Să-mi trăiască prietenii bloggeri, că multe calități mai au!

By Iulian in Intre gustativ si conceptual, Teatru 0 Comment

În 2012, în loc să vină sfârșitul lumii, cum cică ne-ar fi prezis mayașii, se năștea, de fapt, o alta.

Prietenul Daniel Botea și alți doi posesori de bloguri își dădeau întâlnire și hotărau ca o astfel de reuniune să aibă loc lunar.

Nu numai că au reușit să se țină de această rezoluție, dar, 11 ani mai târziu, e deja sărbătoarea unei comunități, nu a unui simplu grup de oameni.

O comunitate din care sunt onorat să fac parte, pentru că membrii ei vin cu o varietate minunată de caractere și calități.

Unele calități pe care le știu mai demult, altele pe care le descopăr cu încântare pe măsură ce trece timpul.

Unii dintre ei sunt experți în marketing.

Alții în programare.

Unii cunosc Craiova ca în palmă.

Alții au mâini îndemânatice.

Unii sunt nelipsiți de la evenimentele culturale.

Unii dansează foarte frumos.

Alții dansează foarte haios.

Și, mai nou, am descoperit că prietenii și colegi mei bloggeri sunt neînfricați, deschiși la minte și talentați actoricește.

Spun neînfricați, pentru că au acceptat provocarea mea de a lectura o mică bijuterie dramaturgică într-un act, intitulată Ciorapii Regelui Arthur, scrisă de Floyd Dell.

Patru dintre ei s-au înhămat la asta și au făcut-o cu atâta dedicare și har interpretativ (Nota Bene! textul era la prima vedere!), încât ceilalți i-au ascultat cu atenție și într-o liniște care s-a transmis și celorlalți clienți ai Cramei 91 de la Bacolux Craiovița Hotel & Events.

Asta, după ce în prealabil vizitasem întregul complex, care e generos cu spațiul pentru evenimente (există trei săli de festivități, cu capacități variind de la 80 la 300 de participanți), dar și cu facilitățile de cazare, atât pentru însurăței de orice vârstă, cât și pentru oamenii de afaceri chitiți să muncească de oriunde.

După toate zbaterile și dezbaterile cultural-teatrale, mergea un festin a la Lucullus, de care am avut parte combinând bucatele de la Crama 91, vinurile de la Sâmburești (unde s-a filmat Ramon, apropo), preferatul meu fiind Sauvignon Blanc, precum și hidratarea de la AQUA Carpatica.

Tortul, element indispensabil al oricărei sărbătoriri, a fost realizat de aceeași persoană care o face de ani de zile: mama fostului nostru coleg de breaslă blogosferică, Geordan.

Eu am plecat nițeluș mai devreme, ca să ajung la Băgău, dar am auzit povești că prietenii și colegii mei bloggerii au petrecut și dănțuit mult după aceea, până ce și-au tocit condurii, iar opincile au ajuns ferfeniță.

Printre multe calități despre care vorbeam se numără și cea pentru fotografie a colegului Ion Mihăescu, autorul imaginilor din acest articol.

Marginali jucați, marginali o să rămâneți

By Iulian in Teatru 1 Comment

În liceu aveam un amic care era dintr-un sat de lângă Craiova.

Eram complementari.

El cu școala uliței, eu cu alte alea, printre care și teatrul.

După ceva strădanii, am reușit să îl conving să meargă cu mine și s-a nimerit a fi Casa cu țoape de Puși Dinulescu, în regia lui Mircea Cornișteanu (altă perioadă problematică a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova).

În piesa asta, Leni Pințea-Homeag, o mare doamnă a scenei craiovene și naționale, declamă ”Futu-ți gura mă-tii” cu aplomb, dar ce zic eu, chiar cu voluptate.

Futu-ți gura mă-ti-n sus, futu-ți gura mă-ti-n jos, futu-ți gura mă-ti-n dreapta, futu-ți gura mă-ti-n stânga, aici erai, futu-ți gura mă-tii, hai casă, futu-ți gura mă-tii!

La un moment dat, observ cu coada ochiului cum amicul se uită lung la mine:

– Bă, dacă voiam de-astea, am la mine la țară berechet. Ia să te iau cu mine la treierat, să stai cu tractoriștii, să vezi tu cultură!

Și, nu peste mult timp, am fost la treierat.

Când am sosit la zona de parcare a tractoarelor, am făcut cunoștință, printre alții, cu Nea Gică Broască, fost pușcăriaș, și cu Nea Nicu Militaru, de asemenea, fost pușcăriaș.

De cum am ajuns, mi ți-l și aud pe Nea Gică zicându-i lui Nea Nicu:

– Nicule, bagă tu o pornire de-aia pizdoasă de-a ta!

Și pleacă Nea Nicu cu tractorul de pe loc mai ceva ca-n Fast and Furios, lăsându-ne pe toți într-un nor de praf.

V-am spus toate astea din două motive:

Unul este plăcerea povestirii, pe care o invocă și Ioana Bradea referindu-se la Băgău.

Al doilea este să vă arăt că înjurăturile nu reprezintă câtuși de puțin o problemă pentru mine, le-am îmbrățișat de mic, ba chiar m-am format în medii unde funcționau pe post de semne de punctuație.

De-asta Băgău-cartea mi s-a părut savuroasă, mi s-au strepezit dinții de plăcere lecturând fluxul acela faulknerian de măscări și inepții.

Când am auzit că se face Băgău-piesa, am fost foarte încântat, dar și sceptic, din mai multe considerente.

Primo, la cum e scrisă, să o transpui dramaturgic părea inuman de greu.

Secundo, există un decalaj măricel de relevanță între lumea în care a fost apărut și prezent.

Terțo, am auzit-o pe regizoarea Cristina Giurgea zicând în cadrul unui eveniment al Teatrului din Craiova: ”Spectatorul nu știe ce vrea”.

Stimată doamnă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), cred că vă înșelați, dar o să dezvolt subiectul ăsta mai la vale.

Deocamdată, permiteți-mi să vă felicit, ați reușit o performanță extraordinară.

Ați extras din Băgău-cartea material din tustrei liniile monologhistico-narative, adică viața la audiochat, sevrajul Andreii dupe Marius și zbaterile ei existențiale lirice, le-ați organizat teatral, le-ați recompus și a ieșit un spectacol care merge ca uns, chiar dacă nu știe clar unde vrea să ajungă.

Iar meritele Cristinei Giurgea nu se opresc aici, ci merg mai departe, la mobilizarea exemplară a distribuției.

Iulia Colan își asumă rolul principal cu mari ambiții. Poate că pare prea arțăgoasă, sarcastică și versată în relația cu colegele optnouăoptnouăieste, în comparație cu vocea timid-amuzată pe care am ascultat-o în roman. Dar arsenalul interpretativ e turat cu pedala în podea, iar cu cele două personaje masculine semnificative ale piesei (Cătălin Vieru și Claudiu Mihail) stabilește nu una, ci două dintre cele mai de preț active intangibile ale oricărei piese de teatru – relația umană autentică.

Iulia Colan e chitită să-și recapete întâietatea. Îmi place mănușa asta aruncată colegelor de generație, sper să accepte provocarea și să nu îi facă viața ușoară.

Cu toată poziția ei dominantă în spectacol, celelalte fete producătoare de spasme orgasmice cât se poate de false (Alina Mangra, Costinela Ungureanu, Edith Mag, Anca Maria Ilinca) își primesc fiecare norma foarte interesant construită de ambivalență. Pe rând, sunt țațe agresive și cvasi-scârboase, dar și tovarășe pline de compasiune, sunt trompete de vulgaritate, dar și doritoare de afecțiune. Pe scurt, sunt femei, cu tot misterul ce le înconjoară și care ține lumea asta învârtindu-se.

Repartizarea caracterologică ar fi fost superbă prin armonie, dacă n-ar fi existat scena cu bulbucii.

Deși a făcut deliciul publicului, a depășit o limită și a dus personajul, deja cel mai caricaturizat (cu gaguri fizice simpatice, ce-i drept) al piesei, în zona unui memorabil periculos. Îmi tot vine în minte guițatul lui Ned Beatty din Deliverance și cât i-a dăunat după aceea.

Pentru că Băgău-piesa propovăduiește egalitatea dintre sexe, să menționăm că n-ar fi ieșit atât de bine fără bărbați (Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu) și vocile lor deviante, fie înregistrate, fie redate pe viu.

Dar mai presus de toți și de toate tronează Raluca Păun. Și pentru că spectacolul ăsta se dezbară de inhibiții, o s-o fac și eu, nu înainte de a invoca din nou arta povestirii și de a face un arc peste timp, mergând în trecut, la seara de acum ceva ani, când am luat-o pe mama la spectacolul de închidere a unui Festival Shakespeare.

Se juca Richard III al lui Thomas Ostermeier. În timpul momentului vital de seducție a lui Lady Anne, nărodul de Lars Eidinger s-a despuiat la puța goală (când a chicotit una în public, i-a spus că pe scenă pare mai mică).

Nu i-a mai rămas decât cocoașa artificială. Și dă-i vrăjeală și vrăjeală.

Eu, un pic tensionat, că o aveam pe mama lângă mine. De, fostă profă de română, gusturi conservatoare, știți voi.

După câteva minute, o aud zicând, jumate amuzată, jumate impresionată:

– Măi, așa bine joacă, încât nici nu mai bagi de seamă că e dezbrăcat!

Așa și eu cu Raluca Păun în Băgău.

De remarcat, am remarcat-o pe unde am văzut-o, dar aici, oameni buni, am uitat cu desăvârșire de gabaritul ei.

Doamnă artistă (neștiind cum se identifică, folosesc apelativul ăsta în lipsă de altceva mai bun), talentu-ți este ca o stâncă de care mă apuc, ca să supraviețuiesc chiar și în caz de Potop!

Acum a venit vremea să mă întorc la afirmația Cristinei Giurgea și să îi răspund.

Stimată și performantă regizoare, spectatorul știe ce vrea.

Vrea și dragoste, și ură.

Și înduioșare, și oripilare.

Și îndrăzneală, și cumințenie.

Și comedie, și tragedie.

Băgău îi oferă multe din partea întunecată și câteva raze de lumină.

Dacă ar fi apărut odată cu Băgău-cartea, sau măcar la scurt timp după aceea, poate toate acestea ar fi avut un impact relevator și revoluționar.

Dar acum, după ce repertoriul celor de la Teatrul din Craiova a adunat atât teribilism și nihilism și modernism, s-a dus dracului șandramaua.

Iar spectatorul ăla care știe ce vrea nu mai dă prin ea, pentru că a obosit să nu primească decât ce își doresc alții.

Ca urmare, scena de început, în care Iulia Colan îi invită pe cei ofensați de cuvintele cutare și cutare să părăsească incinta e mai rea decât o impertinență, e o inutilitate.

Și uite-așa ajungem la vorbele amicului alături de care am văzut Băgău, pe care mi le-a spus la scurt timp după terminarea piesei:

– Bă Iulică, tu nu te-ai săturat să vezi aceleași fețe la teatru?

Și tot el mi-a spus următoarele:

– Am fost și printre cei care s-au ocupat de târgul ală de sănătate din foaierul teatrului. Bă, l-am văzut pe actorul X (veteran, din vechea gardă purcăretiană) mergând pe la vreo șapte standuri de-alea de analize. Și n-a avut nimeni habar cine e. Nu l-a recunoscut nimeni!

Eu însumi aș avea câteva exemple similare.

Nu știu ce își doresc actorii sau mai marii Teatrului din Craiova.

Dar știu că spectatorul ăla pe care și l-ar dori (sau ar trebui să și-l dorească) nu mai calcă pe acolo.

Poate doar când vine vreo piesă de-aia scumpă, facilă, dar nu ușurică, și bine jucată, de la București.

P.S. Sau se duc la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, care, de la o vreme, rupe.

Sursă imagini: Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Tortura ta e izbăvirea mea

By Iulian in Teatru 0 Comment

Ce emoții am avut!

Și ce frumos am trecut peste ele!

În portofoliul meu de pasionat de teatru exista o lacună justificată, dar totuși impardonabilă: Paso Doble, piesa scrisă de amicul Cristi Nedelcu, pusă în scenă încă din 2020.

S-a ivit ocazia de a-mi umple acest gol, printr-o reprezentație la Drobeta Turnu-Severin, și nu am pregetat a o fructifica.

Însă eram ros de teamă.

Frate, ce fac, dacă nu îmi place?

Cum împac adeziunea mea la dictonul Amicus Plato, sed magis amica veritas cu prietenia față de Cristi?

Din fericire, nu am fost pus în nicio dilemă morală, asta mulțumită calității textului, dar și a modului cum a fost exploatat de toți cei implicați în transpunerea lui pe scenă.

Paso Doble este un spectacol puternic ancorat în realitate, în provocările tehnologiei care ne modelează psihologia și ne împinge viețile pe făgașe fără întoarcere. Este despre un ansamblu de fenomene nocive pentru care nu avem încotro decât să adoptăm termeni anglo-saxoni: bullying, sexting, cybermobbing.

Dar piesa are și o valoare perenă, vorbindu-ne despre părinți și copii, despre cum angoasele celor dintâi se transmit celor din urmă, precum și lupta acestora pentru un destin propriu.

Textul lui Cristi nu este, însă, doar foarte precis din punct de vedere clinic, ci dramaturgic în adevăratul sens al cuvântului. Personajele sunt bine reliefate, dar ipostazele nu sunt fixe.

Pacienta devine terapeut. Bolnava o tratează pe cea sănătoasă. La această inteligentă dedublare a contribuit și alegerea inspirată a regizorului Constantin Florescu de a le îmbrăca pe ambele protagoniste la fel.

Această pendulare de roluri a reprezentat momentul când angajamentul meu afectiv în piesă a atins zenitul. Paradoxal, deși atunci am fost cel mai adânc implicat emoțional, nu am fost cu totul prezent acolo, pentru că m-am întors cu gândul la toate interacțiunile pe care le-am avut și le am cu persoane care suferă de tulburări de personalitate.

Persoane pe care loteria corticală și a vieții le-a condamnat la un calvar propriu, dar reflectat și asupra altora, mi-au relevat câtă compasiune am, care îi sunt limitele, care îi sunt scăderile. Cu astfel de persoane m-am descoperit pe mine.

Cât de prețioase și de dureroase sunt aceste lecții!

Nimic din toate acestea nu s-ar fi declanșat în hipocampul și amigdala mea, dacă Paso Doble n-ar fi beneficiat de un ansamblu de interpretări de excepție.

Oana Marcu și Teodora Colț sunt complementare în personalitățile pe care le afișează pe scenă, iar acest lucru sporește efectul pe care îl produce prestația fiecăreia.

Bineînțeles, e greu să nu remarci bogăția de expresie a Oanei Marcu, tranzițiile line de la asprime la duioșie, de la revoltă la cooperare. Chiar și secvența filmată, tertip scenic pe care nu îl agreez îndeobște, e umanizată de figura și dicția ei.

Și nu sunt singurul căruia i-a atras atenția. La sesiunea de discuții de după piesă, puștanul din fața mea s-a dat de ceasul morții să obțină postura de urmăritor al ei pe Instagram.

Dovadă a cât de bine i-a înțeles Cristi pe adolescenți și a cât de bine a jucat Oana Marcu.

Dar, stați, enumerarea beneficiilor de care am avut parte de pe urma piesei Paso Doble nu se oprește aici.

În toată cariera mea de spectator de teatru, nu apucasem să o văd pe Magda Catone pe scenă.

Acum s-a rezolvat și asta.

Deși rolu-i n-a fost amplu, l-a redat cu acea vervă și dedicare pe i le știm cu toții. Iar în interacțiunile ei cu personajul Teodorei Colț, analiza tranzacțională a lui Eric Berne își găsește o ilustrare foarte elocventă.

Exact în seara când la Drobeta Turnu-Severin se desfășura spectacolul Paso Doble, la Craiova poposea piesa Ea și numai ea a celor de la Teatrul Act.

Și, ca un făcut, ambele tratează aceleași teme.

Dar poate nu e o coincidență.

Poate acestea sunt nevralgiile societății noastre.

Iar teatrul este modul în care le putem diagnostica și, uneori, chiar trata.

Gândește-te la spectatori

By Iulian in Teatru 0 Comment

În vastul repertoriu al celor de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, Gândește-te la Africa e o notă de subsol.

Nu e o piesă care strălucește de originalitate. Textul lui Gordon Dryland e o ciorbă reîncălzită de antici (asezonată cu un pic de Dallas ori Dinastia) sau, dacă vreți un altfel de indiciu, care uzează de același pocnet șocant al deznodământului precum prima mare realizare a unuia dintre cei mai tari cineaști contemporani.

Mai mult nu spun, mă împiedică etica de devorator înveterat de suspans.

Dar într-o notă de subsol poți găsi uneori o informație relevatoare sau trimiterea către un alt titlu care îți va dezvălui tainele existenței.

Tot așa, în Gândește-te la Africa am găsit o nestemată, o raritate în marea de monologuri și modernisme pe care Teatrul din Craiova le propune aproape cu obstinație.

Este vorba despre o relație umană.

Și nu una oarecare, ci una foarte disfuncțională.

Este cea dintre personajul Mirelei Cioabă (mama) și cel al Costinelei Ungureanu (fiica).

Adversitatea dintre cele două este admirabilă și este mai mult decât suma interpretărilor reușite cu care contribuie cele două actrițe. Disprețul e reciproc, e bilateral, e palpabil.

Relație este redată într-un punct de cotitură, când ascendentul moral al mamei se diminuează din cauza vârstei, iar pofta revanșardă a fiicei se manifestă plenar. De aici și dezamăgirea obosită pe care Mirela Cioabă o exprimă cu glasu-i inconfundabil, pe care i-l știu încă de când descopeream teatrul pentru oameni mari acum ceva ani.

În colțul opus al ringului, Costinela Ungureanu își ascute trăsăturile, își oțelește timbrul vocal și adună fulgere răutăcioase în privire, scuturându-se de aura de ingenuă din alte părți. Iar când apare cu voaleta pe chip, te trimite cu gândul direct la o intrigă de Agatha Christie, una cu testamente surprinzătoare, secrete ascunse și otrăvuri din cele mai îndepărtate colțuri ale Imperiului Britanic.

Și că tot veni vorba, după ce primesc o anumită carte, o să merg în audiență la prietenii de la TNC. Pentru că Popa Tanda nu e doar o nuvelă de Slavici.

Revenind la piesa regizată de Alexandru Boureanu, nu e de mirare că în încleștarea toxică dintre cele două protagoniste, personajul (poate voit) șters al lui Claudiu Mihail e ușor de pierdut cu vederea.

Altminteri, spectacolul îi mai are în distribuție pe Nicolae Poghirc și Raluca Păun, pe oricând te poți baza să se achite de rolurile de compoziție care le revin.

Între atâtea inimi și alte preparate din carne macerată, care fac rău la stomac, între atâtea solilocvii și giumbușlucuri fizice, Gândește-te la Africa le readuce aminte spectatorilor de ce vin la teatru.

Ca să vadă, cu tușe îngroșate (gluma e perpetuă), reacții și trăiri și dereglări pe care soarta li le va scoate în cale.

Chiar și cu acest firav antrenament, infernul care sunt ceilalți va fi mai suportabil.

All Star Game

By Iulian in Teatru 0 Comment

Când vezi că un spectacol ca Dă-i bătaie, care îi are în distribuție pe Mirela Oprișor, Vlad Zamfirescu, Marius Manole, Medeea Marinescu, Șerban Pavlu și Andi Vasluianu, la care se adaugă nurlia Diana Roman, te gândești:

Piesa asta e aspirator de bani!

Și nu greșești.

Poți să te gândești și că:

E imposibil să joace toți la fel, unul, doi fac treabă, restul sunt de umplutură.

Aici greșești.

Pentru că asta e calitatea supremă a acestei piese.

E precum Real Madrid cel Galactic, în care superstarurile se călcau pe bombeuri în vestiar, dar care reușea să fie o echipă omogenă și performantă.

Și aici avem crema actorilor români în floarea vârstei și niciunul nu stă de pomană.

Fiecare are de contribuit în această poveste crudă și amuzantă compusă de Alexandru Popa, care pornește de la un scandal școlar și se extinde la nivelul politicienilor, jurnaliștilor și al altor factori interesați întru prostirea și exploatarea opiniei publice.

Dincolo de un deliciu dulce-amărui, reprezentația poposită la Craiova mi-a prilejuit, însă, și studierea spectatorilor care au umplu până la refuz sala TNC-ului.

Oameni bine hrăniți, bine îmbrăcați, bine educați (cu mici excepții, pentru că iar s-a întâmplat să îi sune cuiva telefonul când avea Andi Vasluianu ceva de spus), oameni pe care nu îi văd prea des și în număr prea mare la piesele locale.

E vorba de snobism? Mergem la teatru doar când vin mărimile de la București?

Da, e și asta, n-are sens să ocolim această variantă.

Însă, corelând cu specificul multor altor piese din capitală pe care le-am văzut în Craiova, pot să extrag următoarea concluzie:

Există o pătură largă de doritori de teatru în Craiova care…

Vor provocări intelectuale, dar nu aruncate în față cu condescendență.

Vor interacțiune pe scenă, vor oameni care insultă, se seduc, se ceartă, se dau de ceasul morții.

Vor calitate a execuției.

Sunt oameni pe care Teatrul din Craiova îi poate avea drept spectatori fideli.

Pentru că mărimile acelea actoricești bucureștene or fi mai bune decât trupa de aici (sau de oriunde altundeva), dar nu cu mult mai bune. În Formula – Legile universale ale succesului, Laszlo Barabasi dă un exemplu foarte elocvent în sensul ăsta, din domeniul golfului, comparându-l pe Tiger Woods cu ceilalți jucători.

Nu știu cine va citi aceste rânduri și ce va crede despre ele.

Dar dacă e vreun lucru pe care l-am învățat mergând la teatru, acesta este următorul.

Dă glas simțămintelor tale.

Who let the dogs out? Who, who, who, who, who?

By Iulian in Teatru 0 Comment

Nu îl agreez pe Radu Afrim.

Nu îl agreez ca om, după cum puteți citi aici.

Nu îl agreez ca artist, după cum puteți citi tot aici.

Așa c-a durat ceva până m-am urnit să văd câine cu om. câine fără om, iar asta după ce o cohortă întreagă de persoane pe care le apreciez și de a căror integritate nu mă îndoiesc, în frunte cu maestrul Emil Boroghină, mi-a spus că este o realizare deosebită.

Știam și că ar consta dintr-o colecție de texte diferite, unite doar prin tematică, așa că am calculat probabilistic că or fi ceva șanse să nu mor de plictiseală sau să nu mă enervez.

Acum că mi-am acordat cele patru ore, bașca pachețelul de rigoare între cele două sesiuni ale piesei, pot spune că da, este mult peste media aia scăzută pe care i-o atribui lui Radu Afrim.

Asta nu înseamnă că nu i-am regăsit aceleași trăsături stilistice care mă fac să țin distanța față de el: nihilismul, stângismul, lirismul ostentativ (vezi titlul, care e scris cu litere mici).

Însă, spre deosebire de alte producții, aici calitatea scriiturii este, cu câteva excepții, ridicată, așa că regizorul a avut spre ce își asmuți actorii.

Scenetele și vignetele cu pricina se învârt în jurul aceleiași cozi, adică relația oamenilor cu câinii, poziționați drept făpturile înțelegătoare și loiale, care îndură angoasele, răutățile, dereglările sau fasoanele stăpânilor.

O să am ceva de zis în privința ideologiei acesteia la final, deocamdată să spunem că rezultatele acestui dialog inter-specii sunt remarcabile din punct de vedere interpretativ.

Am spus dialog?

Mă scuzați, m-au luat buricele degetelor pe dinainte!

Voiam să spun monolog.

Pentru că, dacă e vreun aspect al stilului lui Radu Afrim pe care îl consider de-a dreptul nefast, este că validează faptul că oamenii nu mai vorbesc între ei, că face din asta un titlu de glorie.

Nu!

Ăsta e un flagel în lumea reală, iar dacă ajunge să fie norma în teatru, ce șanse mai avem să îl combatem aievea?

Așa că tot ce veți citi mai jos sunt performanțe individuale, nu rodul acelei magii a interacțiunii, motivul suprem pentru care consider teatrul o formă atât de elevată de educație.

Există două mari paliere ale interpretării în câine cu om. câine fără om: ipostaza canină și cea umană.

În privința celei dintâi, e remarcabil cum colectivul de actori se dezbară de inhibiții și își asumă poziția câinească (știu că vă gândiți la prostii, exact asta era și ideea) cu o dăruire deopotrivă de amuzantă și impresionantă.

Costinela Ungureanu, de pildă. Scorpia revanșardă din Gândește-te la Africa, într-un roman de Agatha Christie capabilă să apese pe trăgaci sau să facă uz de arsenic, aici amușină scena de la un cap la altul sau apără cu ferocitate o ciozvârtă pe care o ține în dinți. Unde mai pui că într-una dintre scenete o cheamă Roxi, ca pe cățeaua fără stăpân pe care a adoptat-o gașca de la bloc a soră-mii odinioară și care a dat să mă muște de câteva ori, când încă nu știa să sunt rudă de sânge cu una dintre protejatele ei.

De partea umană, m-a încântat discursul Iuliei Lazăr. Ca unul care, mai nou, e pus periodic în situația de a glăsui în fața unui auditoriu, i-am sorbit inflexiunile vocii, mimica și gesturile ca pe o lecție neprețuită de retorică.

Campion absolut și interdisciplinar este, însă, George Albert Costea, care face de toate în spectacolul ăsta.

I-am regăsit expresivitatea umoristică din Unde-i revolverul?, agilitatea fizică din Dorian și dicția mlădioasă din seara când ne-a citit din Marchizul de Sade. Îi iese orice are de făcut, de la cele mai ample perorații la cele mai mărunte gesturi, inclusiv sarcina deloc ușoară de a întruchipa un câine bătrân și bolnav.

Prezența lui întregește vârful emoțional al spectacolului, adică secvența Ochiuc, care îi prilejuiește lui Vlad Udrescu o creația verbală remarcabilă, iar Tamarei Popescu una non-verbală pe măsură.

Interesant mi s-a părut și cum rivalii artistici Alex Calangiu și Claudiu Mihail își dispută statutul de mascul alfa al noii generații a Naționalului craiovean în bucata intitulată Hingherul. Lupta rămâne deschisă, așa cum se cuvine.

Exact în ziua când am văzut câine cu om. câine fără om făcea înconjurul României știrea că o femeie a fost sfâșiată de câini pe un teren viran de la marginea Bucureștiului.

Și așa mi-am adus aminte de lecția pe care tatăl lui Pi i-o dă acestuia în romanul sau cartea eponime.

Un animal rămâne un animal.

Orice însușire umană pe care i-o atribuim este rodul imaginației noastre.

Vă îndemn să mergeți la câine cu om. câine fără om a lui Radu Afrim (na, că am ajuns să spun și așa ceva!).

Dar, în timp ce vă bucurați de adevărul emoțiilor produse de artă, fiți cu băgare de seamă la minciuna artei ca întreg.

Credit foto: Albert Dobrin.

Shakespeare pe canapeaua lui Freud

By Iulian in Teatru 0 Comment

Când am făcut primii pași în Piazza dei Miracoli și am văzut Turnul din Pisa, m-am simțit în neregulă.

Creierul meu îmi semnala că predictibilitatea și coerența percepției asupra realității, adică, practic, ceea ce numim sănătate mintală, erau zdruncinate.

Aceeași senzație este lovitura de maestru pe care Laszlo Bocsardi ne-o dă în Richard al III-lea de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Și nu ne-o dă oriunde, ci în moalele capului, în zona echilibrului, astfel că, după ce pojghița de stabilitate psihică pe care pășim se năruiește, cădem liber în lumea ambiguităților și a caracterelor deviante și a abuzurilor.

Ciclorama din plan îndepărtat afișează replici din piesă și se deplasează încet, dar nu în sens normal. Și nu i te poți sustrage, pentru că e pe tot fundalul.

În timpul scenei esențiale în care lui Richard i se propune tronul și îl refuză cu ipocrizie, un grup de figuranți mascați demonic se bâțâie ușor în sens circular. Băi, voi chiar sunteți acolo? Dați-mi pace, să pot să mă concentrez la ăia care vorbesc!

Costumele și perucile sunt androgine.

Unii bărbați joacă roluri de femei și unele femei joacă roluri de bărbați.

Decorurile reduse trimit către morgă. Sau ospiciu. Sau morgă de ospiciu.

Toate astea contribuie la un gaslighting strălucit, în care nu doar nu ești doar martorul tragediei, ci ești atins de ea, te simți obligat să lupți pentru a rămâne întreg.

La minte.

Care, fezandată astfel, trăiește și mai acut traseul damnat al personajului eponim prin suita de intrigi, trădări, crime până la deznodământu-i damnat și grandios.

Momentele-cheie ale piesei sunt punctate fără excepție și fără cusur, iar actorii, pacienți și victime în acest Sanitarium par a fi injectați, dar nu cu calmante, ci cu stimulente, pentru că nu este vreunul care să nu se ridice la înălțimea ștachetei ridicate de alegerile stilistice ale regizorului.

Cu o infirmitate mecanizată și cu o ură aproape palpabilă față de orice și oricine, inclusiv față de el însuși, Sorin Leoveanu este monstrul pe care îl așteptam. E Joker, e Hannibal Lecter, e Harvey Weinstein, e infamul de care nu duc lipsă istoria, arta și viața de zi cu zi.

Ca și în Radio, alt spectacol pe care îl domină titanic, e minunat să vezi cum un alt interpret reușește să i-l fure vremelnic. Dan Rădulescu, rege și regină (descoperiți voi ce și cum) deturnează atenția de la tiran, lăsând în loc un singur lucru.

Disconfortul spectatorului.

O mențiune specială i se cuvine Teodorei Bălan drept Lady Anne, aceea pe care Richard o seduce în mod aproape neverosimil, mai ales că îi răpusese soțul. Nu doar că pune o vibrație sfâșietoare în reacții, ci și pentru că ea este, paradoxal, protagonista momentului.

Cum?

Da, în lumea Sanitariumului lui Bocsardi, lucrurile se întâmplă altfel.

Într-un mare pariu câștigat, regizorul mai face unul mic, care îi iese, de asemenea.

A horse, a horse, my kingdom for a horse!

Nu cred că e spectator care vine la orice fel de reprezentație a Richard al III-lea care să nu se întrebe:

Oare cum va fi SCENA ACEEA?

După toată cazna la care ne-a supus, după toată arta desăvârșită și neplăcută pe care ne-a oferit-o, Laszlo Bocsardi mai găsește loc și pentru un apogeu care mă obligă să fac o afirmație pentru care mulți îmi vor sări la gât.

Unii ca să mă pupe, alții ca să mă strângă de el.

Richard al III-lea al lui Laszlo Bocsardi se bate cu Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier.

Cine câștigă, asta nici nu mai contează.

Credit foto: Albert Dobrin.

Cine n-are bătrâni să nu fie avar și să-și cumpere

By Iulian in Teatru 0 Comment

Ca orice piesă mare, și Avarul de Moliere oferă plăcere în triangulație.

Unul dintre vârfuri este lectura textului.

Altul este vizionarea unui puneri în scenă coerente.

Cel de-al treia este compararea manechinelor de personaje pe care ți le plăsmuiești mental cu straiele pe care actorii le pun pe acestea.

Uneori este doar o eșarfă aruncată șic peste umăr.

Alteori sunt paiete sau chiar cristale Swarovski.

Avarul regizat de Felix Alexa la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova a întrunit triangulația ca la carte.

Este o abordare care face un troc – dă o parte din savoarea textului, pe care îl simplifică, pe dinamismul mișcării scenice și pe agitația gesturilor verbale sau non-verbale.

Ca un pont pentru viitoarele serii de spectatori: în timp ce unul dintre personaje face sau spune ceva, urmăriți ce fac celelalte; nimeni nu rămâne stană de piatră, e un întreg ecosistem de reacții.

O alegere regizorală care primește puncte din partea-mi, ca și mizanscena ușilor umblătoare, căreia eu și tovarășii de vizionare i-am găsit multiple semnificații, a mea fiind că sugerează dedublările și duplicitatea care însoțesc multe dintre acțiunile personajelor.

Dintre care, pare-se, cel mai onest este însuși protagonistul.

Claudiu Bleonț este un Harpagon mai scund, mai puțin dominator și, în consecință, mai puțin odios. Zgârcenia lui nu este una proverbială, a la Hagi Tudose, e împinsă spre patologic, din care nu lipsește o doză bună de paranoia clinică.

Și, dat specificul său interpretativ, abundă în momente de emfază claudiubleonțiană pură.

Reverberațiile ADHD-iste ale lui Harpagon se extind la restul distribuției.

Elise e departe de viziunea mea asupra tinerei sfioase care se impune prin cumințenie. Costinela Ungureanu e mai sarcastică și mai înfiptă, ba are chiar și unele manifestări pasiv-agresive. De, cu un tată disfuncțional, ies și copii cu una, alta.

Reacții deviante, parte din arsenalu-i obișnuit, are și Iulia Colan, mai ales când dă piept cu pretendentul bătrâior.

Până acum, din punct de vedere vestimentar, impresia mea era că sunt martorul unei parade haute couture.

Da, interesant, dar n-aș purta așa ceva în veci.

Nu-i bai, pentru că își face intrarea Frosine a Ceraselei Iosifescu. Știam deja că e un personaj suculent precum o piersică zemoasă pe care o zdrobești și îi sorbi conținutul fără să te intereseze că te mozolești tot. Iar actrița apasă pedală acelei stridențe a vocii până în podea și dezlănțuie un șuvoi declamativ care confirmă, într-adevăr, că bărbații mint mai mult, dar femeile o fac mai bine.

N-au lipsit surprizele încântătoare, din partea unor partituri pe care le-am ignorat complet când am citit piesa.

Ca Jacques, Nicolae Poghirc e pe bune jupân. Spre deosebire de cam toți partenerii de scenă, n-are nevoie să tureze vreo latură interpretativă, pentru a obține efectul comic. Recunosc, cred că mi-a fost și drag să rememorez că, acum mulți ani, când mama m-a luat de mână și mi-a zis ”Hai să te duc la o piesă de oameni mari”, s-a întâmplat să fie și Nicolae Poghirc în acea Noapte furtunoasă care mi-a sădit în suflet dragostea de teatru.

Cerasela Iosifescu, Nicolae Poghirc, parcă se leagă ceva, așa-i?

Da, totul s-a închegat cu apariția lui Angel Rababoc.

Ajuns aici, e nevoie să fac un schimb de roluri.

Criticul, Analistul, Cârcotașul, numiți-l cum vreți, face un pas în spate, pentru a lăsa locul celui pe care o să-l numesc Povestitorul.

El e rațiunea de a fi a acestui blog.

El este, de fapt, rațiunea mea de a fi.

El este cel chemat să redea momentele când mi s-a tăiat respirația, ca urmare a contactului cu arta de orice fel.

Acel tip de moment când timpul și spațiul se suspendă, iar când revii în plan terestru e ca o înviere.

S-a întâmplat când mi-am lipit fața de geamul care mă separa de porțile de bronz ale lui Ghiberti.

S-a întâmplat când Cassey Affleck vrea să-și tragă un glonț în cap în Manchester by the Sea.

S-a întâmplat și acum, când Angel Rababoc capturează piesa în doar câteva minute de prezență scenică.

Și nu oricum, ci în stil grande.

Un sfat e neplăcut.

Un sfat necerut e și mai neplăcut.

Un sfat necerut către artiști e, probabil, insuportabil.

Dar o să-l dau, totuși.

E adresat aripii TNC-iste tinere.

Stați cât de mult puteți pe lângă aceia de care vă despart un deceniu, două, trei, de vârstă.

Aveți ce învăța.

Poate că unii dintre ei sunt avari cu împărtășirea.

Dar meseria se mai și fură.

Scopul oricărei triangulații este să găsești niște coordonate.

Cele pe care le-am găsit sunt 44.31911°N 23.79918°E.

Adică Teatrul Național din Craiova, unde rulează Avarul.

Aveți ce vedea, ce asculta, ce discuta.

Credit foto: Florin Chirea.

Monumente pe care le-am văzut

By Iulian in Teatru 0 Comment

L-am văzut pe Ilie Gheorghe în ultima sa reprezentație în Iona, mai profund ca niciodată când a rostit această replică:

Mamă, […] mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se poate întâmpla să nu trăiască după pofta inimii? Dar poate a doua oară… […] Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.

Am văzut lumina unei dimineți sticloase de decembrie pătrunzând prin vitraliile lui Marc Chagall din Catedrala din Reims.

L-am văzut pe Lionel Messi alergând patruzeci de metri pentru a recupera, printr-o alunecare impecabilă, o minge pe care tot el o pierduse. Într-un meci amical.

Am văzut cum cântă sferele sub cupola Haghiei Sophia.

Am văzut-o pe Cristina Neagu aruncând la poartă atât de tare, încât, după ce mingea a atins transversala porții adverse, s-a întors aproape de poarta propriei echipe.

Am văzut Turnul din Pisa ițindu-se din spatele Catedralei din Piazza dei Miracoli.

L-am văzând pe Emil Boroghină cu un carnețel, dând telefon după telefon, ca să obțină bănuți pentru Festivalul Shakespeare.

Am văzut cât simț cinematografic a pus Giotto în Sărutul lui Iuda din Capela Scrovegni.

L-am văzut pe Jean-Michel Jarre dezlănțuit în magia sintetizatoarelor.

Am văzut cum Atomiumul te poartă în viitor, deși e din trecut.

Am văzut-o pe Iga Swiatek deplasându-se pe zgură cu grația și ușurința unei antilope.

Am văzut mândria cuceritorului afișată în Călărețul de la Madara.

L-am văzut pe Victor Rebengiuc înfăptuind un miracol în Tatăl de Florin Zeller și în regia lui Cristi Juncu.

Un om bătrân de 90 de ani ține minte perfect replicile rolului unui bătrân care pierde treptat contactul cu realitatea.

Iar fiecare dintre aceste replici este însoțită de o grimasă sau de o reacție infinitezimal potrivite.

La final, am văzut în public oameni cu lacrimi în ochi.

Cine se uita la mine atunci vedea, probabil, același lucru.

Acestea sunt monumentele pe care le-am văzut.

Înot avem, teatru avem, ce ne mai lipsește?

By Iulian in Teatru 0 Comment

Vara e anotimpul secetei în teatru, de regulă.

Nu și în Craiova, unde, de câțiva ani buni (ciuntiți de pandemie, desigur), s-a împământenit un proiect frumos și util – Theater Networking Talents.

Scopul acestei inițiative este de a da o șansă tinerilor profesioniști din teatru de a-și etala realizările din studenție și a avea o rampă de lansare în acest domeniu minunat, dar deloc lipsit de competitivitate.

Pentru mine, profan pasionat și teatrofil curios, TNT-ul este o ocazie atât de a revedea piese clasice (am rulat Matei Vișniec, Eugen Ionescu, Sofocle, Tennessee Williams, David Mamet, printre alții) și de a-mi reaminti că marile opere sunt de-a pururi generoase cu interpretările, cât și de a descoperi creații inedite, unele mai reușite decât altele.

Acest duet al interesului e amplu răsfățat anul acest,a pentru că Theater Networking Talents, ediția 2022 (desfășurată între 5 și 9 iulie) va include un număr record de 14 spectacole, bașca alte instalații urbane și vizionări de scurtmetraje.

Iată programul, avem de toate, combinate, cu intrare liberă, pe bază de invitații prealabile și în limita locurilor disponibile.

De ce să fii frumos, regia Mara Oprea, Teatrul Bulandra, București, Sala I.D. Sîrbu, marți, 5 iulie 2022, ora 18:00.

Hikikomori, regia Tudor Nicorici, Teatrul Luceafărul, Iași, Sala I.D. Sîrbu, miercuri, 6 iulie 2022, ora 13:30.

8 tați, regia Irisz Kovacs, Teatrul de Stat, Constanța, Sala Atelier, miercuri, 6 iulie 2022, ora 18:00.

Sclavi, regia Cosmin Panaite, Teatrul Matei Vișniec, Suceava, Sala Amza Pellea, miercuri, 6 iulie 2022, ora 21:00.

Partea 1. Iubirea, regia Petro Ionescu, Reactor de creație, Cluj Napoca, Sala Atelier, joi, 7 iulie 2022, ora 13:00.

Disney Thriller, regia Monica Stoica, UNATC – I.L. Caragiale, București, Sala I.D. Sîrbu, joi, 7 iulie 2022, ora 16:00.

Viața e vis, regia Tudor Antofie, Teatrul Ion D. Sîrbu, Petroșani, Sala Amza Pellea, joi, 7 iulie 2022, ora 19:00.

TNT Cinema Night, joi, Sala Amza Pellea, joi, 7 iulie 2022, ora 22:00.

Wasted, regia Vlad Isăilă, UNATC – I.L. Caragiale, București, Aula Buia, vineri, 8 iulie 2022, ora 13:30.

Restul vieții noastre, regia Alin Neguțoiu, Reactor de creație, Cluj Napoca, Sala Atelier, vineri, 8 iulie 2022, ora 16:00.

Trei surori, regia Irina Moscu, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș, Sala Amza Pellea, vineri, 8 iulie 2022, ora 18:30.

Interior – Lumina, regia Mihai Păcurar, Reactor de creație Cluj Napoca, Sala I.D. Sîrbu, vineri, 8 iulie 2022, ora 21:00.

Groapa cu nisip, regia Bianca Oprea, UNATC I.L. Caragiale, București, Sala Atelier, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 13:30.

Chip de foc, regia Răzvan Enciu, UNATC I.L. Caragiale, Sala I.D. Sîrbu, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 16:00.

Cum vă place, regia Mate Szilvay, Universitatea de Arte, Târgu-Mureș, Sala Amza Pellea, sâmbătă, 9 iulie 2022, ora 19:00.