Cuibar rotind de muzică

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe 1 octombrie celebrăm Ziua Internațională a Muzicii, așa că îmi face plăcere să rememorez o experiență muzicală specială, trăită recent.

Până de curând, la superba Bourse de Commerce (Colecția Pinault), mai precis în sala Rotonda, s-a găsit instalația multisenzorială a artistei Celeste Boursier-Mougenot intitulată clinamen.

Acesta a constat într-un vast bazin, în care, propulsate de un mic jet de apă emis dintr-un singur punct, se deplasau entropic o sumedenie de boluri de porțelan alb, care, ciocnindu-se, compuneau o perpetuă simfonie ambientală.

Aici se vădește caracterul sugestiv al numelui acestei instalații, căci clinamen este un concept al lui Epicur și dezvoltat de Lucrețiu în De rerum natura, care descrie mișcarea imprevizibilă a atomilor și toate formele pe care combinațiile lor le generează.

Proiectată să reflecte azurul care străbătea tavanul de sticlă al Rotondei, instalația a atras oameni de pe tot cuprinsul lumii, fiecare preluând din această muzică nestructurată ce îl reprezenta.

Culoarea*.

Explorarea.

Apropierea dintre material și spiritual.

Depășirea limitelor.

Stima de sine.

Reflecția.

Comuniunea.

Detașarea.

Muzica este, da, un limbaj universal.

*Domnișoara cu bluza colorată mi-a explicat cu multă bunăvoință că este o creație a Sonyei Rykiel, pe care o denumea ”o versiune mai punk a lui Vivienne Westwood, dar care mie îmi place”.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (33)

By Iulian in Intre gustativ si conceptual 0 Comment

Vă vine să credeți sau nu, după atâta amar de ani și evenimente Brânzeturi cum se… cuVin, soarta a făcut să nu îmi iasă în cale nicio cramă din Dobrogea.

O lipsă altminteri impardonabilă, care s-a remediat la cea recentă reuniune sibaritică a bloggerimii craiovene, care ne-a adus în Bănie Crama Liuta.

Situată în zona încărcată de istorie a dealurilor Babadag, își revendică o tradiție îndelungată, materializată în gama fanion a cramei, intitulată 2 Milenii, denumire chiar modestă, căci cultura vinului în Dobrogea începe odată cu fondarea coloniilor grecești de pe malul Mării Negre, deci, folosind arheologia comparată, mai putem adăuga vreo câteva sute de ani la preocupările dionisiace din partea locului.

Gazdă ne-a fost de această dată Bavarian Corner, unde puteți avea parte de o experiență culinară inedită, adică a încerca preparate din carne de struț (o premieră pentru mine, unul), iar proprietarul localului, Silviu Bogdan, a fost cel care ne-a făcut introducerea în istoricul Cramei Liuta, subliniind și motivele pentru care, oltean pătimaș fiind (ne-a părăsit ulterior, ca să meargă la meciul cu Dinamo), a fost captivat de vinuri din cealaltă parte a țării, aducându-le în Craiova.

Atribuțiuni conjugate în a ne ghida prin particularitățile fiecărei asocieri vin-brânză i-au revenit amicului Daniel Botea, care, ca fiecare dintre noi, a mai găsit timp să facă și pe suporterul în timpul partidei.

Iar părerea unanimă a fost că da, Nicușor Bancu merita eliminat, dar laolaltă cu jucătorul de la Dinamo care l-a provocat.

Împerecherea vin-brânză care a parafat o seară fotbalistică și culturală (s-a vorbit printre, altele, despre avangardiștii interbelici în frunte cu Geo Bogza sau despre spectacolele subterane din Thailanda) a fost fără doar și poate cea dintre 2 Milenii Chardonnay și Havarti Castello.

Chiar dacă experiența mea oenologică e departe de a fi exhaustivă, mă încumet să spun că n-am întâlnit prea des un Chardonnay cu personalitate puternică în România, care să se impună de unul singur, nu ca sprijin discret în vreun cupaj.

Se pare, însă, că acestui soi pretențios (de, e franțuzesc) i-a priit foarte bine terroir-ul dobrogean, iar efectul s-au simțit în pahar și în cavitatea mea bucală.

Arome lejere, dar excelent reliefate și un gust care nu vrea să epateze, dar pe care nu ai cum să îl ignori.

Aceeași discretă plăcere gustativă a caracterizat și brânza Havarti, cremoasă, dar fermă, parfumată subtil și maturată câteva luni, suficient să capete personalitate, dar nu una dominantă.

Armonia lor a oglindit-o pe cea a întâlnirii a două spații culturale românești.

Oltenia, Eterna Terra Nova.

Dobrogea, Eterna Terra Antica.

Pentru cei ce se pierd

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe Natalia și Ginel din Jaful secolului i-am întâlnit aievea.

Eram în Aeroportul Otopeni și s-au așezat față în față cu mine în sala de așteptare.

Am făcut cunoștință când, cu un glas sfios, ea m-a întrebat dacă am cumva o pastilă care să reducă efectele de greață (din păcate, n-am putut-o ajuta).

Era însărcinată în câteva luni și plecau amândoi în Italia, să încerce să își facă un rost acolo.

Erau din zona Rădăuțiului, dacă îmi aduc bine aminte, și e limpede că nu își părăseau locurile natale de bine ce le era.

Erau reținuți când încercam să fac conversație, dar mi-au oferit cu generozitate din puținul pe care și-l luaseră de la supermaketul de la subsolul aeroportului, argumentând că nu o să-i lase să urce cu acele lucruri de-ale gurii în avion.

Au plecat înaintea mea la îmbarcare, iar eu mi-am continuat așteptarea un pic mai trist.

De aceea, am rezonat într-un fel anume cu drama cuplului de protagoniști din Jaful secolului, români ajunși prin străinătate, obligați să suporte tot felul de privațiuni și abuzuri, pentru că în țara lor tot de asta au parte.

De aceea, furtul tablourilor (pierdute pe veci, altă pricină pentru care doare) evocat de titlu mi se pare doar un pretext pentru radiografierea relelor care domină două societăți: cea olandeză, care încearcă să își spele păcatele sunt masca respectabilității, și cea românească, pasiv-agresivă în neputința ei.

De asta, deplâng încă o dată (după Oameni de treabă) neinspiratul afiș oficial al producției, care pare a transmite că e vorba de o comedie.

Nici pomeneală.

Regia Teodorei Mihai e competentă și jonglează între cele două lumi cu multă abilitate, oferindu-ne o versiune îndulcită a faimosului stil al Noului Val Românesc (promovat, printre alții, și de Cristian Mungiu, care semnează aici scenariul), adică proțăpirea camerei asupra actorilor, pentru schimburi de replici mai mult sau mai puțin intense.

Parcă timpii de răbdare la care suntem supuși s-au mai redus, calitatea montajului sunet-imagine e la ani lumină de cea din Patru luni, trei săptămâni și două zile, iar ciorbele au încetat să fie lait-motiv.

Interpretările sunt în aceeași notă de expresivitate reținut-exactă, cu care deja ne-a obișnuit cohorta de cineaști români din care face parte și Mungiu, cu o excepție notabilă în complexa personalitate construită de Anamaria Vartolomei.

Dacă alunecarea lui Ionuț Niculaie alias Ginel în genunea fărădelegii e vag cunoscută, iar aerul său mai talâmb se opune în mod familiar celui agresiv al lui Rareș Andrici zis și Iță (vezi tandemul din Taximetriști), suita de ipostaze și reacții în care e pusă e impresionantă și înduioșătoare.

E mamă, e imigrantă, e soție, e străină asuprită, e femeie în cumpăna deciziilor, e martor interogat.

Să fii frumoasă și lași asta să îți susțină prestația actoricească, nu o să perturbe, asta e o performanță.

Nu e de mirare că totul pornește de la chipul ei care îl farmecă pe olandez.

Acum câțiva ani, Kenneth Branagh își repovestea copilăria în filmul Belfast, care are un deznodământ nu diferit de Jaful secolului și care, la final, are o dedicație pe care o preiau, căci se potrivește dureros de bine și aici:

Pentru cei care au plecat.

Pentru cei care au rămas.

Pentru cei care s-au pierdut.

Un zâmbet după altul

By Iulian in Filme 0 Comment

O Americă disfuncțională precum cea din prezent este mină de aur pentru un cineast precum Paul Thomas Anderson, mai ales când are la dispoziție bani și o suită de actori de super clasă.

Însă e o greșeală să pleci la drum cu Anderson și să crezi că știi ce are în gând și de gând.

De asta, orice încercare de categorisire a oricărui film al său, iar One Battle after Another nu face excepție, e sortită dintru început eșecului.

Pe hârtie, povestea este a unui fost anarhist relativ pașnic (obișnuiți-vă cu astfel de contradicții, e partea cea mai strălucită a peliculei), care, având o fiică rămasă de la relația cu o anarhistă și mai teribilă, se vede nevoit să o salveze din ghearele unui inamic de pe vremuri, un colonel cu mai multe apucături dubioase decât pot eu prezenta deodată.

În realitate, vânzoleala alertă de peste două ore și jumătate relevă tot felul de împerecheri improbabile, precum extremiști de dreapta (a se citi neonaziști) care apelează la indieni, călugărițe care cultivă marijuana, birocrație în anarhie, practicanți de arte marțiale și imigraționale și alte câte și mai câte.

Să zicem că apucații de dreapta ies ceva mai rău, dat fiind că sunt mai prezenți mediatic în prezent, dar nici militanții de stânga nu sunt iertați, iar regizorul-scenarist reușește să îi supere pe toți reliefați, dar să ne bucure pe noi, ceilalți, oamenii cu un dram de minte.

Tot cu dramul ăsta de minte putem extrage o morală mai înălțătoare decât tot ce ne-a propus vreodată Anderson.

Într-un conflict între ideologii ireconciliabile, vor triumfa întotdeauna omenia sau solidaritatea și chiar în cei mai monstruoși semeni ai noștri pot încolți un soi de sentimente.

Am pentru asta un exemplu pe care o să-l păstrez cât mai vag, în spijinul celor care încă n-au văzut One Battle after Another:

Este vorba despre scena din biserică, cea care îi opune pe Sean Penn și pe tânara Chase Infiniti.

În imensa lui înțelepciune artistică, Anderson îi lasă singuri într-un cameră vastă, iar spațiul ăsta care îi desparte pare a fi acoperit de trăirile celor doi.

Mă opresc aici cu scrisul, dar nu cu gândul, pentru că bucata asta de film mi se pare vârful unei creații care stă, oricum, tot timpul sus.

Că Paul Thomas Anderson scoate ce-i mai bun din interpreții lui e lucru știut, așa că toată lumea aștepta cu atenție, dar nu îngrijorare prima lui colaborare cu Leonardo DiCaprio.

Iar rezultatul e peste orice fel de standarde înalte ridicate de cei doi anterior. Energia actorului e binecunoscută, iar aici e pusă în slujba unui rol de nevrotic benign, de stângaci descurcăreț, de vicios de dat exemplu (v-am avertizat cu contradicțiile alea).

Practic, Anderson pune camera pe DiCaprio și îl lasă să se dezlănțuie, iar noi nu ne putem lua ochii de la el.

E Buster Keaton cu voce.

N-ai cum să îi reziști.

Pur și simplu n-ai cum.

De partea cealaltă, Sean Penn lucrează altfel. Dintr-un ansamblu de manierisme ridicole, de voce îngălată și prezență scenică puțin spus caricaturală construiește un personaj pe care ar trebui să îl detești, dar pe care, culmea, aproape că îl îndrăgești sui generis.

Cum ziceam, contradicții la tot pasul.

Cei doi au prim-planul, dar mă simt nevoit să declar că nu s-a vorbit suficient despre Benicio Del Toro ca sensei care se mai ocupă și cu alte alea.

În noianul de evenimente compuse cu un montaj a-ntâia, e ușor să pierzi din vedere seninătatea sa, pe care numai cineva care a atins un stadiu superior al artelor marțiale îl poate manifesta.

One Battle after Another e alert, dar nu vă imaginați că Paul Thomas Anderson e vreun Michael Bay. Orice explozie sau împușcătură sau pumn în bot are un rol în economia narațiunii.

Totuși, secvența urmăririi automobilistice dinspre final e pură plăcere regizorală.

Sunt convins că, printre filmele pe care PTA le-a devorat ca adolescent a fost și Bullitt, așa că și-a pus în minte să redea la rându-i ceva cel puțin la fel de memorabil ca fragmentul de legendă din producția lui Peter Yates.

Și i-a reușit.

La capătul acelei urmăriri, îi acordasem deja Oscarul din 2026 pentru regie lui Paul Thomas Anderson.

One Battle after Another este despre absurdul și stupizenia și ororile deghizate ale Americii contemporane și, in extenso, ale lumii.

Și, cu toate astea, derulându-se în fața ochilor mei, mi-a smuls un zâmbet după altul.

Să privim pictura! (CXIV)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Consiliul de administrație

Printre relele aduse de Donald Trump pe scena mondială este și faptul că încearcă să reînvie un stil discreționar de a negocia și lua decizii despre popoare întregi, caracterizat de discuții directe și secrete între doar câteva persoane.

E o reminiscență, desigur, a modului cum obișnuia să facă afaceri și nu doar el.

Citeam undeva că, în ciuda a ce strigă neosocialiștii, capitalismul nu e neapărat rău, dar a fost deturnat de alianța dintre acționarii (deseori nevăzuți) ai unei mari companii și directorii ei executivi, cu efecte nefaste asupra angajaților și a clienților.

Profitul primează, nimic omenesc nu mai contează.

Nu mă pronunț asupra ponderii de adevăr din astfel de afirmații, dar o pictură de Jules Perahim (1914-2008) de la Muzeul de Artă al României a venit ca o ilustrativă confirmare.

Se intitulează Consiliul de Administrație și sugerează excelent secretomania și complicitatea între niște figuri mai degrabă dezagreabile, care controlează finanțe, locuri de muncă și destine.

Apropierea și estemporarea chipurilor e potențată de vidul din jurul lor, pe mine ducându-mă cu mintea către acea imagine cu Trump și Zelenski de la înmormântarea papei Francisc.

Dacă viețile și bunăstarea a mii și milioane de oameni ajung iar să depindă de decizii luate de o mână de indivizi, înseamnă că lăsăm ca fraierii să ne scape printre degete cea mai de preț realizare a societății omenești.

Democrația, așa plină de beteșuguri cum e ea.

Așa că dezaprobarea publică, scandalul mediatic și chiar meme-urile devenite virale trebuie încurajate.

Hai cu laicendșerurile!

The big, white Whale

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu peste mult timp, marele cineast Guillermon del Toro (căci e mare, deși a primit cele mai înalte onoruri pentru aiureala numită The Shape of Water) ne va oferi propria interpretare a poveștii lui Frankenstein, adică a doctorului victorian care se joacă de-a Dumnezeu și pune viață într-o creatură care apoi îi scapă de sub control.

Cei care au văzut deja filmul pe la festivaluri îi laudă realizarea, așa că, până a ajunge la marele public, merită să ne întoarcem în timp, la acel cineast care a imprimat în conștiința colectivă o imagine inubliabilă a monstrului lui Frankenstein.

De fapt, cele două pelicule legendare în discuție – Frankenstein și Bride of Frankenstein – sunt victimele unei deturnări similare cu aceea suferită de povestea originară.

Pentru cei mai mulți, Frankenstein este arătarea brutală și înfricoșătoare, când, în realitate, este vorba despre creatorul său.

Tot așa, Frankenstein cel din 1931 este asociat pavlovian cu figura lui Boris Karloff, impozant și memorabil în felu-i talâmb, însă adevăratul star ar trebui să fie regizorul său – James Whale.

Filmul urmează simplificând narațiunea binecunoscută, protagonist fiind obsesivul profesor Frankenstein (un luciferic Colin Clive) care are succes în demersu-i medicalo-demiurgic, dar plătește un preț mare pentru această sfidare a legilor naturii.

Dincolo de machiajul eficace, Boris Karloff cade un pic de pe piedestal, având unele momente motrice aproape ridicole, dar acestea sunt doar un mic neajuns față de atmosfera strălucită pe care o construiește Whale.

Nu doar decorurile inspirate de romane gotice sau de expresionismul cinematografic german sunt impresionante, ci mai ales conjugarea lor cu efectelor sonore.

Nota bene, suntem la doar patru ani distanță de momentul când apăruse The Jazz Singer, filmul cu un dram de sonor, și totuși aici montajul imagine-sunet pare a fi un meșteșug vechi de când lumea.

Grație acestor performanțe tehnice și a unor secvențe de anvergură surprinzător de complexe și bine asamblate filmic, Frankenstein rămâne o bornă a cinematografiei, în ciuda vârstei venerabile.

Mai rafinată tehnic și de mai mare impact emoțional este continuarea din 1935, Bride of Frankenstein.

Trama narativă este o ciorbă reîncălzită a celei anterioare și îl vede pe protagonistul inițial jucat de Colin Clive relegat la un rol secundar față de un profesor și mai nebun decât el, interpretat cu șarm shakespeariean de pitorescul Ernest Thesinger, care vrea să îl blagoslovească pe monstrul dintâi cu o consoartă.

Din păcate, materializarea acestei ambiții ia cam tot filmul, așa că demozeala care a inspirat-o ulterior pe Emma Stone în Poor Things nu își face apariția decât spre final, ce-i drept prilejuindu-i Elsei Lanchester o prezență scenică gravată la rându-i în istoria celei de-a șaptea arte.

Până acolo, însă, ni se oferă o secvență înduioșătoare, în care monstrul leagă prima și poate singura sa legătură umană cu un sihastru orb (bucată parodiată ulterior copios de Mel Brooks în Young Frankenstein, cu aportul unui actor mare de tot).

Aceste câteva minute sunt nemuritoare și sunt cheia descifrării unei producții din 1998, intitulată Gods and Monsters (trimitere către o replică din Bride of Frankenstein), care descrie fictiv ultime zile din viața regizorului James Whale.

Un scenariu de o mare inteligență al lui Bill Condon (care asigură și regia), în care personajele de mai sus sunt întoarse textual și care insuflă viață și sensuri noi poveștii pe care am ajuns să o cunoaștem atât de bine.

Aici avem, probabil, cel mai mare rol al lui Sir Ian McKellen, care, dincolo de imensul său talent, pune în el și o părticică din propria zbatere, căci și el, fiind homosexual precum cineastul pe care îl portretizează, a fost nevoit să lupte pentru acceptare.

Magnifica sa creație actoricească este potențată de modul cum este secondat de superba Lynn Redgrave și cum i se dă replica de către un tânăr, musculos și expresiv Brendan Fraser, a cărui coafură e o simpatică și elocventă aluzie către Boris Karloff.

În interacțiunile dintre ei regăsim tema creației care își devorează creatorul, a străinului într-un tărâm străin, a singurătății și a morții, împotriva căreia ne împotriva prin iubire, solidaritate și artă.

Mary Shelley ar fi bucuroasă și aproape surprinsă să afle câtă profunzime a generat povestea pe care a spus-o doar ca să nu se lase mai prejos față de ilustrul ei soț și la fel de ilustrul lui prieten.

P.S. După un număr de ani, Brendan Fraser însuși lua Oscarul pentru un film intitulat…

The Whale.

Predecesorii lui Indy

By Iulian in Carti 0 Comment

Să ridice mână cine s-a visat vreodată Indiana Jones, adică să exploreze ruine antice, să dezlege manuscrise străvechi și să găsească artefacte neprețuite.

Cred că nu sunt singurul care e cu mâna sus, nu?

Personajul cinematografic nu a apărut, însă, din neant, fiind inspirat de adevărații aventurieri erudiți, care au readus la lumină monumente și obiecte pe care azi ne înghesuim să le admirăm, precum Angkor Wat, Pompeii, Petra, masca lui Tutankhamon sau Piatra Rosetta.

Sumare, dar sugestive, portrele acestor descoperitori se regăsesc în volumul Comori ascunse din lumi apuse.

Deși un Hiram Bigham sau Howard Carter nu beneficiază decât de câteva pagini fiecare, autoarea Silke Vry reușește cumva să evoce dramatismul și fiorul explorării și senzația aproape indescriptibilă din momentul hotărâtor, când un arheolog are primul contact cu un edificiu sau un obiect care îl aștepta în tăcere de sute sau chiar mii de ani.

Cunosc acest sentiment, depun mărturie că e ceva uimitor să îl încerci.

Am două exemple.

Înainte să ajungi la Trezoreria de la Petra, există un canion îngust și prelung. Când fațada aceea magnifică se ițește în depărtare, simți cum inima îți bate mai repede și iuțești pasul fără să vrei.

Și nu doar tu, ci toți vizitatorii din acel moment, indiferent de vârstă sau nație sau religie.

Al doilea exemplu se referă la un monument din România, aparent mai puțin spectaculos, mai precis Cetatea Devei.

Doar aparent, pentru că mulți aleg să ajungă acolo folosind telecabina cea modernă.

Dar, dacă se hotărăști să pornești jos, înconjurând dealul și străbătând pădurea, vei fi răsplătit cu satisfacția ca, la un moment dat, să vezi ițindu-se prin vegetație restul de ziduri, ca un indicator că ești pe drumul cel bun către o mare descoperire.

Mi-aduc aminte că revelația asta a pus pecete la gură chiar și tovarășului de călătorie care era cuprins de zăduf și de năduf.

Deși nu e un tom voluminos, Comori ascunse din lumi apuse e încăpător într-ale informației, prezentând activitatea a numai puțin de 21 de astfel de arheologi și cercetători temerari.

Aplicând analiza a ce numim modern Big Data, am remarcat niște similitudini între aceștia.

Primo, erau erudiți. Adică nu poți fi explorator, dacă nu știi carte. De asta îi compătimesc un pic pe aceia care, înzestrați financiar fiind, ajung prin locuri îndepărtate și, întrebați de impresii, ridică din umeri.

Secundo, aveau parteneri de viață înțelegători sau resemnați sau nu aveau deloc. Nu prea se împacă viața de familie cu dorul de ducă.

Nu în ultimul rând, iar ăsta e un amănunt mai funest, de care uităm, mulțumită (sau din cauza) cinematografiei, mulți s-au stins înainte de vreme, răpuși de boli sau accidente (mai sunt și excepții, precum Flinders Petrie, care a bântuit peste tot, s-a hrănit pe sponci și a dormit sub cerul liber și aproape a prins suta).

Da, avântul în necunoscut vine cu riscuri.

Dar, dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti.

Iar istoria este cea mai frumoasă poveste.

P.S. Mulțumesc celor de la libăria online Libris pentru o galerie a predecesorilor reali ai lui Indy.

Să privim pictura! (CXIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Poetul Ienăchiță Văcărescu

La Muzeul de Artă al României, pitit între cele două mari etaje cu exponate de artă veche, respectiv modernă și contemporană, este un cat mai mic, desconsiderat nu doar de vizitatori, dar chiar și de cei care lucrează acolo.

Ultima dată când am ajuns la el, o doamnă plictisită de solitudinea obișnuită mi-a spus:

– Nu prea e mare lucru aici, lucrările mari sunt deasupra.

Însă e o nedreptate, pentru că aceste tablouri de sfârșit de secol XVIII și început de secol XX sunt o oglindă a unei epoci importante din istoria românilor, dar mai ales pentru că eu, unul, am descoperit niște opere sublime dincolo de valoarea lor documentară.

Această pictură realizată de Anton Chladek (1794-1882), artist ceh originar din Banatul sârbesc, stabilit în Țara Românească și care i-a fost profesor lui Nicolae Grigorescu, îl înfățișează pe boierul Ienăchiță Văcărescu (1740-1797).

Acesta a fost un poet și filolog care a promovat limba română, posteritatea înregistrând-i nemuritoarele versuri:

Urmașilor mei Văcărești

Las vouă moștenire

Creșterea limbii românești

Ș-a patriei cinstire.

Tabloul, regulamentar (nicio aluzie la perioada imediat următoare) din punct de vedere iconografic, conține și o mică pagină parțial desfăcută, pe care, în limba română, dar cu litere chirilice cursive, sunt înscrise aceste stihuri.

Nu mică mi-a fost bucuria când am reușit să le descifrez, iar reușita asta mi-a inundat sufletul cu un sentiment de duioșie față de Ilie Vulpe, profesorul din facultate de la care am învățat puținul pe care îl știu despre paleografia chirilică.

Dascăl de modă veche, dar binevoitor și deloc tiranic, cu un umor pe care n-am știut niciodată dacă să îl iau drept involuntar sau nu (colegii de la Istorie și-o limbă vor fi știind despre ce vorbesc), încerca să ne învețe aceste buchii de mult apuse, dându-se să descifrăm diverse facsimile de documente, cu spețe judecătorești îndeobște.

Când ne biruia plictiseala sau neputința (destul de des, de ce să nu recunosc), ne mai povestea din ampla sa muncă de arhivist și paleograf, concretizată în numeroase lucrări, printre care cea mai importantă fiind Divanul Craiovei.

Istorisirea care a făcut cea mai mare senzație a fost aceea despre procesul verbal al judecății dintre doi săteni, unul acuzându-l pe celălalt că i-a necinstit purcica, fapt care o făcea inutilizabilă alimentar.

Da, ați citit bine, dar nu-mi aduc aminte detalii și nici nu știu dacă vreau.

Ce știu este că privind această pictură și omagiul adus personajului care o înfățișează, i-am adus și eu în gînd un prinos de recunoștință profesorului Ilie Vulpe.

La Enescu în deplasare acasă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

După ce i-am adus Festivalului Internațional ”George Enescu” omagiul cuvenit, mergând la București, l-am primit cu brațele deschise și acasă, vizita-i fiind intermediată de Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Deși în deplasare, n-a făcut rabat de la calitate, oferindu-ne două concerte de înaltă clasă.

Primul dintre acestea a adus pe scena Filarmonicii din Craiova Orchestra Simfonică de Stat din Istanbul.

Profesioniști desăvârșiți, care au fost temelia unui program de intensă varietate.

Deși George Enescu a fost cetățean al lumii (mi-aduc aminte numai câte decorații erau expuse în muzeul din București care îi e dedicat, pe vremea când era deschis), a fost în primul rând român, iar asta se simte prin fiecare acord al Baladei pentru vioară și orchestră.

În ea aflăm acea trăire imposibil de tradus în altă limbă, numită dor.

Și nu pentru că alte limbi n-ar avea cuvântul adecvat, dar e vorba despre ansamblul de sentimente care îl compun: tristețe, dar și bucurie, tensiune, dar și relaxare, avânt, dar și resemnare.

De aici, nu a fost decât un pas către Concertul pentru vioară în Mi minor, Op. 64 al lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, veritabil reper atemporal al acestui tip de compoziție.

Una în care vioara este un epicentru de emoție, care sunt preluate și propagate de orchestră, extizându-se ca niște unde nu de șoc, ci de epifanie către public.

Liant al celor două lucrări amintite a fost solistul Vlad Stănculeasa, care a funcționat la rându-i ca un fel de izvor primordial de sonoritate armonioasă.

Timpuriu în concert i-am remarcat o particularitate a stilului de interpretare – foarte rar ridica arcușul, asigurând astfel o curgere continuă a sunetelor.

Curgere care, odată cu aplecările sale în toate direcțiile, generate de starea de flux a artei, a făcut ca muzică să curgă în toate cele patru zări.

Iar un moment sublim, pe care l-am imortalizat cu aparatul de fotografiat al minții, a fost trăirea sa, impulsionată în plan secund de dirijorul Hasan Niyazi Tura, care încearcă să îi transmită acel nivel de motivare pe care îl vezi la un antrenor de sport de echipă în cele mai fierbinți momente ale unui meci decisiv.

Aceeași energie dirijorală s-a vădit și în timpul Simfoniei nr. 1 a lui Ludwig van Beethoven, o alegere muzicală firească.

De ce?

Pentru că Beethoven se aude bine din Canare până-n Levant și de la Poli la Ecuator.

Deoarece oaspeții din Craiova erau din Turcia nu a lipsit și o compoziție aparținând spațiului lor cultural – Peisaje însorite (părțile 1 și 3) de Cemal Reșit Rey – care a evocat acel univers oriental al caravanseraiurilor în care s-au născut poveștile din O mie și una de nopți.

Cel de-al doilea spectacol care i-a fost hărăzit Craiovei ca parte a Festivalului Internațional ”George Enescu” mi-a relevat triumful umanității într-o dublă ipostază – individuală și colectivă.

Programul a fost parcă anume pentru asta și a inclus:

Selecțiuni din Opera King Arthur a lui Henry Purcell;

Zadok the Priest și Hallelujah din oratoriul Messiah a lui Georg Friederich Haendel;

Missa încoronării pentru soliști, cor și orchestră, K. 317 a lui Wolfgang Amadeus Mozart.

Fiecare dintre aceste compoziții a relevat calități specifice fiecăruia dintre soliști.

Vocea mlădioasă și superba expresivitate facială și corporală a sopranei Cristina Fieraru.

Prestanța discretă, dar eficace a mezzosopranei Sorana Negrea.

Timbrul impunător al baritonului Andrei Lazăr.

Plurivalența vocală a baritonului Sebastian Balaj.

Însoțiti de Olivia Iancu și Claudiu Lobonț, care au strunit arhilăute, veritabile relicve vivante ale acelei epoci, toate aceste glasuri s-au înălțat pe cerul mărinimos (a se citi senin) al Craiovei și, în ambianța cu adevărat regală a fațadei și curții Muzeului de Artă, au curățat istoria de toate dramele ei și au adus până în prezent ce are trecutul mai de preț de oferit.

Însă cred că sunt doar unul din cei mulți care au fost în primul rând copleșiți de monumentala desfășurare de forțe a corului care a răsunat în acea seară.

Dirijat, alături de orchestra simfonică a Filarmonicii ”Oltenia”, de Andrei Stănculescu, tânăr și energic, veritabil liant între gloria muzicală a trecutului și gusturile contemporane, ansamblul corului s-a constituit treptat, la cel craiovean adăugându-se Corul Preludiu – Voicu Enăchescu și Corul BRD.

Într-o eră dominată de adversități de tot felul, a fost ca o binevenită mângâiere să simt cum aceste formații muzicale nu doar că s-au armonizat fără dificultăți, dar au potențat muzica până la a prinde pe oricine în iureșul ei.

Mi-am aduc aminte cum, în timpul reprezentației Hallelujah, soprana Cristina Fieraru, care nu era implicată muzical, beneficiind de un meritat moment de respiro, fredona la rându-i versurile, îndreptând câte un zâmbet larg către vasta falangă a frumuseții auditive.

Solist, membru al corului sau al orchestrei, dirijor, tehnician sau spectator, fiecare dintre noi a contribuit cu un dram de simțire la acest efort colectiv de comuniune.

Iar rezultatul va fi avut ecou în toate zările.

Festivalul Internațional ”George Enescu” și-a aflat un avatar demn în Bănie.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Tensiuni feroviare

By Iulian in Filme 0 Comment

Am fost în situația de a călători dus-întors (la distanță de câteva zile) cu trenul, incluzând aici și drumul de la Gara de Nord până la aeroportul ”Henri Coandă”, și, de fiecare dată, am trăit momente de tensiune și incertitudine.

S-a stricat locomotiva, a pornit din nou în mod neașteptat, s-a stricat iar, un tren a fost oprit într-o stație fără vreo explicați, astfel încât și eu, și alții ne-am văzut nevoiți să alergăm nebunește, ca să prindem legăturile din gară.

Ce să mai, voiajul feroviar e, în România, pricină de mare suspans, motiv pentru care am rememorat două filme de gen, care au multe lucruri comune, cel mai important fiind că acțiunea are loc, în mare parte, în tren.

Primul dintre acestea este The Lady Vanishes (1936), realizat de Alfred Hitchcock.

Al doilea este Night Train to Munich (1940), regizat de Carol Reed.

Fără a fi capodoperele definitorii ale celor doi cineaști, amândouă arată ce pricepuți meșteșugari ai ecranului erau.

Ambele au o au în prim-plan pe Margaret Lockwood, prinsă într-un hățiș de dedublări și minciuni, care vizează dispariția și reapariția unei persoane mai în vârstă, fiind nevoită să se descurce cum poate și neștiind în cine să se încreadă.

De fiecare dată o scoate la capăt ajutată de un englez sadea, sarcastic, dar inimos, de care se și amorezează.

În primul caz este vorba de Michael Redgrave (tatăl cel puțin la fel de iluștrilor Vanessa, Corin și Lynn), în al doilea de un tânăr și uscățiv Rex Harrison.

Amândouă filmele beneficiază de aportul comic, dar și narativ al duetului format dintre Basil Radford și Naunton Wayne, întruchipări arhetipale ale neprețuitului mod britanic de odinioară de a primi lumea și a acționa chiar și în cele mai dificile situații.

Personajele dubioase ale celor două filme au multiple conexiuni.

Pe amândoi îi cheamă Paul – Paul Lukas și Paul Henreid.

Ambii actori s-au născut pe teritoriul fostului Imperiu Austro-Ungar și și-au făcut un nume la Hollywood sprijinindu-se pe talent, dar și pe exoticul accent est-european.

Apogeul carierei fiecăruia dintre ei are, cumva, legătură cu cel mai iubit film din toate timpurile: Casablanca.

Paul Lukas i-a furat lui Humphrey Bogart Oscarul în acel sezon, prin rolul dintr-o peliculă cu tematică similară, A Watch on the Rhine, în timp ce Paul Henreid întregește triunghiul amoros care se desfășoară la Rick’s (este ”the other guy”, după cum apare în hilarele discuții din When Harry Met Sally).

Nu în ultimul rând, atât The Lady Vanishes, cât și Night Train to Munich sunt plasate într-o perioadă de acute tensiuni geopolitice.

Unele de care nu suntem nici noi străini zilele astea.

Dar trenul speranței merge înainte, să avem grijă să nu îl pierdem.