Terapie prin sinestezie

By Iulian in Special 0 Comment

O chestiune care îi preocupă pe craioveni cu o mai mare intensitate de ceva vreme încoace este calitatea aerului.

Multe și diverse sunt probleme în această privință. Și atât de apăsate, încât eu însumi recunosc că au fost momente când smogul care s-a așternut asupra orașului mă descuraja să mai deschid fereastră și să aerisesc.

Știind că, în ciuda eforturilor crescând și meritorii ale comunității, situația nu se va ameliora prea curând, am început să analizez metode a-mi purifica aerul dinăuntru.

În ajutor îmi vine un dispozitiv mic și cochet – aroma difuzorul de la Aroma Land.

Sinestezia este îndeobște asociată cu poezia, însă nu mică mi-a fost surpriza (și plăcerea) de a constata că se poate aplica și tehnologiei.

Avem așa: un difuzor de aromaterapie (așadar olfactiv), care funcționează și ca umidificator, dar și ca difuzor cu ultrasunete (auditiv) și pe deasupra își mai și schimbă culoarea în timpul funcționării (vizual).

Această conjugare a simțurilor m-a ispitit să sting lumina, să picur câteva uleiuri hidrosolubile (produse tot de Aroma Land) în vasul acestui difuzor de parfum, să caut niște muzică indiană la sitar și să mă las transportat în lumea Vedelor.

Cred că am trăit astfel un crâmpei din senzațiile pe care le descria Michael Wood în superbul său documentar The Story of India, referitor la atmosfera primordială din templul Meenakshi din Madurai.

Asta fără măcar să mă dau jos de pe canapea.

Despre utilizarea în scop romantic a proprietăților acestui difuzor aromaterapie nu mai e cazul să vorbesc, e aproape de manual.

Deși risc să stârnesc dezaprobarea celor prin bunăvoința cărora am primit acest dispozitiv, nu îl recomand pentru birouri (nu că acum ar mai fi mulți pe-acolo).

Ar contribui la un aer de plăcută leneveală, iar asta ar dăuna productivității.

Iar angajatorii nu vor asta, cred.

Și că tot am pomenit de mama tuturor civilizațiilor, India, gama largă de uleiuri parfumate (57 la număr) pe care le găsiți la cei de la Aroma Land mi-a adus aminte de piața de mirodenii din Jaipur, despre care se spune că ar fi cea mai mare din lume, un loc unde simțurile sunt zdrobite de varietate și trimise în Nirvana direct.

12 pepite de AUR

By Iulian in Special 0 Comment

Avem un nou partid în Parlament – Alianța pentru Unirea Românilor a.k.a. AUR, iar filonul de glume e atât de bogat, că era păcat să nu extrag și eu puțin din el.

***

Meseria e brățară de AUR.

Tăcerea e de AUR.

Ce să mai, Epoca de AUR.

***

De-asta au purces conchistadorii către Lumea Nouă.

Pentru AUR.

***

Sediul partidului nou-intrat în Parlament are porți hAURite.

***

Știți cine e finanțator la AUR?

El Dorado.

***

Printre dentiști deja se discută că va reveni moda dinților de AUR.

***

Intrarea AUR în Parlament este aur curat pentru calamburiști.

***

Următorul film James Bond va fi un remake de Goldfinger, în care un geniu al răului vrea să pună mâna pe AUR.

***

Rusia nu ne-a înapoiat tezaurul, dar ne-a dat AUR.

***

La Casa Poporului, celor de la AUR li se va repartiza seiful din bunker-ul lui Ceaușescu.

***

Românii, săraci, dar au inimă de AUR.

***

De mâine toate partidele vor începe goana după AUR.

***

E bine, totuși, că la AUR numărul de parlamentari nu e egal cu numărul atomic.

Cruciada copiilor

By Iulian in Filme 0 Comment

Cum receptează copiii războiul?

Depinde în ce tabără sunt – a învinșilor sau a învingătorilor.

În funcția de asta se schimbă stilul, mesajul și deznodământul.

Însă anumite trăiri specifice vârstei rămân universale.

Este concluzia pe care am extras-o din paralela a două filme remarcabile care prezintă experiențe ale unor puberi în vâltoarea celui De-al Doilea Război Mondial.

Die Brücke se petrece într-un orășel german spre finele conflagrației și este povestea unui grup de băieți cărora de-abia le-au mijit tuleiele și li s-au deșteptat impulsurile sexuale, înrolați și instruiți de mântuială pentru a apăra urbea de valul invaziei Aliate.

Deși tușele psihologice pe care scenariul și regia le trasează fiecăruia mi s-au părut un pic stângace la început, odată ce absurda acțiune cazonă ia avânt, filmul devine semnificativ mai intens, mai inteligent și mai puternic.

Realizat în 1959, deci la o distanța în timp suficient de mare pentru a accepta greșelile trecutului, dar suficient de mică pentru a nu le uita, Die Brücke este și o tentativă expiatoare. Mulți adulți din film înțeleg stupiditatea și futilitatea războiului și, deși o servesc de formă o doctrină muribundă, nu se agață de ea, încercând să îi protejeze pe cei tineri de propria naivitate.

Cel mai interesant aspect este cum evoluează percepția asupra grupului de adolescenți; o bucată de vreme fiecare dintre ei beneficiază de un dram de individualizare și de propriul set de demoni și angoase pe care le are de înfruntat, dar, odată ajunși în uniformă, cu greu îi mai poți distinge. Iar în toiul luptei, deloc.

O lecție de neuitat asupra modului cum războiul anihilează individualitatea și înăbușă orice fărâmă de bun-simț.

De cealaltă parte, Hope and Glory, scris, regizat și produs de John Boorman (care ne-a mai oferit și tulburătorul Deliverance) benefiază nu doar de confortul învingătorului, ci și de acea estompare a neplăcerii pe care numai timpul o poate aduce.

În plus, personajele sunt extraordinar de bine reliefate, în frunte cu puștanul din rolul principal, alter ego vag autobiografic al cineastului, jucat cu adorabilă naturalețe de Sebastian Rice-Edwards.

El și ai lui sunt departe de teatrul de război propriu-zis, dar înfruntă pericolele bombardamentelor și privațiunile de tot felul, însă asta nu îl împiedică să ducă o viață de puștan obișnuit, cu efemere conflicte și reconcilieri cu alții de vârsta lui și cu nedumerirea în fața reacțiilor adulților, care își văd Erosul stimulat de Thanatos.

Nu e nimeni animat de vreo fervoare patriotică în Hope and Glory (așa cum rămân câteva personaje din Die Brücke), iar unele practici ale mobilizării civililor sunt prezentate chiar ironic, însă în umorul și candoarea pe care le degajă atitudinea atât a celor mari, cât și a celor mici se simte acel spirit pe care nu l-au înfrânt șrapnelul și sacrificiile, așa cum catedrala St. Paul a rezistat semeață într-o Londră în flăcări.

Două filme mari, unul trist, altul vesel, despre viața copiilor în război.

Două filme pe care au nevoie să le vadă adulții, pentru ca ai lor să nu mai treacă prin asta.

De prin lume adunate (2)

By Iulian in Intre vizual si conceptual 0 Comment

Încă o serie de imagini care mi-au ieșit în cale în peregrinările mele mai mult sau mai puțin depărtate:

Rămășițele unei declarații politice
Orice pictor suprarealist ar râvni la o imagine ca asta
Tramvaiele din Craiova ne spus ca Mihai Viteazul era neam cu Darth Vader
Un copil mi-a atras atenția asupra acestei imagini: Uite o familie de pomi!
Feerie în negativ
Un rastafarian la conacul Bibescu
De ce i-a fascinat arta Africii negre pe Brâncuși, Picasso și alții
Zâmbetul pe care îl găsești te miri unde

Metempsihoză dinspre comunism

By Iulian in Carti 0 Comment

A scrie proză scurtă ca parte a unui experiment controlat e ceva, a construi un roman compact e altceva.

Dincolo de multe alte motive, cred că ăl mai puternic impuls de a citi Cimitirul trandafirilor al amicului Cristi Nedelcu a fost curiozitatea de a descoperi cum s-a comportat literar de data aceasta.

Ce am constatat rapid e o ambiție olimpiană față de cea ludică din Graffiti. Aici avem două planuri temporale, similare, dar și distincte, care converg, dar și deviază, cu tranziții subtile de la voce narativă la alta, tehnică pe care Cristi o stăpânește uimitor de bine, aducându-mi aminte, iar asta e o realizare formidabilă în sine, de Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa.

Povestea în stil doppelgänger este a unor triunghiuri amoroase, cu neveste adulterine și cam turnătoare de istorici naivi. Ca unul care a studiat la o facultate cu un asemenea profil și a intrat în contact cu specimene umane precum cele care brăzdează narațiunea lui Cristi Nedelcu, nu-mi voi refuza plăcerea de a-l trage de limbă la proxima ocazie, în încercarea de a afla cât s-a folosit de materie primă reală și cât a plăsmuit singur în această privință.

Nobelizatul V.S. Naipaul a învolburat apele egalității de gen când a declarat că ar ghici din prima dacă o mostră de proză e scrisă de un bărbat sau de o femeie, evident, cu o tentă derogatorie față de sexul opus lui. Bănuiesc că nu i-ar fi fost greu să intuiască în vocile feminine ale lui Cristi condeiul și viziunea unui mascul, indiferent cu câte nuanțe și elucubrații specifice ar îmbrăca autorul personalitățile acestora.

Și mai curios sunt dacă amicul Cristi a fost bruftuluit de nevastă sau a primit proteste ardente din partea unor urmașe ale Evei.

Ce îi reproșam la volumul anterior era apăsarea cu care îmbibă proza de referințe culturale greu accesibile altcuiva decât unui intelectual pătimaș cum este el însuși (de apreciat că au dispărut notele explicative de subsol, să muncească aceia care vor să se dumirească). Iar unele explicații devin uneori exagerat de didactice, ca să nu zic pedante, precum ale lui Tolstoi în Război și Pace.

Cristi, mai puțină filosofie și mai multă dramă, te rog, că sexul este din belșug și ți-a ieșit la fix, un hop riscant de trecut pentru orice scriitor care se aventurează pe tărâmul ăsta.

Sper să nu înșel, dar Cristi Nedelcu declara undeva că perioada asta pandemică, fără precedent ca provocare socială și emoțională, i-a catalizat finalizarea romanului, care adăsta neterminat de ceva timp.

De aici să izvorască, oare, tonul acela pesimist de la finalul cărții?

S-au acumulat destule întrebări la Cimitirul trandafirilor.

Dar rolul literaturii autentice este să interogheze mai mult decât să răspundă.

Iar Cristi Nedelcu exact de-asta a produs.

România de care nu mai scăpăm

By Iulian in Filme 0 Comment

De 1 decembrie simt obligația morală să vorbesc despre un film neaoș, așa că am ales unul care comprimă multe dintre apucăturile românismului contemporan – Sieranevada.

Povestea este simplă și, în același timp, greu de rezumat.

La un parastas, într-un apartament de câteva camere, se adună membrii unei familii, vecini și prietenii apropiați, iar personalitățile și idiosincraziile fiecăruia se manifestă plenar în discuții și interacțiuni pasive-agresive, aluzive sau declamatorii.

Regizor și scenarist, Cristi Puiu îngroașă voit tușele psihologiei. Se vehiculează multe prostii sau teorii și se descarcă multe traume la astfel de evenimente, dar nu atâtea.

În caz că vreți să știți, aici se discută o teorie a conspirației

Însă, tocmai pentru că reușește o asemenea sinteză și pentru că totul evoluează organic într-un spațiu restrâns, pe care îl exploatează cu abilitatea unui Hirokazu Koreeda (vezi Shoplifters), Cristi Puiu merită toate laudele.

Indiferent ce părere aveți despre el de când cu pandemia, aici este cineastul în deplin control al meșteșugului său, că arta nu prea îmi vine a-i spune.

Iar elogiile se extind și la adresa modului cum a lucrat cu actorii. Alegerile interpreților au fost la țanc, iar combinațiile de dueluri și sarcasme mi-au provocat acel unic amestec de amuzament și disconfort pe care numai viețuirea în România o poate cataliza.

Mi-e drag să-mi aduc aminte că am văzut-o pe Dana Dogaru pe scena Naționalului din Craiova

Acțiunea, sau lâncezirea ei, sunt cumva centrate pe figura de o impecabilă placiditate a lui Mimi Brănescu, care demonstrează că abilitățile-i de textier (dacă prindeți pe undeva Insomniacii, s-o vedeți neapărat, e nepermis de comică) vin dintr-o excelentă înțelegere a ce înseamnă să te transpui într-un personaj.

Aș avea cuvinte frumoase despre modul urât în care se manifestă fiecare dintre ceilalți membri ai distribuției, dar o să mă limitez în a o aminti pe o mare doamnă a scenei și ecranului, Dana Dogaru (tonul din scena cu costumul de pomană e minunat), precum și pe Andi Vasluianu, care are acea apariție meteorică și explozivă demnă de un Oscar pentru rol secundar veritabil, nu cel deghizat astfel, deși este principal, tertip la care se recurge din ce în ce mai mult peste Ocean.

Drama existenței urbane românești – locul de parcare

Aș fi comparat Sieranevada cu o ”corabie a nebunilor”, dar mi-am adus aminte ce mi-a zis un coleg de facultate, care a refuzat cu obstinație să se urce într-o barcă de pe lacul din Parcul ”Nicolae Romanescu”.

Noi, românii, n-am avut niciodată vocație de navigatori!

Așa că o să spun că Sieranevada este acea Românie de care nu mai scăpăm.

Întrebarea este:

Oare vrem asta?

Eu nu sunt convins.

Și nu cred că vorbesc doar în nume propriu.

La mulți ani, România!

Ținem la tine și la ai tăi, așa cum țin cei din Sieranevada unii la alții.

Într-un mod defect, dar sincer.

M-a uns pe suflet colecția aia extinsă de la Biblioteca pentru toți

Speranța rodește mai greu pe teren stâncos

By Iulian in Filme 0 Comment

Prima decadă a filmelor ruse post-sovietice este una aparte.

Până ca țara să alunece pe panta autoritarismului, exista un curent de entuziasm (în limitele fatalismului rus, bineînțeles), care anima speranța că se vor exorciza numeroșii demoni ai unui trecut încărcat de tragedii.

Și Andrey Zvyagintsev încearcă același lucru mai recent, dat tonalitatea sa este mai întunecată și semnificativ mai pesimistă.

Kavkazskiy plennik (Prizonierul munților) se înscrie în efemeră rază de lumină care a brăzdat cinematografia din Rusia.

Povestea este una pe care și Hollywoodul a exploatat-o în mod repetat: în timpul conflictului din Cecenia, doi soldați ruși sunt luați prizonieri în urma unui raid al localnicilor, cu scopul de a fi folosiți de un lider tribal drept monedă de schimb pentru fiul său, ostatic în partea cealaltă.

Ce impresionează rapid este caracterul autentic al cadrului natural și arhitectural unde se construiește această parabolă a reconcilierii și barierelor ei.

Filmat de Sergei Bodrov, același cineast care ne-a oferit Mongol, într-un aul (sat montan specific zonei Caucazului) din Daghestan, nu departe de teatrul de operațiuni real al încleștările ruso-cecene, Kavkazskiy plennik te face să simți frumusețea aspră a înălțimilor, aerul tare de la mii de metri altitudine și combinația fascinantă de violență și umanitate distilată a localnicilor.

În acest peisaj veridic din punct de vedere etnografic, interpretările celor doi protagoniști se depărtează și mai mult una de alta.

Ca ofițer ros de cinism, Oleg Menshikov, unul dintre preferații lui Nikita Mihalkov, apasă prea mult pe vastu-i arsenal actoricesc și pare o figură shakespeariană transplantată artificial într-o narațiune laconică.

În contrapunct, Sergei Bodrov Jr., fiul regizorului (uite că e bun nepotismul câteodată!), este mai scump la vorbă, iar personajul său pare chiar încet la minte.

Dar între el și aceia care îi țin securea deasupra capului se naște acea legătură umană care depășește orice bariere lingvistice, politice sau culturale.

În el și în superba Susanna Mekhraliyeva, o adolescentă minionă, dar cu o maturitate adorabilă, se conturează acel ideal pe care l-am văzut pretutindeni, de la Romeo și Julieta la Ghost Dog: Way of the Samurai sau Mandariinid.

În paralel, ni se oferă și o superbă pledoarie duală asupra abnegației de care sunt în stare părinții.

Întâlnirea dintre cei doi oameni, pe care îi desparte o lume, dar îi leagă această simplă ipostază, este unul dintre momentele în care Kavkazskiy plennik atinge sublimul. Și mai frumos este că scena n-are nimic grandios, nu e pregătită de vreo muzică bubuitoare și de un montaj alert.

Dar n-are cum să treacă neobservată.

Speranța rodește mai greu pe teren stâncos.

Dar, precum acei pini încăpățânați, care se strecoară printre crăpături de stânci nemiloase, chiar și acolo au prins rădăcini firicelele care țin omenirea să nu cadă în prăpastia cruzimii, prostiei și intoleranței.

Adiós a un genio loco!

By Iulian in Filme 0 Comment

Spune Kusturica la un moment dat în eseul său despre Maradona:

Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost sigur revoluționar.

Aici e singurul moment în care regizorul sârb se înșală.

Altminteri, Maradona by Kusturica face tot ce e nevoie:

Are ruperi de ritm.

E ireverențios.

E dinamic.

E irezistibil.

E uimitor.

E neobrăzat.

E egocentric.

Are atingerea geniului.

Adică e spiritul lui Maradona însuși.

Există un documentar mai recent, realizat în 2019 de Asif Kapadia, care este o privire mai lucidă asupra lui Diego Armando Maradona.

Acesta este, însă, un panegiric construit de un om care nu ocolește onestitate, despre un altul care nu se sfiește să o afișeze (mărturiile sale despre dependența de droguri sunt la fel de puternice precum Requiem for a Dream).

Numai un artist mare îl poate desluși pe un altul.

Și numai un artist poate înfățișa un cult și se poate lăsa absorbi de el, fără a-și pierde identitatea.

Citez din memorie spusele unui istoric despre Fidel Castro, pe care Maradona l-a adorat:

Cu bune și rele, este una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Este unul dintre ultimii giganți ai trecutului recent.

Secolul al XXI-lea se întrevede a fi al oamenilor simpli.

Însă ne vom întoarce mereu asupra veacului trecut, acela al figurilor colosale.

Iar printre aceștia se va afla întotdeauna și Diego Armando Maradona.

Această din urmă imagine este parte a unui portret vizual realizat de cei de la BBC.

Am avut de-a face cu un scriitor

By Iulian in Carti 0 Comment

Ce este un scriitor?

Povestitor? Portretist? Peisagist? Confesor? Penitent? Învățător? Învățăcel? Demiurg? Imbecil vierme de pământ? Magician al cuvintelor? Birocrat al buchiilor? Alchimist al metaforelor? Designer de puzzle-uri? Detectiv de sentimente? Telescop? Microscop?

Oricare dintre cele de mai sus și mult mai multe, în combinații de n luate câte k.

Eu nu sunt scriitor, dar, conform butadei, știu să-l recunosc pe unul când îl văd.

Iar Norman Manea este unul dintre aceștia.

Întoarcerea huliganului, romanul care l-a făcut celebru și, lăudat fie-mi calamburul, hulit, este o demonstrație a caleidoscopicului rol al celui care alege să se exprime prin condei sau versiunile-i mai moderne, tastatura și Word-ul.

Cartea e o cronică a vieții sale, deloc structurată, puternică filtrată subiectiv dar care punctează trei mari etape – Holocaustul transnistrean, zbaterile în socialism și ambivalența emoțională a unei efemere revederi a meleagurilor strămoșești, în condițiile unui exil transatlantic,

Valoare documentară? Există, dacă te chinui să cerni fapte.

Orientare ideologică? Există, în special în stil apofatic, adică deslușim ce nu-i place vocii auctoriale.

Sinceritate? Există, în limitele autoamăgirii de care fiecare dintre noi e capabil.

Până la urmă, am extras din Întoarcerea huliganului ce a rezonat cu personalitatea mea, entitate pe care o pot defini, dar niciodată îndeajuns.

Ce e sigur, totuși, e că am avut de-a face cu un scriitor.

Vodevil impresionist

By Iulian in Filme 0 Comment

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.