasă să răzbată.

Clark Gable nu se sfiește să îl întruchipeze pe Don Juan-ul care s-a căsătorit și a iubit de multe ori, dar și pe rebelul care a luat Oscarul împrumutat fiind de studiourile unde avea contract la o casă de producție mai mică, drept pedeapsă.

Marilyn Monroe își etalează cu o îndrăzneală surprinzătoare acele forme voluptoase imposibil de descris doar în cuvinte (vezi definiția gentleman-ului de Bob Hope), dar și fragilitatea psihică, caracterul schimbător și drama de a fi privită mai degrabă ca un obiect.

Montgomery Clift demonstrează același talent formidabil, de altă factură decât cel impunător al lui Gable, dar strecoară și câteva aluzii la accidentul care i-a desfigurat fața, precum și la zbuciumata relație cu tatăl său.

Toate cele de mai sus sunt nuanțe greu accesibile celui ce nu are vreo aplecare pentru scormonit biografii.

În absența cunoașterii unor astfel de informații prealabile, The Misfits poate părea exact precum titlul – un film inadaptat, neînțeles și distant.

Dar imaginea celor trei figuri tragice, reunite într-o înălțătoare tentativă de a găsi un sens existenței, este ca un artefact aparte, pe care orice muzeu al artei cinematografice și-ar dori să îl expună.

Perlele sunt prea scumpe

Am un amic a cărui ambiție e să călătorească în toate țările lumii, ba chiar și să meargă pe Lună, când zborurile de agrement spre astrul ceresc vor deveni disponibile.

Și mie îmi surâde o astfel de ambiție, însă sunt conștient că e greu de atins în plan fizic, așa că am găsit o cale de a o îndeplini mental, prin intermediul cinematografiei.

Cu Bas ya Bahr, am reușit să trec fruntariile Kuwaitului, iar experiența a fost una de veritabilă întoarcere în timp.

Filmul regizat de Khalid Al Siddiq este realizat în 1976, dar vizează o perioada chiar mai îndepărtată, în care locuitorii micului stat din Orientul Mijlociu își câștigau existența nu prin exploatarea petrolului, ci prin lupta cu marea.

Nu întâmplător titlul poate fi tradus drept O, mare crudă!, pentru că relația omului cu această zeitate generoasă, dar capricioasă nu era pentru kuwaitieni una romantică, de prelungă contemplare.

Una dintre puținele metode de a atinge bunăstarea era pescuitul de perle, ocupație primejdioasă, care l-a lăsat schilodit pe un tată exigent, a cărui ambiție e să îl împiedice pe fiu să îi calce pe urme.

Cine se poate împotrivi, însă, glasului iubirii? Feciorul este îndrăgostit de o fată dintr-o familie mai înstărită, iar societatea, așa cum reiese în Bas ya Bahr, este una stratificată, paternalistă, deși ritualurile păstrează o aparentă coeziune.

Ca urmare, protagonistul cel tânăr se îmbarcă pentru o expediție menită a scoate din străfunduri prețioasele produse ale scoicilor, iar pericolele și privațiunile la care suntem martori au o inestimabilă valoare documentară.

Deși montajul este naiv, iar uneori chiar defectuos, scenele de pe nava pescuitorilor de perle au intensitate dramatică și coerență narativă. Stilul abrupt și înghesuit al cadrelor este similar și proiectează aceeași neliniște precum în pelicula lui Roman Polanski, Nóz w wodzie. Pe o navă, nu te poți ascunde de ceilalți decât mental și ești dependent de camarazi prin legături văzute sau nevăzute, o metaforă pe care o prezintă într-un mod de neuitat și Herman Melville în Moby Dick.

Poate cea mai mare calitate a acestei pelicule simple, după vorbă, după port, este că generozitatea cu care reconstituie tradiții și cutume nu este gratuită, ci servește dramei, care, deși localizată într-un colțișor îndepărtat al Golfului Persic, poate fi trăită și înțeleasă de oricine, fie că ești din jungla amazoniană sau înghețata Laponie sau Câmpia Bărăganului.

Bas Ya Bahr este încă un episod trist, dar viguros redat din zbaterea care l-a însoțit pe om de când a făcut ochi pe acest Pământ.

Sursă imagini: www.worldscinema.org.

Un théâtre dans un théâtre

Îmi face o deosebită plaisir ca, de Ziua Națională a Franței, să scriu despre un film remarcabil al cinematografiei sale – Le dernier métro.

Povestea este a unei actrițe (de-a pururi eleganta Catherine Deneuve) care se vede pusă în situația de a gestiona multiple provocări: teatrul ca instituție, punerea în scenă a unei noi piese, caracterul suspect al unui actor mai nou (Gerard Depardieu), secretul adăpostit în pivniță și avansurile ofițerilor germani.

Pourqoui allemands?

Parce que totul are loc în timpul ocupației, iar prin acest context Francois Truffaut construiește o păpușă Matrioșka narativă de o mare subtilitate.

Inițial, filmul mi s-a părut realizat cam îngrămădit: camere, o scenă de teatru nu foarte încăpătoare, pivnițe și niște străzi pietruite destul de dosnice.

Dar, pe măsură ce acțiunea continuă și suspansul se acumulează, se vădește și inteligența regizorală a acestei mise-en-scène.

Și înăuntru, și în afară, totul e teatru, totul e prefăcătorie.

Nu doar că suntem martori la durerile facerii unui spectacol dramaturgic, dar asistăm și la stânjenitoarele interacțiuni duplicitare între francezi și germani.

Și unii, și alții se prefac că totul e în regulă, că nu există nicio diferență între ocupanți și ocupați, deși privilegiile unora și condiția inferioară a altora se manifestă constant.

Vorba bardului de peste Canalul Mânecii:

All the world’s a stage,

And all the men and women merely players.

Indiferent de cel rol joacă în această stratificată piesă, Catherine Deneuve strălucește. Rar se poate găsi vreo actriță care să fi părut mai frumoasă în floarea vârstei decât tânără. Filmul este construit în jurul ei, dar interpreta duce aceasta povară, suplimentată de niște complicații sentimentale neașteptate, cu grație și discreție.

Și Gerard Depardieu face dovada imensului său talent prin aceeași plurivalență actoricească, deși figura-i inimitabilă nu te poate convinge cu niciun chip că a fost vreodată tânăr.

Restul distribuției e compus din actori la fel de simpatici și cu partituri pe măsură, compunând ansamblul unui microcosmos care se străduiește să supraviețuiască, ba mai mult, chiar să creeze, în niște condiții deloc favorabile.

Francezii n-au uitat perioada ocupației germane și încă încearcă să o evoce într-un mod demn, dar și expiator, așa cum o face Patrick Modiano în romanele sale.

Le dernier métro tot din această ambivalentă dorință izvorăște, dar mai mărturiește și un adevăr simpatic și universal valabil:

Câteodată minciuna îți salvează viața.

Biologică și sufletească.

O ultimă strălucire a Epocii de Aur

Când vezi că un film îi are în distribuție pe Katharine Hepburn și Henry Fonda, bagi automat un marșarier cronologic și te duci către Perioada de Aur a Hollywood-ului.

On Golden Pond uimește, însă, pentru că a propus această formulă actoricească de vis în anii ’80 ai secolului trecut, când ambele legende ale cinematografiei erau la vârste înaintate, pe care le exploatează impresionant din punct de vedere artistic și emoționant din punct de vedere uman.

Povestea este simplă și suficient de convențională, încât să lase în față interpretările și interacțiunile.

Un cuplu în etate vine să petreacă vara la casa de vacanță de pe marginea unui lac pitoresc și se vede în situația de a avea grijă de odrasla adolescentă a noului prieten al fiicei lor, provocare din care toate părțile au de câștigat afecțiune și experiență.

O linie psiho-narativă secundară este relația mustind de resentimente și reproșuri mute dintre tată și fiică, sortită inevitabil reconcilierii în stil hollywoodian, și care ar fi fost un balast, dacă pe Jane Fonda și Henry Fonda nu i-ar fi legat exact această relație de sânge. Nu poți să nu te întrebi cât din înfruntarea lor a fost pur scenică și cât transpunere a celei din realitate. Oricum, a-i vedea împreună la lucru e un privilegiu de savurat.

Cu toate clișeele și dezvoltările emoționale previzibile, On Golden Pond rămâne copleșitor prin spectacolul calității asupra căreia nici măcar timpul nu are putere.

Ambii veterani (aveau în jur de 75 de ani!) și-au adjudecat Oscarurile acelei ediții, realizare epocală, la care fiecare a contribuit într-un fel anume.

Deși până la acel moment Henry Fonda avea deja asigurată nemurirea în analele celei de-a șaptea arte, nu fusese vreun răsfățat al nominalizărilor, așa că e tentant să crezi că Academia l-a răsplătit onorific, mai ales că marele actor s-a stins la mai puțin de un an după ceremonie.

Dar ar fi o greșeală și o nedreptate. Personajul său ciufut, dar nu meschin, ramolit, dar nu total decrepit, este irezistibil și beneficiază de cele mai amuzante scene. Când îmi mai lăsa câte un răgaz de la râs sau înduioșat, mă tot chinuiam să îl recunosc în figura uscățivă, postura bățoasă și vocea răstită pe Juratul 8, vocea rațiunii din capodopera 12 Angry Men. Poate că asta e chintesența unui actor mare: își domină rolurile, nu e dominat de ele.

Partenera de ecran, Katharine Hepburn, oferă altceva. Nu e o altă ipostază a imensului său talent, ci o manifestare a lui care sfidează vârstă. Pe fondul unui tremur incontrolabil, generat de o boală neurologică, de care actrița a suferit în ultimele decade ale vieții, o regăsim pe energica și nesupusa din The Philadephia Story. La început, privind-o, o compătimeam. Spre final, o admiram.

Hepburn lua primul său Oscar în 1934 la 26 de ani. Acum îl câștiga pe al patrulea la peste 70 de ani. Da, funcțiile vitale se degradează, dar spiritul e de neînvins.

Cei doi mari ai ecranului au strălucit cu precădere în era peliculei turnate în studio, așa că a-i urmări filmați de regizorul Mark Rydell într-un cadru natural superb dobândește valoarea unei alegorii.

Din acolo venim și tot acolo ne vom întoarce, iar ce putem face în acest răstimp care ne este să ținem unii la alții, așa cum o fac bătrâneii simpatici din On Golden Pond și să oferim ceva remarcabil semenilor, așa cum o fac cei doi incredibili artiști care le insuflă viață.