Există un scriitor pe nume China Mieville, a cărui proză e vag categorisită drept SF, dar pe care aș numi-o mai degrabă conceptuală.

Una dintre creațiile-i reprezentative este The City & the City, un fel de roman polițist care se desfășoară în două orașe din planuri diferite ale existenței, care se suprapun în același cadru fizic.

Senzația de a mă a afla în același timp în două locuri diferite este acel ceva pe care l-am primit la Oedip Rege și îl voi păstra cu mine de-a pururi.

Că piesele ilustrului Declan Donnellan (care a montat pentru prima dată în România) acordă mișcării scenice o importanță primordială știam de la Ce păcat că-i târfă sau Măsură pentru măsură, pe care am avut ocazia să le văd la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare.

Dar nu mi-aș fi imaginat că această mișcare îi va implica și pe spectatori și nu doar ca un moft, ci transformându-i în actori, după cum vă voi detalia mai jos.

Cu această simplă, dar strălucită găselniță, m-am găsit atât într-o agora a Greciei antice, unde democrația se manifesta nemijlocit, la firul ierbii, unde oratorii îți unduiau opiniile prin puterea cuvântului rostit, nu cu adaos de televiziune și rețele sociale, dar și în prezentul familiar, cu un politician charismatic și arătos, purtând însemnele puterii (costumul și cravata roșie), aflat sub tirul unor atacuri mediatice, în plină criză epidemiologică.

Cum spuneam, pentru mine impactul major al spectacolului s-a înregistrat în prima sa parte, când tragedia e încă în faza ei ambivalentă. Aici este și partea când interpretarea lui Claudiu Mihail, care s-a angajat în rol cu o dedicare eroică, atinge cea mai mare subtilitate. Pe măsură ce textul lui Sofocle înaintează spre cutremurătorul deznodământ, care mi-era cunoscut, ca unul crescut cu Legendele Olimpului, survine inevitabila emfază declamatorie și gestuală. Bâțâiala de orb a protagonistului mi s-a părut exagerată, nu însă și tovarășilor mei de scenă, iar aici e o altă mare calitate a acestei piese angajante.

Profitând de libertatea de a mă mișca și așeza pe unde mi-era voia, am găsit o poziție de unde puteam urmări atât jocul actorilor, cât și reacțiile spectatorilor. Iar acestea au funcționat exact cum și-au propus realizatorii: simpatie pentru năpasta lui Oedip, oroare față de tabuurile încălcate, tensiune în așteptarea verdictului, nădejdi neîmplinite. Și nu erau reacții individuale, ci un curent comun, care străbătea întreg publicul și îl transforma în acel indispensabil participant la tragediile grecești – corul.

Să fii parte a poveștii și nu doar martor al ei, asta înseamnă că magicienii teatrului și-au atins obiectivul.

Pentru a întregi relatarea despre experiența de la Oedip Rege, să mai spun și că nu cred că desemnarea doamnei Tamara Popescu drept Tiresias a fost inspirată. Deși redă manierismele unei persoane nevăzătoare mai bine veridic decât Claudiu Mihail, vocea și abordarea replicilor nu mi s-au părut a corespunde ipostazei de profet.

Apoi, mi-a plăcut un detaliu de bucătărie internă pe care l-am remarcat după ce m-am orientat în a studia mai îndeaproape reacțiile spectatorilor. Deoarece am avut privilegiul de a participa la Oedip Rege la prima sa reprezentație, printre aceștia se numărau și principalii săi artizani, Declan Donnellan și Nick Ormerod. Dacă primul era vădit muncit de tracul pe care regizorii dedicați îl au la premieră, al doilea scruta cu privire de o vultur și cu o concentrare admirabilă tot ce mișca pe scenă, împărtășindu-i scurte observații asistentului de regie Laurențiu Tudor, care le nota cu promptitudine. Nu știu câți au ochit acest amănunt, dar mie acest proces de perpetuă rafinare a procesului artistic mi-a plăcut enorm.

Nu în ultimul rând, m-am cutremurat (dar și amuzat, de ce să mint), când Claudiu Mihail a dat atât de tare de podea cu sărmanul Eugen Titu, că mi-era că acolo rămâne.

Oedip Rege este mai mult decât teatru.

E zguduire în timp real.

Credit foto: Albert Dobrin.