1,2,3…BÉBÉ este cea mai bună dovadă că, pe lângă premiile UNITER, în teatrul românesc e nevoie și de Zmeura de Aur.
Recenzie de teatru într-o frază
Category Archives: Teatru
Nu e de UNITER, dar e de râs
Acum câteva zile s-a săvârșit și gala din 2023 a Premiilor UNITER.
A câștigat Costinela Ungureanu. Felicitări pentru premiu (se arăta de la noianul de reacții scrise și vorbite care l-au precedat), dar și pentru momentul când i-a mulțumit mamei pentru rochie. A fost o picătură de emoție autentică într-o mare de discursuri lungi, foarte lungi, extrem de lungi, exasperant de lungi.
Claudiu Bleonț a venit cu ochelari hippie pe ochi, ca să nu se vadă când doarme. Asta mi-a adus aminte de o mărturisire a lui Al Pacino, despre cum a venit la o ceremonie de Oscaruri topit de diverse substanțe și a zăcut pe scaun toate orele alea, rugându-se în gând: Doamne, să nu câștig cumva, că nu știu cum m-oi ridica de-aci!
O duduie venea foarte țanțoșă pe scenă și a mâncat o trântă sora cu a Jezebelei de la Festivalul de Jazz de la Craiova. Am râs de m-am spart. Da, știu, o să-mi putrezească sufletu-n iad.
Cu ocazia asta mi-am amintit și de George Vraca, gelos pe Grigore Vasiliu Birlic, care făcea toată sala să râdă când se împiedica de ceva pe scenă și s-a gândit să se împiedice și el când și-a făcut intrarea într-un spectacol. Tot publicul a împietrit: Aoleooo, s-a împiedicat Vraca! Și n-a râs nimeni.
Cât a păstorit UNITER-ul, Ion Caramitru s-a recuzat de la orice nominalizare. Dragoș Buhagiar nu i-a luat de mult locul și s-a și pomenit cu niște premii și nominalizări. La domnie nouă, obiceiuri noi.
Radu Afrim a câștigat pentru cea mai bună piesă și pentru cea mai bună piesă montată în premieră. Așa cum spunea un mare om de teatru, Iosif Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile.
Au câștigat Silviu Purcărete (care scrisese epistola aia deschisă haioasă, pe care și-au însușit-o zevzecii din toate părțile) și Victor Rebengiuc, sir Anthony Hopkins al scenei românești.
Nu i-am văzut pe-acolo.
Așa cum nu i-am văzut pe Maia Morgenstern, Emilia Popescu sau Mihai Bendeac, care erau pe la Craiova, ocupați să facă bani și să ne facă să râdem.
Primele mari doamne ale scenei au descins cu Nepotul meu Veniamin, iar comediantul cu pricină a adus Nunta lui Krecinski de A.V. Suhovo-Kobîlin, la care am avut plăcerea de a participa eu însumi.
Am râs. Refuz să folosesc expresia aia cu reflexiv, chiar și la mișto.
Dar am râs.
Piesa e rusească, e despre nobili scăpătați, cartofori și escroci, urâte cu zestre și amaneturi, dar astea nu prea au mare importanță.
E jucată cu un patos louisdesfunesian și nu doar de celebritatea care semnează și regia, ci de toată distribuția în păr (o găsiți aici).
Nu e umor fin, nici grosier, nu e intelectual, dar nici inept.
E stilul acela de scălâmbăială cu scop, menită să facă un copil să nu mai plângă și să zâmbească printre lacrimi.
Noi eram copiii și am râs.
Am râs câțiva dintre noi și ca bonus, la hohotele cristaline ale unui puștan de vreo zece ani care stătea nu departe de mine.
La final, după runde prelungite de aplauze, Mihai Bendeac ne-a cerut să facem liniște un pic și ne-a spus:
– Am mai jucat în fața unor săli pline, dar la Craiova biletele se vând cu o repeziciune uimitoare (de asta mai joacă piesa încă o dată – n.m.). Asta înseamnă ori că vă place mult teatrul, ori că aveți bani și nu știți ce să faceți cu ei.
Aș înlocui ”ori” cu ”și”.
TNC, se aude?
P.S. Lucian Ionescu a prezentat plin de aplomb gala UNITER luni la Timișoara, iar marți era la Craiova în Nunta lui Krecinski. Ăsta da tur de forță!
Credit foto: www.comedie.ro.
Cui i-e frică de Virginia Woolf (în afară de studenții de la Litere)?
Cea mai recentă piesă de la Teatrul Act poposită la Craiova, Linia solară, întrunește toate calitățile și defectele pe care am ajuns să le identific de-a lungul timpului la producțiile de la această instituție teatrală:
Număr limitat de personaje – Bifat.
Actori tineri, dedicați și competenți (în cazul de față, Ilinca Manolache și Ionuț Vișan) – Bifat.
Text contemporan (în cazul de față, de Ivan Vîrîpaev) – Bifat.
Replici deștepte uneori – Bifat.
Replici inutile uneori – Bifat.
Interacțiuni și reacții intense (a se citi atât în sens pozitiv, cât și negativ) – Bifat.
Drama familială – Bifat.
Înjurături – Bifat.
Regie cu accente simbolice (în cazul de față, de Radu Iacoban) – Bifat.
Durata îngăduitoare – Bifat.
Rezoluție – aici, în comparație cu alte spectacole, merită menționat că avem parte de o anume soluție la blocajul comunicațional și afectiv în care se afundă cele două personaje.
Nu este o soluție facilă și nici la îndemâna oricui, dar e o soluție.
Îi validez aplicabilitatea, pentru că am văzut-o menționată pe la Eduard de Bono sau prin diverse manuale de terapie de grup.
Întâmplarea a făcut ca o jumătate de sală să fie plină cu spectatori civili, iar restul cu elevi de la Liceul Militare din Craiova, îmbrăcați regulamentar și peste medie de cuminți, se înțelege.
S-au hlizit la unele înjurături, nici nu se putea altfel, dar, per ansamblu, au privit cu un interes mai degrabă detașat toată zbaterea emfatică și parțial poetică a incapacității membrilor unui cuplu de a stabili un raport emoțional sănătos.
Sper să le fie de folos această minciună a artei.
Sper să îi ajute să își dea seama de cât de complicate și necesare sunt relațiile cu ceilalți.
Sper să se scuture puțin de acel odios sentiment de îndreptățire.
Dacă reușesc, chiar și numai un pic, Linia solară, cu toate neajunsurile ei, își va fi împlinit menirea.
Credit foto: Teatrul Act.
Într-un mic templu al teatrului
Pentru că n-am putut să iau parte la mini-festivalul Shakespeare, intitulat Poduri de teatru, al celor de la TNC, mi-am dres moralul participând la o ceremonie dintr-un alt templu al acestei arte.
Theatre de la Huchette nu este un Panteon cu o cupola gigantica, sub care să se adăpostească un repertoriu vast.
Prin destinație și prin atmosfera pe care o degajă înăuntru, este mai degrabă un Mithraeum, un loc unde se desfășoară, neabătut, un anume ritual teatral, care pentru noi, românii, are o importanță aparte.
Din 1957 încoace, fără întrerupere, aici se joacă Lecția și Cântăreața cheală de Eugen Ionesco, cu aceleași decoruri și cu aceleași costume (acestea din urmă fiind refăcute periodic, bineînțeles).
Un record de longevitate cu care doar St. Martin’s Theatre și Cursa de șoareci a Agathei Christie mai îndrăznesc să se bată.
Din motive temporale, am ales să văd doar Cântăreața cheală, nu și Lecția, însă experiența a fost deosebită, fără doar și poate.
Theatre de la Huchette are o sală în care se pot îngrămădi în jur de 80 de persoane, în condiții care nu sunt chiar mulțumitoare din punct de vedere al siguranței evacuării în caz de incendiu. A nu se înțelege că spațiul acesta restrâns provoacă o reacție negativă, dimpotrivă, senzația de apropiere umană, precum și proximitatea fizică de scena, ea însăși mică, favorizează atmosfera de ceremonie.
O ceremonie solemnă, dar nu gravă, după cum puteți vedea indicațiile spre și din toaletă.
Și cum un templu este lăcașul în care se adună energiile comunității, mi-a făcut plăcere să aflu că fiecare din scaune fusese renovat prin donații individuale.
De exemplu, spectatorul din fața mea a stat un pic mai confortabil mulțumită domnului Dominique MacAvoy.
Că tot veni vorba de spectatori, de remarcat că vârsta acestora a variat de la adolescență la senectute, semn că există în dramaturgia lui Eugen Ionesco ceva peren și chiar imuabil.
Fapt confirmat de interpretarea strălucită pe care actorii au dat-o textului său.
Folosesc singularul pentru întreaga distribuție, pentru că a fost un efort colectiv fără cusur.
E ușor să cazi în derizoriu rostind acele replici aparent lipsite de noimă, foarte greu să le dai o coerență globală și să mai păstrezi și comicul foarte bine ascuns de Ionesco printre ele.
Însă, prin mimică, dicție și gestică, actorii au compus o reprezentație care împinge limitele firescului, dar care nu e de negăsit în lumea reală.
De nenumărate ori (în general, fără voia mea) m-am găsit martor la discuții goale în cadrul unor cupluri. Oameni care împărțeau casa și așternutul, care făcuseră copii, își vorbeau de parcă erau străini, minunându-se de aspecte banale ale existenței celuilalt.
Ca să nu mai zic că m-am găsit în sânul unor reuniuni în cadrul cărora interacțiunile umane erau de la serbede sau grotești la lipsite de sens.
De unde să vină asta, oare?
Din prostie?
Din lehamite?
Din psihologia inevitabilă a lui Homo Sapiens?
Nu știu unde se poate afla un asemenea răspuns, dar Eugen Ionesco a făcut-o în genunile absurdului.
Așa că le mulțumesc lui și celor de la Theatre de la Huchette pentru că nu lasă să uităm ce înseamnă a fi om.
Un artist îndrăgostit de o divă
Sarah Bernhardt a fost o mare actriță și, dacă e să calculăm vizibilitatea în spațiul public, corelată cu rată inflației imagologice moderne, putem spune că a fost și cea mai mare divă din toate timpurile.
Nu e de mirare că a avut cohorte ba nu, legiuni întregi de admiratori, de ambe sexe.
Printre aceștia s-a numărat și pictorul Alfons Mucha.
Nu știu ce fel de relație au avut, trupească sau romantică sau platonică, dar cert este că el era înmorat lulea de ea.
Aveți în continuare o suită de argumente.
Numai un ochi de îndrăgostit își poate învălui ființa adorată cu o așa măiestrie, surprinzând esența marilor ei roluri, dar păstrând scânteia unicității ei aprinsă.
La începutul articolului am lansat o ipoteză.
Ca oricare alta, are nevoie de un element de control, pentru a fi validată.
Mai jos aveți un alt portret al lui Sarah Bernhardt, de data această de Georges Clairin.
Altă abordare stilistică, aceeași adorație nețărmurită.
Narațiunea ca artă și ideologie
Tradițional, începuturile teatrului pornesc de la Eschil, care a introdus un al doilea personaj, dând astfel naștere dialogului, suprema manifestare a acestei arte.
Ader la tradiție și consider că într-o piesă de teatru e nevoie de o interacțiune umană.
Așa că, de fiecare dată când apare vreun spectacol în distribuția căruia nu figurează decât un singur actor îmi zic nu fără încrâncenare:
Ar face bine să fie reușit. Foarte reușit.
Iar Fete și băieți a fost reușit. Foarte reușit.
Raluca Aprodu dă glas unei femei care își spune povestea, de la zbaterile tinereții până la aflarea alesului și degradarea relației cu acesta după apariția copiilor, totul culminând cu o tragedie.
Ideologia piesei e clară, oricât s-ar strădui textul lui Dennis Kelly să o mascheze cu varii confesiuni deloc măgulitoare ale protagonistei.
La final, e clar că spectatorii trebuie să plece cu ideea că bărbații sunt purtătorii blestemului violenței și nedreptății de la răsăritul istoriei și până azi.
Nu că n-ar fi adevărat, măcar parțial.
Deși, dacă te duci în mediul altora, al unora care nu dau pe la teatru, o să găsești altă narațiune.
La alții, alta.
Și tot așa.
Ca rumânu’ imparțial, am învățat că lumea e un loc unde coexistă aceste multiple narațiuni, fapt care mă face acceptat în nenumărate locuri.
Și tocmai de-asta în niciunul dintre ele nu prezint încredere 100%.
Deși Fete și băieți e o poveste cu o teză, rămâne o poveste.
Și ce bine e spusă!
Înzestrată cu cele mai alese calități ale unui povestitor (dicție, expresivitate, angajament), Raluca Aprodu merge la începuturile teatrului, cele primordiale, cele care preced chiar și Grecia antică.
Își modulează vocea, se ajută de mizanscena inteligent-simbolică gândită de regizorul Cristi Juncu, se dedublează, fără a-și multiplica rolul, rămânând permanent aceeași povestitoare care nu uită că are un trib care o ascultă.
Da, acolo ne duce Raluca Aprodu.
La vremurile când, strânși în jurul focului, oamenii care de-abia făcuseră ochi, urechi și psihic le lăsau pe seama unui povestitor.
Care era deopotrivă actor, politician și învățător.
Și care dobândea asupra lor o putere atât de mare, încât fiecare dintre aceste profesii o caută de atunci și până acum.
Iar Raluca Aprodu a reușit să obțină această putere.
Știu asta pentru că, de când mi-am dat seama ce înseamnă această putere exercitată asupră-mi, am învățat să mă las în voia ei, dar și să las o fărâmă de minte liberă să examineze cum lucrează.
Această parte din mine se mai uită uneori și la ceilalți din public.
Iar în cazul de față, atitudinea inițială era cea obișnuită.
Unii se foiau, alții se holbau ocazional în telefoane, ba câțiva beau apă din sticle de plastic, producând niște sunete agasante.
Dar, de la un punct încolo, toate acestea au încetat.
Povestitoarea Raluca Aprodu i-a adus unde voia.
I-a îngrozit, i-a înduioșat, i-a transformat în plămadă moale.
Nu știu dacă mesajul s-a imprimat ca o pecete.
E mai complicat de atât.
Dar acest triumf al artei povestirii a fost încântător.
O poveste spusă astfel e umanitatea ținută în viață.
Sursă imagini: Teatrul Act și Albert Dobrin.
Vin moldovenesc + Teatru oltenesc = Unire!
Anul trecut am sărbătorit Ziua Basarabiei degustând vinuri moldovenești.
Anul acesta, prin eforturile neobositului Daniel Botea, am reeditat isprava, cu mici și simpatice variațiuni pe aceeași temă.
Sursa de încântare bahică și nu numai a fost acum Chateau Vartely din zona Orheiului, ceea ce pe mine m-a transpus instant într-o atmosferă romanescă, amintindu-mi de personajul negativ din Neamul Șoimăreștilor.
Așa cum se cuvine, dat fiind regiunea de origine a vinurilor, prezentarea lor a început cu niște Amintiri din copilărie, mai precis a Svetlanei Matvievici, al cărei har de povestitoare ne-a fermecat în așa hal, încât nici nu ne dădeam seama când vine din nou pe la mese, cu un nou soi de vin de încercat.
Iar varietatea acestor vinuri este una remarcabilă, toate beneficiind de personalități bine definite..
Gama Totem, de pildă, are o etichetă multipremiată și pe bună dreptate, pentru că, dincolo de modul cum exploatează tehnologia, oferind, prin scanarea unui cod QR, o mostră de realitate augmentată, te îmbie să o atingi, să îi simți textura în relief. Iar vizual, pe mine, unul, m-a trimis cu gândul la comorile găzduite de Muzeul Guimet, unul dintre cele mai spectaculoase ale Parisului.
Gama Cameo m-a surprins prin îndrăzneala conceptuală. Să alegi pentru un vin un termen folosit îndeobște în cinematografie (apariția fugitivă a unui actor, adeseori fără a figura în distribuția oficială) este riscant, însă filosofia din spatele acestei decizii mi s-a relevat după un pic de reflecție gustativă.
Orice strop de vin pe care îl savurezi, pe care te concentrezi, când nu te grăbești să bei în neștire, este o un moment tranzitoriu, unic și irepetabil.
Care merită prețuit.
Evident, nu am putut trece cu vederea Goliatul zilei, sticla de 3 litri de Taraboste, al cărei conținut a stat la decantat o bucată bună de vreme, tocmai pentru a se putea manifesta în plenitudinea aromei. Silueta mătăhăloasă a sticloanței și taninul viguros al vinului m-au trimis cu gândul la boierii pântecoși din scrierile lui Sadoveanu și chiolhanurile lor legendare (vezi primul capitol din Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă).
Dar, pentru mine, primus inter pares a acestei degustări a fost Individo, care aduce împreună două soiuri specifice moldovenești, Fetească neagră și Rară neagră. Nu doar că am simțit că mi se adresează mie, individual, dar a oferit acel rar echilibru între intensitatea și discreție a gustului pe care îl caut de când m-am aventurat în această lumea această fascinantă a vinului.
Multe și felurite lucruri ne-a mai istorisit Svetlana, inclusiv despre cum Republica Moldova, o tărișoară pe care mulți nu o bagă în seamă e nici mai mult nici mai puțin decât un veritabil teatru de luptă geopolitico-oenologică între SUA și Rusia.
O dorință exprimată lui Daniel de către invitatele noastre moldovence a fost să vadă o piesă de teatru la Craiova.
N-a fost să fie pe scena Naționalului craiovean, dar s-a întâmplat să aibă loc în Crama 91, pentru că, ispitiți de succesul fulminant al reprezentației anterioare, colegii mei bloggeri și-au dorit să le mai aduc o piesucă.
Și le-am făcut pe plac, și mie totodată, traducând delicioasa Îngerul dă buzna a aceluiași Floyd Dell.
Regula de aur spune că nu va fi blogger care să nu aibă șansa să se manifeste artistic astfel, așa că distribuția a fost cu totul alta față de data trecută.
Dar dăruirea a fost aceeași.
Îmi va face o plăcere perpetuă să îmi aduc aminte de modurile diferite în care actorii și-au abordat interpretările.
Unii au plusat pe propriul fel de a fi.
Alții s-au transformat cu totul.
Ba au fost chiar și unii care au ales să redea indicațiile scenice gestuale din piesă, pe care un spectacol lectură (la prima vedere!) nu prea poate să le pună în practică, în general.
Rezultatul este după cum puteți vedea în imaginea de mai jos.
Cu vin s-a scris încă o pagină de istorie mică, dar importantă, de comuniune și solidaritate.
Și s-a mai făcut un pas către un vis la care mulți locuitori de o parte și de alta a Prutului nu au renunțat niciodată.
Imaginile sunt surprinse de colegii mei Xaara Novack și Daniel Botea.
Șase fete dezghețate și Năpasta
Împreună cu un grup de fetițe istețe și gureșe, întreprind tot felul de activități menite a le spori cultura generală.
La un moment dat, am aruncat în discuție ideea de a merge la teatru, iar fetițele au îmbrățișat-o cu atât elan, încât m-am văzut obligat să o pun în practică.
Ușor de zis, mai greu de făcut.
Am pornit de la premisa că trebuie să fie într-una dintre sălile mici ale Teatrului Național din Craiova, pentru o experiență mai apropiată și mai intensă, așadar lista de variante s-a restrâns simțitor.
Nu voiam ceva cu vulgarități sau inepții, așa că Băgău și Alegerea au ieșit din calcul.
Trebuia să nu fie prea lungă, pentru că sunt totuși copii și au o răbdare limitată, așa că raduafrimismele au dispărut din discuție.
Și tot așa, până când finala s-a jucat între Profu’ de religie și Năpasta.
Știind că prima are o punere în scenă care ar putea fi derutantă pentru o primă vizită la teatru, m-am oprit asupra celei de-a doua, în distribuția Costinela Ungureanu, Dragoș Măceșanu, Adrian Andone, Cătălin Miculeasa și câțiva băieți de la tehnic, echipați rustic și cu priviri aprige pe chipuri (regia îi aparține lui Kincses Elemer).
Mama a fost profă de română la generală și a dus multe generații de elevi la teatru, chiar eu însoțind-o în câteva rânduri. Când i-am împărtășit decizia mea, s-a uitat la mine cu ochi mari și mi-a spus:
– Ești nebun? Cum să duci niște fetițe de vârsta lor la Năpasta?
– Lasă, mămucă, nu-ți faci griji, îmi cunosc eu fetițele, nu le doboară pe ele doar atât!
Și am știut că aveam dreptate, încă dinainte de piesă, când le avertizam că o să se întâmple unele lucruri mai tragice în timpul ei și am primit următoarea întrebare, nu de la una, ci de la mai multe:
– E cu sânge? Nouă ne place cu sânge.
Apropo, dacă ați ajuns cu lectura până aici și nu știți ce se întâmplă în Năpasta, opriți-vă, pentru că urmează niște divulgări (spoilere, pentru adepții românglezei).
Vorbeam despre sânge.
La un moment dat, Ion se taie la burtă. Scenă potențial șocantă. Una dintre ele, cea din dreapta mea, spune, cu glas exasperat de așteptare:
– În sfârșit, niște sânge!
După spectacol, le-am dat să completeze niște fișe de lucru, care cuprindeau câteva întrebări, pe care o să vi le redau mai jos, împreună cu răspunsurile lor.
Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?
Cel mai mult mi-a plăcut la piesă decorul, pentru că părea realist.
Mi-a plăcut că Anca l-a tot așteptat pe Dragomir să spună adevărul.
Mi-a plăcut partea în care a murit Ion, pentru că îmi place sângele.
Când Ion a venit și a cerut de mâncare, pentru că a fost foarte amuzant.
Cel mai mult mi-a plăcut la piesă când s-a sinucis Ion, a fost partea cea mai interesantă și a fost un pic de agitație.
Mi-a plăcut când Ion îl ținea pe masă pe Dragomir, a fost un moment mișto.
Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?
Nu mi-a plăcut cum Dragomir țipa la Anca, pentru că nu e normal să fie așa agresiv.
Nu mi-a plăcut atunci când Dragomir n-a recunoscut adevărul.
Nu prea mi-a plăcut când a plecat Dragomir și au rămas numai Anca și Gheorghe, pentru că a fost romantic.
Nu mi-a plăcut când Gheorghe îi promite Ancăi că o iubește, pentru că e ciudat.
Nu mi-a plăcut că s-a terminat trist.
Nu mi-a plăcut de Gheorghe, pentru că era ciudat.
Care personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?
Personajul meu preferat a fost Ion, pentru că schimba acțiunile foarte repede și părea foarte realist (aceeași care a scris aici a exclamat și în timpul piesei – Bă, ce repede schimbă emoțiile între ele!)
Cred că Anca, mai ales când îi dă afară pe Dragomir și pe Gheorghe.
Mi-a plăcut Ion pentru că era nebun și oamenii nebuni sunt amuzanți.
Dragomir/Ion pentru că se preface beat/nebun foarte bine.
Anca, pentru că era cea mai deșteaptă și era personajul principal.
Ion, pentru că era amuzant și simpatic.
Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?
Personajul care nu mi-a plăcut foarte mult este Dragomir, pentru că a falsificat moartea lui Dumitru.
Nu mi-a plăcut Dragomir pentru că mințea în continuu și nu a spus adevărul.
Nu prea mi-a plăcut Gheorghe, pentru că era prea dramatic/romantic.
Gheorghe, deoarece nu se preface la fel de bine (aceeași adorabilă și corectă utilizare a verbului ”a se preface” drept ”a juca”, vezi mai sus).
Ion, pentru că era nebun.
Gheorghe, pentru că era ciudat.
Ce-ai fi făcut în locul Ancăi?
În locul Ancăi aș fi fugit departe sau aș fi chemat poliția.
Eu aș fi făcut ceva să îi omor pe ambii, apoi îmi vedeam de viață.
Aș fi procedat mai rapid, nu după nouă ani. Și poate l-aș fi ucis eu pe Dragomir.
Aș fi fugit.
Eu aș fi chemat poliția și l-aș fi acuzat.
Aș fi procedat la fel.
Ca unul care a fost acolo, cu ele, și a văzut exact același piesă, vă declar că sunt fascinat de cât de mult se apropie impresiile mele de ale lor agregate.
Dragoș Măceșanu are de ce să fie mulțumit, prezența lui în mărturiile fetelor e semn că personajul lui, cu multele lui rele, dar și cu dimensiunea tragică de netăgăduit nu lasă pe nimeni indiferent. Iar dacă vă uitați cu atenție, figurează chiar la secțiunea personaj preferat.
Aproape același lucru se poate spune și despre Adrian Andone, al cărui personaj deviant nu putea trece neobservat. Poate că anumite manifestări sunt puțin prea infantile, de unde și amuzamentul macabru al unora dintre fete.
Nu o să ocolesc, însă, concluzia că în România avem un pic de lucru la capitolul educație referitoare la bolile mintale, la efectelor lor și la modul cum le percepem.
Costinela Ungureanu are să-și pună câteva mici întrebări, deoarece personajul ei, până la urmă central pentru piesă, nu figurează decât de două ori la categoria preferat. Asta, în condițiile în care aduce fără îndoială a femeie pentru care s-ar face moarte de om, idee de la care a construit Caragiale piesa, iar arsenalu-i dramatic e la locul lui.
În plus, fetițele aveau, natural, tendința de a rezona cu ea, așa cum o să vă povestesc mai jos.
Cătălin Miculeasa are să-și pună cele mai serioase întrebări, pentru că personajul său, nu neapărat negativ, poate doar naiv, apare pregnant la mărturiile nasoale.
Am adunat multe momente simpatice sau amuzante alături de fetițele mele gureșe și istețe în aventura asta teatrală. O să îmi facă deosebită plăcere să le povestesc cui va vrea să mă asculte de-a lungul timpului.
O să vă prezint la final pe cel mai tare dintre ele, iar acum o mică relatare, din care actorii de la Teatrul Național din Craiova o să învețe, poate, ceva (nu că le e drag când iau tonul ăsta față de ei, dimpotrivă).
Locul unde fetele completau fișele de lucru era la intrarea mică de la teatru, pe unde, de asemenea, intră și ies actorii.
Cât au fost acolo, s-au succedat câțiva dintre membrii distribuției.
Cătălin Miculeasa a trecut și de-abia le-a învrednicit cu o privire.
Pe Adrian Andone l-am oprit eu și, remarcându-l, cea mai înfiptă dintre ele i-a prezentat un deget mare ridicat în spus și a strigat: Super tare, personajul meu preferat! La care actorul a răspuns cu un zâmbet mai degrabă descumpănit și a tulit-o.
Apoi a apărut Costinela Ungureanu.
Pe fetele mele le cunosc de destul timp. Știu care e limbută și care e tăcută, care e reținută și care e expansivă, care urmează instrucțiuni și care le ignoră.
Dar atunci, recunoscând-o, toate erau topite de drag.
Lungiseră gâturile spre ea ca niște suricate.
Dovada încântării e cum au răspuns la singura întrebare pe care actrița a catadicsit să le-o adreseze, ce vârste au, sau cum s-au repezit să o caute pe net mai apoi.
Dacă ar fi făcut câțiva pași spre ele, ar fi dat mâna cu ele și le-ar fi întrebat cum le cheamă, Costinela Ungureanu s-ar fi făcut cu șase admiratoare înfocate.
Dar n-a fost să fie.
Nu-i bai, fetele mele istețe și gureșe o să mai aibă parte de multe experiențe frumoase și educative.
O să mă ocup eu de asta.
Iar acum să vă spun cel mai tare moment din Năpasta.
Există o scenă în care Anca se ține încleștat de ambele părți ale mesei și rostește cu obidă și ură:
Ce să fac? Ce să fac?
Și rămâne așa.
Exact atunci, văd cum una dintre fetițe ridică ușor o mână cu două degețele.
Ca la școală.
Avea ea o idee.
Frați și surori, români și români, vin din urmă generații care nu văd doar problemele, ci și soluțiile.
Viitorul sună bine.
Sursă imagini: www.tncms.ro.
Cu Mirel și Cornel am râs într-un mare fel
Nu mi s-a întâmplat de multe ori să fiu tras pe sfoară și să-mi și placă rezultatul final al escrocheriei.
Cu piesa asta numită Gunoierul, scrisă de Mimi Brănescu și pusă în scenă de Daniel Hara, care e și unul dintre interpreți, alături de Pavel Bârsan, am fost păcălit într-un mod care mă obligă la clemență, ba chiar la recunoștință.
Spectacolul promovează premisa că există un tip care se îndeletnicește cu scormonitul prin deșeuri menajere și care a ajuns herculepoirotian de bun la a deduce detalii despre viețile celor care le-au aruncat.
Descrierea asta e corectă pentru primul sfert de oră al piesei, pentru că așa reușește personajul eponim să înhațe atenția partenerului de scenă, însă ce urmează este o sarabandă de dialoguri absurde, amuzante, care virează în moduri pe care nu le-ar intui nici cea mai smucită minte.
Nicio problemă, însă, pentru că am râs de m-am spart cam pe tot cuprinsul reprezentației, care m-a ținut în priză, dar mi-a și lăsat spațiu mental să discern două mecanisme simple și eficiente prin care funcționează umorul.
Unul este replica normală în context anormal.
Al doilea este repetiția.
Mimi Brănescu le propune din belșug, iar actorii le înhață și scot din ele hohote din audientă, mai puțin de la ciufuți sau de la ăia care se simt cu musca pe căciulă.
Interpreții își împart sferele de influență și calitățile. Pavel Bârsan ia prim-planul în partea a doua a piesei, când scoate el știe de unde un arsenal vocalo-auditiv de toată splendoarea.
Preferatul meu rămâne însă Gunoierul lui Daniel Hara, cu vocea lui ușor stridentă, figura exasperată și zâmbetul ăla pișicher și complice pe care îl îndreaptă către public foarte des, fapt care mi-a plăcut enorm, pentru că am simțit că sunt și mai adânc prins în această manifestare deșucheată.
Gunoierul nu e tipul de artă teatrală pe care își propune să o realizeze un Radu Afrim și care nu prea îi iese (în ceea ce mă privește, altminteri are legiuni întregi de fani).
Gunoierul nu vrea decât să te facă să râzi, chiar și când nu s-ar cuveni.
Iar asta nu-i ușor deloc.
Nu încercați acasă, să n-aveți belele.
Credit foto: Mihai Mitrea de pe pagina teatrulrosu.ro.
Miga daga lugu dada nini fugu
Laga bugu daba luba gagu lighi papa pupu seda buba daba dabu nidu saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mimi lege baga debe labe gega logho pepe papa side babe debe deba noda sebe daba guda begu mama mame lupe debe sega sege mumu momo ligi bege dibi lebi gige lughu pipi pepe sodi bebi dibi dibe nude sibi debe gade biga meme memi lapi dibi sige sigi mama mumu logo bigi dobo libo gogi lagha popo pipi sudo bibo dobo dobi nadi sobo dibi gedi boge mimi mimo lepo dobo sogi sogo meme mimu lugu bogo dubu lobu gugo leghe pupu popo sadu bobu dubu dubo nedo subu dobo gido bugi momo momu lipu dubu sugo sugu mimi meme subu dobo gido bugi momo momu lipu dubu sugo sugu mimi meme laga bugu daba luba gagu lighi papa pupu seda buba daba dabu nidu saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mume lege baga debe labe gega logho saba dubu godu bago mumu muma lopa daba sagu saga momo mimi lege baga debe labe gega logho pepe papa side babe debe deba noda sebe daba guda begu mama mame lupe debe sega sege mumu mami ligi bege dibi lebi gige lughu mimo lepo dobo sogi sogo meme mama sobo dibi gedi boge mimi mimo lepo dobo sogi sogo meme mama lugu.
P.S. Toba a fost mișto, iar puștiul adorabil.