Joaca începe la Sumer

By Iulian in Jocuri 0 Comment

În cartea foarte documentată și captivantă din prim-planul imaginii de mai sus, S.N. Kramer susține că multe dintre practicile prezentului civilizat, inclusiv pusul de pile pentru elevii mai leneși, s-au născut în Mesopotamia antică.

Ar putea exista, bineînțeles, păreri care să proclame parteneriatul cel puțin egal al Egiptului, însă există măcar un domeniu în care Sumerul are întâietate – jocurile de masă.

Cel mai vechi astfel de joc a fost descoperit într-unul dintre mormintele mai-marilor orașului Ur, motiv pentru care a fost denumit Jocul regal din Ur.

Când Leonard Woolley l-a readus la lumină după 4500 de ani (da, ați citit bine), regulile erau practic necunoscute și au fost subiect de speculații timp de decenii.

Asta până de curând când, în tezaurul de tăblițe de lut de la British Museum, Irving Finkel, un cercetător cu înfățișarea și strălucirea intelectuală a unui Dumbledore, a dat peste una care conținea un set de reguli.

Mare a fost surpriza și plăcerea tuturor de a constata că se potriveau perfect acelui frumos și misterios artefact dezgropat la Ur!

Povestea și regulile Jocului regal din Ur sunt subiectul unei partide demonstrative dintre Irving Finkel și un tânăr vlogger, pe care o puteți urmări pe Youtube aici. E o experiență savuroasă și educativă.

Înainte de a trece la impresiile-mi nemijlocite, mai fac o paranteză pe care mintea mea de adept al muzei Clio a elaborat-o chiar în aceste momente.

Ca și în alte privințe, și în cea a jocurilor există o rivalitate între Egipt și Mesopotamia.

Egiptenii avea propriul joc, numit Senet, însă, pentru că era puternic îmbibat cu valențe religioase, a rămas limitat ca uz și nu a depășit fruntariile civilizației Nilului, exact cum hieroglifele n-au devenit alfabetul Orientului Apropiat și Mijlociu din Antichitate, bătute zdravăn la capitolul practic de cuneiforme.

Jocul regal din Ur deschide o poartă prin care poți călători în timp. Așa se exprimă Irving Finkel și îl susțin întru totul.

Este exact senzația pe care am trăit-o la prima partidă.

Jocul regal din Ur este o combinație de table (al cărei strămoș este întrucâtva) și Nu te supăra, frate!, însă, deși mecanismul de desfășurare este simplu, este atât de antrenant, încât înțelegi de ce s-a răspândit în bazinul mediteraneean și chiar până în India și de ce a fost ocupație de timp liber preferată până în perioada romanilor.

Utilizând un soi de zaruri mai simple, este dominat de hazard, însă modul cum îl exploatezi îți pune mintea și nervii la grea încercare.

Uitați-vă, de pildă, la imaginea de mai jos.

Cele două perechi de piese din planul mai îndepărtat stau în zone sigure. Cine face primul o mutare se expune.

Dar nu poți stă în găoace la nesfârșit, nu?

Jocul regal din Ur te pune în fața foarte omeneștii dileme de a alege când să rămâi în spate și când să gonești mâncând pământul.

Iar deznodământul nu e niciodată pe măsura succesului inițial. Poți suferi tantalic cu o ultimă piesă pe buza refugiului, precum cele din planul apropiat al imaginii, și să vezi cu jale cum norocul nu te ajută defel.

A experimenta neputința este o lecție în sine.

Jocurile de societate sunt una dintre marile mele pasiuni, pe care voi continua să o gust și 2021.

Iar așa cum în Parlament orice nouă sesiune este prezidată de decanul de vârstă al aleșilor poporului, și sesiunea mea ludică din noul an va fi deschisă negreșit de Jocul regal din Ur.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o plăcere intelectuală care m-a mai și transportat înapoi în timp!

Masă pentru noi

By Iulian in De prin satul planetar 2 Comments

Se spune că recunoștința și generozitatea sunt printre cele mai sănătoase obiceiuri.

Și, ca niciodată în trecutul apropiat, am avut nevoie ca mulți, cât mai mulți dintre noi să le manifeste.

În aceste condiții de pandemie, văzând cum cei de la Betano au înțeles fie călăuziți de ele, îmi cimentez impresia că societatea românească dobândește acea maturitate la care râvnim de atât timp.

Pe lângă o donație de 100 000 de euro către Crucea Roșie, pentru achiziționarea de echipamente urgente și necesare pentru spitalele din România, Betano a intuit că există unele domenii de activitate greu lovite de perturbarea ritmului normal al vieții.

Așa s-a născut inițiativa Masă pentru Doi, prin care Betano, cu largul concurs al Asociației CSR Nest, aduce împreună două categorii profesional-economice greu încercate: personalul medical și sectorul HoReCa.

Timp de 30 zile, aceia care trudesc în spitale, înfruntând virusul și epuizarea, vor avea parte de meniuri calde, variate și gratuite, furnizate de 15 restaurante și afaceri mici locale care întrunesc toate avizele și certificările necesare.

Cele 5 spitale care vor beneficia de câte 100 de meniuri zilnice sunt: Spitalul Clinic de Urgență „Sf. Ioan” București; Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu” București; Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova; Spitalul Județean Cluj; Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara.

În total, 15 000 de porții de mâncare gratuite. După ce, atâtea luni de stat cu ochii pe mii de cazuri zilnice, parcă un număr ca ăsta sună și mai bine.

Mai multe detalii despre acest proiect dătător de speranța puteți găsi aici.

O singură mențiune mai am de făcut.

Ar trebuie să se numească Masă pentru noi.

Pentru că noi toți avem de câștigat.

Glorie răzuită de pe o capodoperă

By Iulian in Filme 0 Comment

Vă rog să vă uitați la imaginea de mai sus.

Nu ca să smulg laude, ci pentru a sublinia un aspect esențial în prezentarea peliculei Mank a lui David Fincher.

Pentru mine, Citizen Kane nu este doar un film mare, este un film de suflet.

Un film pe care l-am văzut de multe ori, inclusiv însoțit de comentariile unor Roger Ebert sau Peter Bogdanovich.

Un film pe care l-am răsucit din toate părțile, care și-a dezvăluit la fiecare vizionare noi detalii și simboluri, pe care le-am dibuit singur sau ghidat de alții.

Un film căruia nu îi poți găsi un înțeles definitiv, iar tocmai acesta este marele său înțeles.

În atare condiții, am putut să absorb cât mai multe dintre trimiterile intertextuale din producția cea recentă.

Am surâs la micile scene care le recreează pe cele din Citizen Kane, am identificat așa-zisele surse de inspirație ale situațiilor și personajelor, am prins conturul narativ prin care protagonistul se dezvăluie psihologic din interacțiunile cu alții, am regăsit jocul luminii și umbrelor și construirea cadrelor.

Însă, dacă tai acest cordon ombilical, prin care Mank își trage mult din seva sa creativă, filmul rămâne cam golaș și dezorientat.

În dulcele spirit al revizionismului pe care Hollywood-ul l-a manifestat întotdeauna, dar care a luat amploare recent, narațiunea modernă nu îl mai urmărește pe cineastul polivalent Orson Welles, ci pe scenaristul Herman J. Mankiewicz, care a venit cu scheletul inovator al poveștii devenită ulterior Citizen Kane.

Aici se cuvine a face o precizare. Deși Mank e destul de convingător în a vinde ipoteza că personajul jucat aici de Gary Oldman este principalul autor, există dovezi multiple, printre care o versiune a scenariului cu peste două sute de adnotări ale lui Orson Welles, că acesta din urmă și-a pus amprenta decisivă asupra formei finale a ce se spune și se întâmplă în producția din 1941.

Până la urmă, pe cine a prigonit William Randolph Hearst mai mult: pe Orson Welles sau pe Herman J. Mankiewicz, Iuda care a dat din casa unde a mâncat o pâine cu caviar o bucată bună de timp?

În plus, dacă urmărești filmografia ulterioară a lui Welles, cu stilistica, emfaza, egocentrismul și ambiguitățile ei, paternitatea capodoperei din 1941 nu mai e subiect de dubiu.

Citizen Kane este al lui Orson Welles.

După ce am clarificat această controversă, mai e ceva prin care Mank poate viețui pe cont propriu?

Răspunsul este un da cu oarecare mențiuni.

Hollywood-ul reconstituit de David Fincher este unul în care politica este bine impregnată, dar cu o ideologie inversă. Dominată de marii moguli ai studiourilor, precum David o. Selznik, Louis B. Mayer sau Irving Thalberg, lumea filmului este una a exploatării și manipulării, iar orice inițiativă de stânga e atacată cu ferocitate.

În acest univers al butaforiei și petrecerilor luxoase se mai găsește câte un Don Quijote deloc glorios, precum Mankiewicz al lui Oldman.

Alcoolic înveterat, condeier cinic, scenaristul este și un soț tandru sau un coleg plin de compasiune, în special față de de masa celor care trudesc și nu se regăsesc pe niciun afiș.

Fiecare dintre aceste felii ale personalității sale se relevă treptat și uneori chiar contradictoriu, iar aici nu mă sfiesc să laud inteligența cu care scriitura lui Jack Fincher a refăcut cel mai important și înălțător mesaj din Citizen Kane.

Că un om este un poliedru din care fiecare dintre noi nu vede decât o latură, două.

Modul strălucit cum Gary Oldman duce toată această încurcătură de emoții amestecate este principala calitate cu care Mank încearcă să iasă de sub umbra uriașă a operei la care se referă.

Cu el și cu Amanda Seyfried, filmul poate spera la o posteritate independentă. Dacă în privința protagonistului, suntem discret manipulați în a-l plăcea în ciuda defectelor, în ceea ce o privește pe ea, avem libertatea de a alege.

E o starletă mediocră și prostuță, ținută în lumina reflectoarelor de patronajul unui bătrân bogat și influent?

Sau e un suflet măcinat de dorința de a reuși, dar și de dorința de a fi autentic?

Acul impresiei variază, iar interpretarea lui Seyfried (poate cea mai sigură din viitoarele nominalizări la care filmul râvnește) îi dă câte un zvâc în ambele direcții.

Spuneam mai sus că un spectatorr care n-are treabă cu Citizen Kane ar privi Mank cam chiorâș.

Însă membrii Academiei au o pasiune pentru creațiile despre propria lor lume, așa că ne vom întâlni cu acest film la Oscarurile de la anul.

Mizez cu un grad ridicat de certitudine pe scenariul original, care beneficiază de argumentul unei povești de sprijin de toată frumusețea (scris de Jack Fincher, decedat între timp, acum mai bine de douăzeci de ani și pus în scenă de însuși fiul său), și pe Amanda Seyfried la cea mai bună actriță în rol secundar.

La secțiunea actor în rol principal, vreo trei locuri sunt deja arvunite (Sir Anthony Hopkins, Delroy Lindo, Chadwick Boseman), așa că Oldman are de muncit pentru o nominalizare.

Bănuiesc că David Fincher o să apară pe lista regizorilor, precum și multe dintre aspectele tehnice pe care le asamblează cu multă știință și precizie.

Iar filmul va concura negreșit pentru premiul suprem.

Îl și merită?

Cu riscul de a părea urâcios, o să spun că, dacă n-a câștigat Citizen Kane în 1942, ar fi o nedreptate să triumfe o odrasla vitregă a sa în 2021.

Cât de abscurd poate ajunge Hollywood-ul?

Nu e nevoie să răspundeți.

Lungimea nu contează

By Iulian in Filme 0 Comment

Sunt filme care nu fac istorie în cinematografie, dar sunt o parte atât de importantă a ei, încât a le ignora este o vătămare a propriei condiții de cinefil.

2020 îmi va rămâne în memorie prin multe, destule neplăcute, însă va fi și anul care îmi va readuce în minte La jetée.

Un film experimental de aproape o jumătate de oră, pe care, câteva decenii mai târziu, Terry Gilliam l-a luat și l-a lungit în 12 Monkeys, unde a pus în valoare fundul lui Bruce Willis și talentul lui Brad Pitt.

Însă creația din 1962 a lui Chris Marker rămâne cea primordială, cea care mișcă, înfioară, surprinde și încântă.

În subteranele unei lumi post-Apocalipsă Nucleară (același climat de teroare latentă în care a apărut și Dr. Strangelove…), puținii supraviețuitori duc o existență deznădăjduită. Singurul firicel de speranță este călătoria psihică în timp, soluție prin care orfanii prezentului speră să prevină oroarea trecutului.

Calea către reversul cronologiei interioare este a amintirilor, iar protagonistul este cel care rezistă cel mai bine supliciului, agățându-se de o o figură feminină enigmatică.

Evoluția relației dintre cei doi este de o frumusețe sublimă și prilejuiește poate cel mai înalt moment pe care care l-a atins cinematografia în deja îndelungata sa existență.

Însă acel punct de zenit n-ar fi posibil fără o alegere stilistică irepetabilă.

În terminologia anglo-saxonă, un film este denumit ”moving picture” – imagine în mișcare, un kinetoscop care a ajuns la un moment dat să ascundă însăilarea mecanică de percepția umană.

La jetée se întoarce la această origine a celei de-a șaptea arte și o adoptă apăsat. Acțiunea constă dintr-o succesiune de imagini alb-negru, impecabil alese pentru sugestivitate.

Lor li se adaugă celălalt organ vital prin care un film respiră viață – sunetul.

Vocea naratorului și efectele sonore umplu aparenta imobilitate vizuală, rezultatul, departe de a fi anacronic, fiind deopotrivă de poetic și tensionat, iar privitorul are meritul de a contribui cu propriul angajament afectiv și cognitiv la conturarea unei capodopere.

Mi-am impus întotdeauna să folosesc acest cuvânt cu zgârcenie.

Însă acum nu simt că sunt generos folosindu-l.

E o simplă constatare.

Terapie prin sinestezie (2)

By Iulian in Special 0 Comment

Sărbătorile de anul acest vor fi puternic văduvite din punct de vedere social.

Mai vine și tulpina a noua de Covid să dea o lovitură serenității atât de necesare perioadei.

Ce e de făcut?

Căutăm metode alternative de a pune mintea în acea stare de fină beatitudine de care am nevoie pentru a da piept cu un 2021 care rânjește de după 2020 cu un aer sardonic.

Având la dispoziție aroma difuzorul de la Aroma Land, m-am prefăcut într-un fel de alchimist intelectual și pornind de la câteva uleiuri parfumate, am scornit niște experiențe sinestezice de mai mare frumusețea.

Cu aroma de portocale m-am lăsat cuprins de nostalgia din superba povestire Mandarinele de Ryūnosuke Akutagawa, un autor japonez deosebit, care merită descoperit dincolo de capodopera sa, Rashōmon, căreia i-a fost asigurată nemurirea de ecranizarea strălucită a lui Akira Kurosawa.

În tot acest timp, pe fundal a rulat Dragostea celor trei portocale de Serghei Prokofiev, operă satirică, dar nu lipsită de lirism.

Altă zi a fost dedicată mărului, fruct pe care eu îl ador, dar căruia episodul petrecut în Grădina Edenului i-a conferit o faimă cam proastă. Mântuirea a venit de la unul dintre aceste uleiuri aromaterapie, care și-a combinat izul cu lectura cărții lui Emil Rebreanu, Adam și Eva, pe care unii o pun mai prejos decât marile sale romane, dar pe care eu o apreciez în mod deosebit pentru tușele rapide prin care scriitorul redă fiecare dintre epocile istorice pe care le parcurge o dragoste nemuritoare.

Deoarece Pasărea de Foc se hrănea cu mere de aur, creația de neuitat a lui Igor Stravinski a fost alegerea firească pentru partea sonoră a acestei experiențe multisenzoriale.

Printre uleiurile aromaterapie pe care mi-a fost dat să le încerc s-a numărat și cel de scorțișoară, una dintre acele mirodenii care i-am împins pe europeni la a înfrunta necunoscutul și mările pentru a o procura. Așa m-am reîntors la un minunat album editat de Larousse, Mari exploratori, și am lecturat capitolele despre Columb, Vasco da Gama sau Magellan, legănat de 1492: Conquest of Paradise, album de excepție al lui Vangelis, pe care Oscarurile l-au ocolit, dar nu și prețuirea posterității.

Un mare păcat al oricărui final de an este că unii se îmbată și se îndoapă.

Am făcut-o și eu, dar altfel:

M-am îmbătat cu arome diverse și m-am îndopat cu bunătățile culturii universale.

Sărbători fericite și sigure tuturor!

Documentar pe steroizi

By Iulian in Filme 0 Comment

Chiar mai deunăzi citeam o știre despre cum Rusia a primit iar niscaiva suspendări pentru încălcări flagrante ale unor reguli anti-doping.

După ce am văzut Icarus nu îmi mai tresare nicio celulă de la vreun mușchi al feței când aud așa ceva.

Dezvăluirile cu care m-a plesnit acest thriller deghizat în documentar m-au făcut să-mi țin falca, să nu cadă de tot.

Debutul e inedit în sine: protagonistul, regizorul Bryan Fogel în persoană, ciclist amator și un tip care nu ezită să-și pună fundul la bătaie (la propriu), hotărăște să se îndoape cu stimulente ilegale în mod controlat, sub îndrumarea unui profesionist în domeniu, pentru a vedea dacă îi crește performanța și dacă e dibuit la teste anti-doping.

Acest experiment biochimic îl pune în legătură cu Grigori Rodchenkov, șeful laboratorului de testare din Moscova, iar de aici lucrurile primesc o injecție de testosteron narativ, iar firul dezvăluirilor (însoțite de o coloană sonoră care ar face peliculele de gen să crape de invidie) ne poartă prin Alpii francezi, prin Berna, prin New York sau prin preajma Kremlinului.

Dabălousevăn, lasă-ne, frate, nu mai avem nevoie de serviciile tale!

Iar dacă isprăvile lui James Bond se încheie cu salvarea omenirii și o scenă fierbinte (ciuntită la montaj) cu tipa aia care supraviețuiește și nu e rea, Icarus a condus la sancțiuni majore asupra atleților ruși, precum și demascarea unei veritabile politici de stat, care face din medaliile olimpice un mega-instrument de propagandă.

Dacă ar fi fost un rol, figura lui Grigori Rodchenkov se solda fără doar și poate cu un Oscar. Pendulând între voioșie și fatalism, între ironie și gravitate, specialistul anti-doping, el însuși vinovat de construirea sistemului de furăciune, este rusul așa cum îl știm de când lumea.

Dar este, totodată, și acel personaj care apare pe ici, pe colo în istorie și care, mânat de o forță interioară greu de explicat în cuvinte, înclină vremelnic balanța de partea adevărului.

Lumea îi slăvește pe lideri și pe cuceritori.

Hai să ne abatem puțin și să înclinăm un moment capul în cinstea unor oameni precum Grigori Rodchenkov!

Icarus a fost o experiență uluitoare, revelatoare, înspăimântătoare, dar mi-a dat și o iremediabilă palmă după ceafă.

De pildă, îmi propusesem ca în seara asta să privesc semifinalele Campionatului European de Handbal Feminin.

O s-o fac, dar perdeaua trasă de film de pe urâciunea din spatele sportului mare nu îmi mai poate acoperi cu totul iluzia că asist la o luptă dreaptă.

La grande bellezza

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu trebuie să fii mascul feroce și nici măcar heterosexual pentru ca Sophia Loren să ți se pară frumoasă.

Uitați-va numai la cum arată în această peliculă a lui Jean Negulescu.

Cu un talent imens care reușește să îi potențeze nurii, această actriță de legendă nu mai avea nevoie de un monument de rămas bun.

Ni se oferă, totuși, acest privilegiu prin intermediul unui film semnat chiar de fiul său, Edoardo Ponti.

Dragostea filială răzbate din modul cum este construit La vita davanti a sé – povestea bazată pe sublimul roman al lui Romain Gary este adusă la zi, într-un oraș italian multicultural, punct de confluență al imigranților și marginalilor de tot felul, însă Sophia Loren pare a fi o zeitate care plutește deasupra a toate.

Fiecare scenă care beneficiază de augusta-i prezență este ca o chemare la a conștientiza prețuirea pe care merită să o avem față de această impunătoare zeiță a eleganței.

Madam Rosa pe care o întruchipează o fi o prostituată îmbătrânită și îngrijitoare de plozii ai colegelor de breaslă mai tinere, dar e întotdeauna cochetă, chiar și în cele mai dureroase momente.

La orice sex-simbol ajuns la 86 (!) de ani, așa ceva ar fi părut ridicol.

La Sophia Loren totul e naturalețe.

Declanșarea mecanismelor mnezice față de frumusețea ei nu umbrește latura interpretativă. De fapt, e uimitor cum Sophia Loren nu ezită să se folosească de etatea-i înaintată pentru a conferi personajului o dureroasă complexitate emoțională, așa cum aud că ar fi reușit și Sir Anthony Hopkins în The Father.

Dacă lumea care se stinge este cuprinsă în Sophia Loren, cea care pulsează de viață și se zbate pentru sens este cuprinsă în figura superb de vivace a fragedului Ibrahima Gueye. Intensitatea adversității care se șlefuiește și lasă loc umanității este o sarcină grea pentru un actor în toată firea, darămite pentru un puști.

Însă acest înzestrat băiat de culoare (a se reține că nu am spus ”negru”, da?) intră în rol cu aerul firesc al unui Marlon Brando care a studiat ”Metoda” ani de zile.

Trăirile lui filtrează narațiunea din La vita davanti a sé și o mai salvează de excese de stil sau de patetisme.

Beteșuguri vizibile, dar iertate de fiecare dată când ecranul e aureolat de prezența Sophiei Loren.

Se vorbește că ar putea primi o nominalizare la Oscar.

Ar fi un semn că Hollywood-ul, cu toate metamorfozele sale ideologice, încă își prețuiește legendele.

Pentru că o Sophia Loren este expresia acelei cinematografii pe care o vrem nemuritoare.

Ecologie cu stil

By Iulian in Special 0 Comment

Lupta mea pentru a promova reciclarea este una continuă.

Și nu e deloc lipsită de momente de deznădejde.

Nu mai eu știu câte persoane am încercat (în van) să conving că Primăria Craiova chiar reciclează o parte din plasticul și hârtia adunate în containerele pentru colectare selectivă.

Chiar mai deunăzi m-am confruntat cu eterna ripostă:

– Bă, i-am văzut cu ochii mei cum le pun la grămadă și le aruncă la Mofleni, nici gând să le recicleze!

În atare condiții, a afla despre o inițiativă atât de frumoasă precum a celor de la Virgin Green este ca o gură de oxigen pe care o primesc eu însumi și un argument forte în strădaniile de convingere a celorlalți.

Fondată de Ionuț Tihulca, Virgin Green este construită în jurul conceptului de upcycling, adică reutilizarea creativă a materialelor a căror viață merită să nu se sfârșească la groapa comună și în marasmul miilor de ani necesari descompunerii pe cale naturală.

Atenția acestor minunați adepți ai reciclării creative se îndreaptă asupra aparent deloc glorioaselor sticle de bere, pe care le transformă în obiecte utile sau decorative de mai mare frumusețea.

Am destule seturi de pahare acasă, dar, când pandemia ne va permite să ne întâlnim și îmi voi putea manifesta din nou ospitalitatea, îi voi servi negreșit pe musafiri cu paharele de la Virgin Green, nu doar pentru a le promova superba idee, ci și pentru a milita pentru un anume mod de viață pe care mulți încă îl văd ca pe un sacrificiu.

Mai jos aveți câteva imagini care înfățișează procesul fizic prin care au suferit metamorfoza aceste recipiente trainice, foarte reușite din punct de vedere estetic și pe care le-am inaugurat în cel mai adecvat mod cu putință.

Aici este întâlnirea dintre paharele de la Virgin Green și niște măceșe pe care le-am cules chiar eu din Parcul Romanescu cu prețul unor înțepături feroce.

Iar aici este un moment de beatitudine, cu un joc de Bohnanza, hilar prilej de negociere și chiar aburire a adversarilor (cuplurile sunt savuroase cu precădere), și ceai de măceșe pur naturale în pahare upcycled.

Fără televizor, fără știri nasoale, fără politicieni.

Viața e frumoasă uneori.

Decameronul adus la zi

By Iulian in Teatru 0 Comment

Când spui Decameronul de Boccaccio, îți apar în minte povestioarele acelea nerușinate, care proiectează o imagine a Renașterii diferită de pietatea lui Botticelli sau forța lui Michelangelo.

Un amănunt care e deseori pierdut din vedere este că povestea-ramă este a unor nobili care fug din Florența pentru a scăpa de o epidemia de ciumă care făcea ravagii în oraș.

Știind asta, ideea celor la Teatrul Național ”Marin Sorescu” de a iniția proiectul THE HEKTOMERON în plină pandemie mi s-a părut strălucită.

La fel și modul cum a fost pusă în practică.

Actorii trupei craiovene vor juca cele 100 de povești din Decameronul sub îndrumarea a 100 de regizori din lumea întreagă.

Până la urmă, Covid-19 ne-a reamintit cât de fragili și de asemănători suntem cu toții, nu?

Scenetele vor fi jucate în limba română, cu subtitrare în limba engleză, și vor putea fi urmărite pe site-ul www.hektomeron.com începând cu jumătatea lunii ianuarie 2021 până pe 24 aprilie 2021.

Pentru cine e adept al practicii numite anglofon binge watching va exista și un spectacol-maraton de 25 de ore pe 25 aprilie 2021, reunind toate cele 100 de episoade ale proiectului.

Se pare că valul trei va trece mai ușor.

Măcar din punct de vedere artistic.

Ocean’s Eleven all’italiana

By Iulian in Filme 0 Comment

Una dintre peliculele de căpătâi ale genului cinematografic numit heist, adică o spargere dată la mare artă, este Du riffi chez les hommes al lui Jules Dassin.

Intens, întunecat și inteligent, cu Parisul pe fundal, reușind să penduleze între a nu glorifica fărădelegea și a-i da un aer spectaculos, filmul e încă un etalon al genului.

Și, ca orice creație de succes, nu a fost lipsită de săgeți parodice.

Una, lansată la scurt timp a fost I soliti ignoti (traducerea ar fi un fel de Suspecți de serviciu), care are o tramă narativă previzibil de similară, dar desfășurată într-o cheie ineptă și hilară.

Spargerea vizează ocuparea unui apartament vacant și vecin cu unul care conține un seif, realizarea unei găuri prin peretele nu foarte gros și deschiderea sus-amintitului seif după indicațiile unui expert în domeniu.

Teoria ca teoria, dar practica îi doboară pe membrii echipei hoțești, din cauza hazardului, a propriei incompetențe și a devierilor amoroase.

Până la urmă, suntem în Italia, nu?

Liderul cam autodeclarat al bandei este Vittorio Gassman, ale cărui treceri de la seriozitate ridicolă la aer seducător îl recomandă spre a fi redescoperit ca unul dintre marii actori de comedie ai secolului trecut, însă nici celelalte personaje nu sunt mai prejos în privința amuzamentului pe care îl suscită. Îi regăsim pe un tânăr Marcello Mastroianni, tată responsabil și iresponsabil în același timp, precum și pe o superbă și la fel de tânără Claudia Cardinale.

Aceasta din urmă aparține seriei de figuri feminine care au parte de așa schematice și incorecte politic caracterizări în I soliti ignoti, încât mă mir că filmul regizat de Mario Monicelli n-a fost încă ars încă pe rugul progresismului.

Dar sunt sigur că vor fi destui care vor șterpeli și dosi cópii ale peliculei, întru delectarea posterității.

Remarcabil este că, deși n-am râs decât rareori în hohote, nu m-a părăsit niciodată zâmbetul pe durata acestei antisociale și dezastruoase întreprinderi. Toate încurcăturile și întorsăturile curg cu acea lejeritate pe care o asociem cu Italia, acea relaxare pe care, încercând s-o imite, ale nații o denaturează în lene sau pasivitate.

Am mai simțit în I soliti ignoti și o versiune mai veselă a neorealismului cinematografic pe care îl aduceau în atenție tragicele creații ale lui Vittorio de Sica.

În Batranetea e grea sau Ladri di biciclette, oamenii suferă și se zbat, iar mântuirea atârnă de un fir de păr.

În I soliti ignoti, aceeași năpăstuiți o iau mai ușor.

Però è bella la vita, è bella anche quando è brutta!