La fel ca si numele orasului care ii seveste drept titlu, Samarkand de Amin Maalouf se afla la o rascruce. Nu la raspantia traseelor de caravane, ci la confluenta unor stiluri.

Cartea spune povestea unui manuscris de Omar Khayyam, de la scriere, contemporana cu evenimente sangeroase si tumultoase, pana la descoperirea si pierderea sa iremediabila in valtoarea fauririi Persiei moderne. As numi-o dublu roman istoric, dar vocea autorului se simte uneori prea puternic si prea didactic; as numi-o tratat de istorie, dar personajele sunt conturate, li se dau voci, li se insufla calitati si tare.

Daca Samarkand se sustrage unei tipologii clare, nici tu, in calitate de cititor, nu te poti sustrage naratiunii pasionante, in care evolueaza puternici si capriciosi oameni de stat si intelectuali care incearca sa se rupa de zbuciumul din jur.

Prima parte a cartii e cea care mi-a trezit mai mult interesul, e mai exotica si mi-a demonstrat ca patimile care au involburat istoria europeana nu au ocolit nici taramurile orientale, insa au avut forme specifice, dictate de cultura si religia specifice locului. Estul si Vestul par a fi mai asemanatoare decat se incapataneaza sa nege.

A doua parte e un pic mai arida si, as indrazni sa spun, mai tezista. Tabloul Persiei la pragul dintre secolele al XIX-lea si al XX-lea, care se zbate sa iasa din feudalism si sa porneasca pe calea modernitati, infruntand injonctiuni din partea unor mari puteri, mi-a lasat o impresie de deja vu recent. Egiptul, Libia, Irak-ul sau Afganistanul si-au rasturnat dictatorii, dar asta nu inseamna ca oamenii o duc mai bine, ci doar ca interese meschine, interne si externe, au liber la a se manifesta pe teritoriul lor.

Poate ca sunt eu sub influenta evenimentelor nelinistitoare din Ucraina sau a campaniei electorale care ne va sacai ceva timp de-acum incolo.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris (care, apropo, au transport gratuit) pentru o portie de trecut oriental, indepartat si recent.