Avatarurile zâmbetului khmer

Se făcea că urmăream un documentar despre Angkor Wat, colosalul complex de temple din Cambogia, și, cu referire la arta sculpturală, am auzit o sintagmă care îmi stăruie în minte de atunci – ”zâmbetul khmer”.

Urmărind mai cu atenție imaginile și, documentându-mă în privința altora, am conchis că e, într-adevăr, un zâmbet aparte.

E enigmatic.

E trist.

E senin.

E discret.

E liniștitor.

De plenitudinea acestei metafore a zâmbetului khmer am avut ocazia să mă conving vizitând o expoziție superbă de la Musee Guimet din Paris, dedicată artei bronzului în perioada de apogeu a culturii khmere și beneficiind de artefacte care nu mai părăsiseră până atunci ținuturile de baștină.

Am fost sedus imediat de multitudinea avatarurilor acestui zâmbet khmer, iar mai jos le aveți pe doar câteva dintre ele.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (91)

S-au mai adunat trei lecturi de non-ficțiune, iată-le:

What If We Stopped Pretending? – un eseu mai lung al romancierului Jonathan Franzen, care ar fi putut fi o amplă jelanie, dacă autorul nu l-ar fi construit cu atâtă luciditate și putere se persuasiune. Ideea de bază din această lucrare este că, în privința schimbărilor climatice, deja nu prea mai avem putere să facem ceva, toate discuțiile acelea despre un grad sau jumătate de grad sunt apă de ploaie. Ce putem face e să acceptăm nouă situație, cu toate neajunsurile care sunt și vor urma, să ne adaptăm la ele, și să păstrăm ce se mai poate, cum ar fi marile ale realizări ale civilizației, precum democrația, care va fi pusă la grea încercare de apriga luptă pentru niște resurse diminuate. De asemenea, în loc să ne uităm exclusiv la temperatură, asupra căreia nu prea avem mare influență, am face mai bine să ne preocupe pierderea biodiversității, căci noi, oamenii, suntem parte a ei (așa cum frumos reiese și din jocul Harmonies) și vom aveam de suferit pe măsură ce declinul ei se va accentua. Minte de om de știință, cuvinte de scriitor. O combinație care are darul să convingă pe cât mai mulți. Sper.

Transcendence – o ambițioasă examinare a patru direcții care, în opinia Gaiei Vince, au condus la ridicarea omului din rândul primatelor și până la ce este în prezent: focul, limbajul, frumusețea și timpul. Par domenii vaste, dar autoarea pornește de la tot ce se cunoaște din acel trecut îndepărtat al lumii despre care dovezile sunt lacunare și, în ciuda progreselor științei, rămâne încă la nivel de speculație, și străbate un traseu de idei și ipoteze foarte coerent, pentru fiecare din temele enunțate. Cartea e documentată, densă pe alocuri, dar niciodată nu devine abstractă de dragul speculației. Poate că, dintre toate cele patru mari virtuți care ne-au înălțat despre tuturor celorlalte viețuitoare, cel mai mult suprinde aplecarea autoarei către frumusețe, însă expozeul ei e la fel de elocvent precum celelalte. Frumusețea nu este doar o calitate abstractă, ci, în toată varietatea ei, este acel ceva care îi aduce pe oameni împreună, deși unii dintre ei nu se cunosc și, poate, nici nu s-ar plăcea în alt context. Simt asta de fiecare dată când sunt într-o sală de filarmonică și ascult o simfonie de Beethoven. Și, probabil, e ceea ce simt și ceilalți.

Arheologia iubirii – un titlu informativ în ceea ce privește conținutul acestei cărți. Ceea ce nu vă spune, totuși, este cât de distractiv e să îl urmărești pe Cătălin Pavel în amplul său periplu de a examina manifestările iubirii (inclusiv aia carnală) în diverse monumente și artefacte, începând de la presupusele noastre rude, neanderthalienii și până în prezent, prin micile obiecte descoperite pe câmpurile de bătălie din prima conflagrație mondială sau chiar în lagărele de concentrare ale celei de-a doua. Descrierile și considerațiile autorului sunt erudite (nu-i place cuvântul ăsta, dar e elocvent) și pline de umor și, mai ales, fac din istoria aia doctă și plictisitoare o poveste cu care greu se bat chiar și emisiuni contemporane gen Insula Iubirii. Așteptați numai capitolul despre graffitiurile de la Pompeii. E reconfortant să afli că măscările murale nu sunt o dovadă a degenerescenței societății contemporane. Singurul neajuns pe care îl găsesc acestui volum excelent este că are prea puține ilustrații. Cu mai multe imagini și color, preferabil, s-ar transforma într-o lucrare care face să pălească și faimoasa Istorie a frumuseții a lui Umberto Eco.

Despre multe alte lucrări de non-ficțiune puteți citi aici.

Să privim pictura! (CXII)

Îndrăgostiții

O pictură poate avea un farmec intrinsec, prin toate trăsăturile ei, sau te poate captiva dând un imbold imaginației.

Această din urmă situație a survenit când m-am aflat în fața acestui tablou semnat de Leon Alex (1907-1944), aflat la Muzeul Național de Artă al României.

Titlul – Îndrăgostiții – e ilustrativ, ipostaza e duioasă, însă ce m-a făcut să mă opresc și mi-a pus mintea la lucru a fost asemănarea chipurilor celor două personaje cu al faraonului Amenofis al IV-lea (mai cunoscut ca Akhenaton) și al soției sale Nefertiti, în special în perioada vremelnică a artei de tip Amarna.

În acel răstimp scurt, grație radicalei reforme religioase întreprinse de conducătorul Egiptului, reprezentarea omului a abandonat siluetele bățoase și bine lucrate muscular îndeobște cunoscute și a adoptat un aer parțial naturalist (vezi statuia cu burtică a faraonului), dar mai ales caracterizat de o alungire a fețelor pentru care nu s-a găsit încă o explicație definitivă.

Bineînțeles, unii au văzut în asta o confirmare a faptului că piramidele au fost construite de ființe extraterestre, dar asta nu mai miră pe nimeni, cred.

Cert este că, aflându-mă în fața tabloului lui Leon Alex, îmi plăcea să îl intitulez în minte Akhenaton și Nefertiti și să consider că e reprezentarea unui scurt moment de răgaz al celor doi, când, scăpați de straiele și ceremonialul puterii, putea redeveni din zei, oameni.

O lume prăbușindă

Acum 24 de ani, pe 11 septembrie 2001 avea loc o serie de evenimente care au zguduit lumea și pe ale căror reverberații le simțim poate și astăzi.

Avioanele deturnate și îndreptate asupra unor importante edificii din Statele Unite ale Americii au făcut ca timpul să se fractureze.

Iar dintre toate aceste atentate, niciunul nu a provocat o traumă mai mare decât prăbușirea celor două turnuri de la World Trade Center.

Trauma a fost pur fizică, dar și emoțională, atât la nivel colectiv, cât și individual.

Pe aceasta din urmă o urmărește Don DeLillo în tulburătorul său roman Falling Man.

Cu multă inteligență psihologică și cu un lirism aproape neverosimil, dat fiind subiectul, autorul ne desfășoară efectele acestei cumplite tragedii asupra unui supraviețuitor dintr-unul dintre turnuri, a soției lui și, indirect, asupra copilului lor.

A lui e, evident, mai puternică, și deformează puternic întreaga lentilă a tot ce percepe din acel moment. De pildă, se acordă aparent nejustificat de multă atenției pasiunii sale pentru poker, pentru ca, ocazional, să descoperim cât de dureros este să își amintească faptul că unii dintre membrii cercului său de jucători nu mai sunt.

A ei este mai subtilă și, aș îndrăzni să spun, o reușită chiar mai mare, scriitoricește vorbind. Intruziunea traumei este mai discretă, apare te miri unde, dar o recunoști fără doar și poate. Iar ipostaza protagonistei de facilitatoare a unui grup de vârstnici cu demență ne pune în fața unui dureros paradox:

Unii uită și n-ar vrea, alții nu pot să uite și ar vrea.

Cât despre fiul lor, acolo DeLillo ne ilustrează faptul că mintea unui copil are o cruzime (sau candoare, spuneți-i cum vreți), pe care părinții o au de gestionat.

Dar ce te faci când înșiși părinții sunt dați peste cap?

Romanul ne mai ridică o problemă:

E oare posibil ca o traumă împărtășită să îi aducă împreună pe doi oameni înstrăinați?

Sau dezechilibrul cauzat de implicarea nemijlocită a unuia dintre ei în acele evenimente este ireparabil?

Falling Man e o operă literară, nu un tratat de psihiatrie, așa că răspunsuri clare nu avem.

Dar, mai important decât răspunsul, este starea cu care rămânem după această lectură.

Știu că suferințele de acum mai bine de două decenii ale cetățenilor unei țări pe care mulți o învinuiesc de majoritatea relelor din prezent par a păli în fața celor ale contemporaneității, din Gaza, Ucraina, Yemen sau a altor regiuni, din păcate, din ce în ce mai multe.

Însă Falling Man nu este despre americani luați separat.

Nu întâmplător, titlul este același cu al unei imagini rămase de notorietate, pe care o aveți mai jos, suprinsă de Richard Drew (sursă: www.wikipedia.com), chiar pe 11 septembrie 2001.

Acel om nu a fost identificat niciodată.

Insula iubirii

Acum că v-am atras atenția cu un titlu de mare însemnătate pentru români, rămâneți un pic aici, ca să vă spun despre un joc de societate foarte frumos realizat și cu o semnificație care îi depășește simpla condiție de experiență ludică.

Se numește Harmonies, a fost elaborat de Johan Benvenunto și ilustrat de Maeva da Silva și îl pune pe jucător în situația de a construi treptat relieful și vegetația unei insule, astfel încât să atragă cât mai multe animale.

Tipurile de relief sunt câmpia, muntele, cursurile de apă sau copacii, care sunt reprezentate de piese plasate în interiorul suprafeței insulei, în încercarea de a le exploata cât mai mult proprietățile și a scoate maximul de puncte din configurația lor.

Mecanismul jocului aduce cu acela din foarte cunoscutul The Settlers of Catan sau chiar cu al legendarului joc de Go, căci o viziune de ansamblu este necesară, pentru a plăsmui insula cea mai atrăgătoare din punct de vedere faunistic.

Dar aceste puncte nu sunt nici pe departe suficiente pentru a câștiga o partidă de Harmonies, acesta decizându-se în urma animalelor care ajung să populeze insula, reprezentate în joc de cărți care înfățișează sugestiv și simpatic diverse tipuri de animale, de pe toate meridianele și latitudinile.

Provocarea cogntivă și intelectuală cea mai mare din Harmonies este să balansezi în permanență între, pe de o parte, relieful în continuă expansiune al insulei, influențat și de disponibilitatea pieselor din centrul mesei, și, pe de alta, de oportunitățile de câștig oferite de cărțile de animale.

E solicitant, dar plăcut și util să fii astfel nevoit să planifici și să te adaptezi din mers.

Pe lângă toate acestea, Harmonies mai oferă și ceva destul de rar întâlnit în lumea vastă a jocurilor de societate – te îndeamnă subtil să contempli mesajul mai amplu pe care îl are de oferit.

De pildă, la partida inaugurală, când nu era rândul meu să plasez piese sau să achiziționez cărți, m-am delectat remarcând că, aproape inconștient, mi-am construit o insulă cu multe cursuri de apă și păduri, cu un aer tropical, populată de mulți papagali colorați și mamifere de apă.

După cum vedeți, un alt jucător a optat pentru o insulă cu o mai puternică prezență antropică.

Ajuns aici, mărturisesc că am omis deliberat să vă spun că și omul e reprezentat în joc prin piesele care reprezintă case.

Ca acestea să genereze puncte, e nevoie să fie înconjurate de cel puțin forme de relief diferite.

Un mod foarte elocvent al realizatorilor de a ne reaminti că suntem parte a naturii, nu separați de ea.

Și uite așa ajung iar la titlul emisiunii de pomină și la subtitlul ei:

Cine iubește nu lasă.

De acord.

Cine iubește natura, nu o lasă să moară.

La Enescu acasă în deplasare

Așa e omul, de ce are, de-aia vrea mai mult.

Eu, unul, de pildă, sunt răsfățat de ani buni cu tot ce oferă Filarmonica „Oltenia” din Craiova.

Acolo am prins gust pentru ceea ce numim muzică clasică, dar care constă, de fapt, într-un izvor de creații de o perpetuă modernitate.

Cu setea-mi astfel ostoită, dar crescândă, am tânjit să gust și din cea mai înaltă materializare din România a acestui tărâm al muzicii – Festivalul Internațional „George Enescu”.

De câțiva ani, dar cu precădere la această ediție din 2025 (desfășurată între 24 august și 21 septembrie), festivalul își întinde tentaculele armonioase peste tot în țară, așa că oltean sau dobrogean, bucovinean sau ardelean, ai ocazia să îi trăiești magia.

Așa cum George Enescu a dus numele României în toate colțurile lumii, tot așa festivalul îi duce numele în toate colțurile României.

Însă, pentru a da Cezarului ce e al Cezarului și festivalului ce e al festivalului, se cădea să începem această aventură muzicală (folosesc pluralul pentru că l-am avut părtaș pe amicul meloman Daniel Botea) chiar în epicentrul ei, în București.

Am poposit în două lăcașuri vestite pentru răsunetul muzicii, Ateneul Român și Sala Palatului.

Oricare dintre cele două oferă în timpul festivalului doze consistentede muzică mare, însă nesațul era prelung, iar timpul, scurt.

Ateneul Român impune în exterior prin alura de templu al muzicii, iar impresia aceasta e potențată de interior, de sala de spectacole cu precădere.

Circulară și grandioasă, nu doar că împărtașește cu Panteonul din Roma structura, ci are același har de a face ca tot ce e sub cer să capete volum celest.

Sunetele se înalță și se pogoară peste spectatori înzecite.

Trebuie să fi contribuit și asta la impactul profund pe care l-a avut asupra mea opera Dardanus de Jean-Philippe Rameau (versiunea din 1744)

La prima vedere, o lucrare barocă, o poveste romeojuletiană despre dragostea care învinge tot, chiar și cele mai criminale impulsuri, n-ar fi avut cum să mă atragă atât.

Nu că, de când mi-a descoperit valențele de meloman, nu m-aș mai fi înmuiat înspre operă ca gen muzical, dar nu este ceva indispensabil pentru mine.

Această lucrare, însă, m-a captivat de-a dreptul, prin dramatismul narațiunii și prin modernitatea sonorității (au fost momente când s-a auzit ca un film de acțiune de ani ’90), făcându-mă să urmăresc libretul rând cu rând și să simt o satisfacție crescândă, pe măsură ce acele versuri căpatau substanță în ochii și urechile mele.

Multe ar fi de lăudat la această reprezentație, de la dubla ipostază a lui Emmanuel Resche-Caserta, în pur spirit baroc, atât interpret, cât și dirijor, sau versatilitatea vocală a protagoniștilor (Judith Van Wanroij, Benoit-Joseph Meier, Thomas Dolie, Stephan Macleoud) la impetuozitatea Corului de Cameră din Namur sau măiestria domnului de la percuție, care putea construi orice sunet de fundal era necesar, de la furtună la nostalgie.

Ce să mai, Les Ambassadeurs – La Grande Écurie e, cum s-ar zice în termeni fotbalistici, o formație galactică.

Însă, mă voi lăsa cuprins de dulcele și inevitabilul păcat al părtinirii si o voi scoate în evidență pe soprana Marie Perbost, interpretă a mai multor roluri, dar mai ales al Venerei, zeița dragostei.

O voce mlădioasă, capabilă de fel si fel de artificii, și un zâmbet cuceritor, dar și ștrengar, caci amorul e frumos și încurcat.

Peste trei ore care au trecut pe nebănuite, astfel că aproape am uitat că urma să ne mutăm în încăpătoarea Sală a Palatului, pentru a urmări Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia, sub bagheta lui Daniel Harding.

Prima dintre lucrări a fost una aparte.

Sinfonia (titlul e deliberat, nu e o greșeală a mea) a lui Luciano Berie nu încântă în sens absolut.

Dimpotrivă, este un amalgam de sunete și voci, care se contrazic, se împung, se reped către auditor ca și cum ar vrea să-l înhațe.

Totul pare haos, dar este de fapt o titanică muncă de coordonare, din partea tuturor celor implicați, precum instrumentiștii care aveau de punctat un anume sunet într-un anume moment sau membrii vocali ai London Voices, care emiteau acele crâmpeie repetate obsesiv cu o sincronizare infinitezimală.

O compoziție al cărei tâlc devine și mai pregnant odată ce ai părăsit sala de spectacole și, în lumea așa-zis reală, te asaltează mesaje contradictorii în permanență.

Sinfonia este metafora sugestivă a climatului auditiv în care trăim.

Același Luciano Berio a adaptat Cântece populare din diverse părți ale lumii (SUA, Armenia, Franța, Italia sau Azerbaidjan), cărora le-a dat voce mezzosoprana Magdalena Kozena.

Ceea ce varia, dar era și asemănător la fiecare arie mi-a relevat ce caracter unificator are muzica. Mulțumită ei, diferențele dintre noi, altminteri naturale, își găsesc drum către acel ceva de la care am pornit toți.

Dacă lumea e o mare, atunci a noastră de acum e una zbuciumată, învolburată de conflicte, iar noi de agățăm de o societate care pare în derivă, pentru a ajunge la liman.

E greu, dar avem alături și Marea lui Claude Debussy, care, ca multe alte compoziții din vasta comoară a muzicii clasice, sunt ca o rază de lumină pe un cer întunecat.

Am gustat din Festivalul Internațional ”George Enescu” deplasându-mă la el acasă.

Acum îl aștept la mine acasă, în Craiova.

Așteptarea e plăcută, căci deja știu că mă va încânta.

Credit foto: Festivalul Internațional ”George Enescu”.

Să privim pictura! (CXI)

Batjocorirea lui Hristos

Hoinărind prin sălile Palatului Rohan, care găzduiește Muzeul de Arte Frumoase al orașului Strasbourg, am dat peste această pictură, care mi-a atras atenția prin ineditul și stilistica ei naivă.

Este intitulată Batjocorirea lui Hristos și îi este atribuită lui Lippo di Benivieni, pictor florentin despre care nu se cunosc foarte multe, doar că a fost activ în perioada dintre secolele XIII și XIV în orașul care va deveni ulterior punctul focal al Renașterii.

Se pare că artistul era la curent cu noile idei despre perspectivă, pe care le redă apăsat, mai ales prin acea cupola de deasupra capului lui Iisus, însă ce distinge această operă de altele din epocă este modul copilăros, aproape literal, prin care acele cei din jurul Său îi adresează aceste insulte.

Renașterea a exploatat acest subiect în diverse moduri, unele mult mai măiastru reprezentate, însă tocmai acest aspect rudimentar al tabloului lui Lippo di Benivieni m-a trimis cu gândul la practica foarte modernă a beștelirii digitale.

Spune omul ceva pe Facebook și este imediat atacat.

La adăpostul anonimatului și protecției date de digital, săgețile sunt cu atât mai veninoase și se întețesc pe măsură ce respectivele comentarii se tot adună. Adică, mai pe șleau, se încinge spiritul de haită.

Sunt atacate psihicul, dar și fizicul, nu contează coerența, ci vitriolul.

Nu e ecran tactil, ci tempera pe lemn de pe la 1300.

Dar natura umană care reiese este aceeași.

Final de Mondial gradual

Mai deunăzi discutam cu un amic despre șansele României de a se califica la Cupa Mondială din 2026 (slăbuțe, am conchis amândoi) și, dintr-una într-alta, am ajuns să vorbim despre care ar fi cea mai tare finală pe care am văzut-o.

Fiind mai în vârstă decât mine, înclina spre cea din 1986, cu Maradona la zenit, însă toată dezbaterea m-a ispitit să întocmesc următoarea ierarhie a finalelor pe care am avut ocazia să le urmăresc până acum:

***

Locul 9 – Italia, 1990.

Eram mic atunci, nu mi-aduc aminte foarte multe lucruri din acea Cupă Mondială (cel mai mult mi s-a întipărit în hipocamp faptul că eram în baie și mama îmi făcea duș, iar din sufragerie s-a auzit un urlet colectiv când Balint a băgat gol contra Argentinei lui Maradona).

Am reținut câteva crâmpeie, precum Higuita alergând disperat dupa Roger Milla, figura bonomă a lui Toto Schillachi și dramatismul semifinalei dintre Italia și Argentina, însă finala în sine m-a lăsat rece rapid, așa că am plecat să mă joc în altă cameră. Nicio reacție nu s-a auzit din camera de zi, confirmare a ce a înregistrat și posteritatea: partida câștigată de RFG contra selecționatei Albiceleste n-a fost deloc glorioasă (1-0 printr-un penalty târziu transformat de Andi Brehme).

***

Locul 8 – Africa de Sud, 2010.

O finală inedită, între Spania și Olanda, fiecare fiind atunci în postura de a fi câștigătoare pentru prima dată.

Am văzut meciul la o terasă, împreună cu niște prieteni și eram în minoritate crasă, fiind singurul de acolo care înclina spre batavi.

Motivul era că crescusem hrănit cu poveștile tatălui meu, care nutrea o mare tristețe că Portocala Mecanică și al ei fotbal total, al cărei admirator fusese, eșuase de puțin în două tentative succesive (1970 și 1974) de a câștiga trofeul suprem.

Olanda ar fi putut câștiga, dacă singur cu portarul spaniol ar fi scăpat literalmente oricine altcineva decât ratangiul ăla de Arjen Robben, însă până la urmă a triumfat Spania cu un gol în prelungiri al lui Andres Iniesta.

Retrospectiv, nu am obiecții față de acest deznodământ, pentru că mă uit la numele din selecționata iberică și constat că, pe lângă Don Andres, îi includea pe Iker Casillas, Xavi, Xavi Alonso, Sergio Ramos, David Villa sau Carles Puyol.

Nu cred că greșim cu nimic numind acea echipă Espana Maxima.

***

Locul 7 – Rusia, 2018.

O finală care a opus o echipă bine sudată (Croația lui Modric, Rakitic sau Perisic), dar limitată (nu săriți, că în două meciuri eliminatorii au învins la penalty-uri), și o echipă competentă și nu prea spumoasă (Franța).

Deși scorul de 4-2 indică un meci relativ strâns și spectaculos, în realitate n-a fost deloc așa, iar deznodământul se vădea încă din prima jumătate de oră.

Măcar am văzut goluri, iar atunci apărea în fotbalul mare un tânăr jucător pe care mulți îl considerau drept noul Pele (au exagerat, totuși).

Chipul lui a apărut într-o poantă simpatică de după meci, suprapus peste cel al Libertății care conduce poporul pe baricade, tabloul lui Delacroix, textul fiind Liberté, Égalité, Mbappé.

Mai interesantă a fost ceremonia de premiere, cu Emmanuel Macron și președinta Croației, Kolinda Grabar-Kitarovic, lăsați într-adins să fie muiați de ploaie, în timp ce Vladimir Putin era protejat cu grijă de slujbași îndatoritori. Nu că le păsa primilor doi prea mult.

***

Locul 6 – Brazilia, 2014.

La un sfert de secol după momentul 1990, Argentina și Germania recidivau într-ale plictiselii printr-o finală despre care nu se pot povesti prea multe, în afara unui gol din prelungiri al lui Mario Gotze și a ratării din debut a lui Gonzalo Higuain.

Argentina era condusă de Messi, dar știam că joacă închis, după ce avuseseră un meci chiar și mai lipsit de realizări în semifinala cu Olanda, decisă la lovituri de departajare după 120 de minute în care nu s-a întâmplat nimic, dar chiar nimic!

Germania, pe de altă parte, venea după inubliabilul 7-1 cu Brazilia, țara-gazdă, care a suferit un veritabil șoc-socio politic (președinta Dilma Rousseff a pierdut alegerile după aceea din cauza asta, zice-se), așa că nu aveau scuze.

Ce mi-a rămas cel mai pregnant în memorie este faptul că am văzut acest meci la finalul unei petreceri de botez, alături de câțiva amici, printre care era și un neamț.

Nu mai spun că, băut fiind, a făcut ca toți dracii la cea mai mică decizie potrivnică Mannschaftului, dar nu vreți să știți cum s-a manifestat la final.

Pe mine, unul, m-a luat în brațe și, crezând că mă îmbrățișa, mă bătea pe spate cu lăboanțele, de mi se zguduiau plămânii.

Amicul care ne fusese gazdă mi-a povestit ulterior că neamțul, deja cherchelit de vin și triumf, voia să meargă în oraș să mai bea de bucurie.

În apărarea lui, i-am zis amicului: ”Bă, gândește-te că el trăiește ceva de care noi n-o să avem parte în veci”.

Două amănunte retrospective îmbogățesc amintirea acestei finale:

Scena de după genericul din The Two Popes, cu Benedict al XVI-lea și Francisc I, respectiv Sir Anthony Hopkins și Jonathan Pryce (ambii nominalizați la Oscar), chibițând fiecare pentru ai lui.

A doua zi după finală, un buletin de știri de pe postul francez TV5 îi acorda un videoclip de 15 secunde, însoțit de acest un comentariu juma’ sec, juma’ malițios:

Ieri a avut loc finala Cupei Mondiale și, așa cum se întâmplă de obicei, au câștigat nemții.

***

Locul 5 – Franța, 1998.

O parte din plăcerea rememorării acestei finale dintre Franța și Brazilia este că am văzut-o după ce dădusem examenul de admitere la liceu.

Eram relaxat, rezultatele se afișaseră și erau conforme cu așteptările părinților mei (că aia era problema), așa că meciul a venit ca un prilej de destindere (ceea ce nu s-a putut spune despre semifinala Brazilia-Olanda, bunăoară, un meci superior calitativ, dar care s-a desfășurat între probele română și matematică, iar morcovul era intrat adânc).

Meciul n-a avut prea mult dramatism, totul s-a tranșat în prima repriză, cu cele două lovituri de cap ale lui Zinedine Zidane.

Însă, pentru un pasionat de istorie, ceea ce eram de atunci, a fost un exemplu elocvent cum o mare personalitate poate schimba cursul istoriei.

Iar Zizou a fost mare.

***

Locul 4 – Coreea de Sud și Japonia, 2002.

O înfruntare titanică, între o Germanie care îi avea pe impunătorul Michael Ballack, fiorosul Oliver Kahn sau legendarul Miroslav Klose (cel mai bun golgheter al cupelor mondiale, până în prezent), și cea mai frumoasă echipă a Braziliei pe care mi-a fost dat să o urmăresc vreodată.

Îmi face o neasemuită plăcere să numesc o parte a ei (din memorie, nota bene): Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho, Cafu, Roberto Carlos, Lucio, Denilson, Dida.

Finala n-a fost încleștarea crâncenă la care sperau mulți, iar Oliver Kahn a gafat la primul gol al lui Ronaldo, dar era păcat să nu câștige această Selecao galactică de-a dreptul.

Iar frizura lui Ronaldo e greu de uitat.

***

Locul 3 – Germania, 2006.

Finala asta s-a desfășurat în prima seara dintr-o școală de vară, adică vreo săptămână de cursuri foarte interesante, prietenii, idile, plajă și petreceri până-n zori, toate la Eforie Nord, în condiții bune și pe banii statului, mult mai prietenos cu ONG-urile pe vremea aceea.

Eram din toată țara și la acea primă cină începusem să ne cunoaștem, așa că meciul dintre Franța și Italia mi-a ocupat doar vreo jumătate de atenție.

Nu mi-au scăpat, totuși, penalty-ul tip Panenka bătut de Zidane spre colț (adică o execuție infernal de riscantă) sau capul aceluiași Zidane în pieptul lui Materazzi (care și-a asigurat locul în posteritate precum Herostratus sau John Chapman). Da, a fost în piept, nu în cap, așa cum spune legenda.

La loviturile de departajare m-am scuzat față de noii mei colegi și m-am dat mai aproape de televizor, ca să le urmăresc cu sufletul la gură.

A ratat în stil mare David Trezeguet, același care înscrisese Golul de Aur împotriva Italiei în finala Campionatului European din 2000, semn că istoria are căile ei nebănuite de a egaliza lucrurile.

O imagine, din timpul aceleiași loterii a penalty-urilor, care îmi va rămâne de-a pururi în minte, este a lui Fabio Cannavaro, impasibil și cu mâinile încrucișate, îmbrățișat de la spate de un Andrea Pirlo copleșit de emoții.

Cum reușește fotbalul ăsta să îi aducă împreună pe cei mai diferiți dintre oameni!

***

Locul 2 – SUA, 1994.

Poate părea ciudat că un meci terminat 0-0, fără prea multe ocazii, decis la penalty-uri, să ocupe un loc atât de sus în această ierarhie.

Însă finala aceasta dintre Brazilia lui Romario și Italia lui Roberto Baggio era încununarea unei Cupe Mondiale în care am eu, unul, am descoperit fotbalul în toată plenitudinea splendorii și dramatismului lui.

A contribuit la asta și epopeea tricolorilor, căci am trăit aievea acele meciuri despre care cei mai tineri știu doar din auzite.

Meciul de față n-a avut prea multe de oferit. Mi-aduc aminte un moment când portarul italian Gianluca Pagliuca (câte glume deocheate nu mai făceam după aceea cu numele lui!) a scăpat un pic mingea, care s-a lovit ușor de bară.

După ce a prins balonul din nou, și-a pupat mănușa, punând-o apoi pe bară, în semn de recunoștință.

Și tot pe el mi-l aduc aminte mergând de umăr cu omologu-i brazilian Claudio Taffarel, îndreptându-se spre poarta unde urmau să devină protagoniști ai deznodământului finalei.

Iar totul s-a sfârșit cu Baggio, motor al unei Squadre Azzure nu neapărat remarcabile, șutând mingea peste poartă, fapt care, paradoxal, i-a gravat locul în istorie.

Așa cum spune o superbă caligramă a lui Apollinaire:

Regii care pierd câștigă în inima poeților.

***

Locul 1 – Qatar, 2024.

Nu cred că miră pe nimeni ce finală e pe primul loc.

Faceți un studiu aleatoriu pe Internet, printre articole similare, și pe asta o s-o găsiți în frunte în peste jumătate din cazuri.

Explicația e simplă.

A fost un meci al coloșilor, cu un Messi care părea că a mâncat jăratec tot turneul, purtat de valul unei echipe de derbedei străluciți, și un Mbappe care, precum Napoleon la Arcole, a luat steagul și și-a condus trupele în luptă în cele mai grele momente.

Și, prin triumful pe care unii se încăpățânau să i-l nege, chiar și ca posibilitate, Messi a fost pus pe piedestalul care i se cuvenea, acela pe care se găsește statuia lui Diego Armando Maradona.

Păcat că El Pibe de Oro n-a supraviețuit să vadă asta.

Copii, nu luați droguri și o să ajungeți să vedeți multe finale glorioase.

Să privim pictura! (CX)

Iudita și servitoarea cu capul lui Holofern

Iudita și Holofern sau, mai bine zis, doar căpățâna-i sunt subiect des abordat în pictura renascentistă.

Povestea macabră a acestui episod biblic este următoarea:

Generalul asirian Holofern asediază și e pe care să cucerească orașul evreiesc Bethulia. O văduva din partea locului, Iudita, se strecoară în cortul său, îl seduce și, după ce îl îmbată, îl decapitează, apoi pleacă împreună cu macabrul trofeu, lăsându-i pe colaboratorii lui să aibă o nasolă surpriză a doua zi dimineața.

Am întâlnit această temă în nenumărate picturi, cele mai multe, precum cele foarte cunoscută a lui Caravaggio sau cea cu un aer de manifest feminist a Artemisiei Gentileschi, redând momentul sângeros al descăpățânării, mai mult sau puțin realist.

Acesta a lui Correggio (1489-1534), pe care am descoperit-o în Muzeul de Arte Frumoase din Strasbourg, m-a captivat prin faptul că e înfricosătoare fără să recurgă la violență explicită.

Capul lui Holofern doar se ițește și totuși are o paloare cadaverică elocventă.

Deși apare din profil, putem intui un zâmbet de satisfacție morbidă pe chipul Iuditei.

Și ce să mai spunem de reacția servitoarei?

E oroare sau încântare?

Sau amândouă?

Artistul pe transpune la poli opuși din punct de vedere estetic.

Iudita e frumoasă și delicată, servitoarea e urâtă și are o un chip vag ne-european, ceea ce n-ar trebui să ne mire, căci tot ce era în afara bătrânului continent era necunoscut și periculos în acea perioadă.

Cu toate diferențele dintre ele, simți complicitatea celor două femei.

Iudita și servitoarea cu capul lui Holofern e Les diaboliques al lui Henri-Georges Clouzot într-o singură imagine.

Pixeli puțini, neuroni mulți (2)

Nu îmi întrebați cum am găsit timp, dar cumva am reușit și am avut de-a face și desface cu încă o serie de jocuri video care întrebuințează pixeli puțini și neuroni mulți.

***

The Colonel’s Bequest – un joc care e deja un fel de artefact arheologic, pentru că, vă vine să credeți sau nu, e făcut înainte de 1990.

Cadrul este curat de Agatha Christie: în America perioadei interbelică, o tânără studentă e o invitată de o prietenă pe moșia tipic sudistă a unchiului ei cel ciufut, s-au adunat rubedeniile acestuia, una mai dubioasă ca alta.

Rolul jucătorului este să exploreze continuu și să fie martor la cât mai multe dintre evenimentele macabre care se desfășoară treptat. Un mecanism ludic care poate părea greoi (mie, unuia, așa mi s-a părut în The Last Express), dar arhitectura conacul și a plantației este atât de sugestiv, iar tensiunea se acumulează atât de bine dozat, încât, după atâtea decenii, povestea rămâne captivantă.

Mă întreb dacă Rian Johnson, care e deja la treia ecranizare de acest gen, a jucat în copilărie The Colonel’s Bequest.

***

Sam & Max Hit the Road – un joc care lasă în urmă cu mult chiar și cel mai recent film The Naked Gun când vine vorba de ridicolul inteligent pe care îl propune.

Un câine cu alura și voce de Humphrey Bogart și amicul lui, un iepure hiperactiv și sadic, sunt detectivi particulari și le solicitată anchetarea dispariției de la circ a unui Yeti și a posibilei lui iubite, acrobata cu gât de girafă.

Și asta e doar premisa.

În investigația lor parcurg un fel de periplu turistic deșucheat prin toată America, iar personajele întâlnite sunt devastator de amuzante.

Ca joc, mă tem că abundă în situații de-a dreptul obscure, pe care un om cu diagnosticul sănătos la cap nu le-ar soluționa în veci, însă asta nu prea contează.

Dialogurile, de o inteligență și incorectitudine politică de neconceput azi, sunt atât de distractive, încât, ca să poți continua și să ai parte de mai multe, merită să trișezi și să te uiți pe Internet pentru ponturi.

Sau poți chiar să urmărești jocul rezolvat de cineva pe Youtube, e ca un film de animație pe care n-ar mai avea nimeni curaj să îl facă azi.

***

I Have No Mouth And I Must Scream – când am pornit prima dată jocul acesta, am avut un șoc dublat de o plăcere indescriptibilă.

Am descoperit că lumea aceasta a aventurilor ludice video, pe care o consideram lejeră, chiar și în cele mai elevate forme ale ei (vezi Indiana Jones and the Fate of Atlantis), poate să îți răscolească sufletul de-a dreptul.

Pornind de la povestirea SF eponimă a lui Harlam Ellison, jocul ne transpune într-un viitor post-apocaliptic, în care o entitate AI roasă de ură (discursul acela de la început!) și-a ales cinci victime pentru a le tortura, construindu-le experiențe virtuale în care își retrăiesc cele mai intense coșmaruri și păcate.

Știu că deja sună intens, dar aflați că unul dintre cei cinci este un alter ego al doctorului Mengele, iar bucata lui e puțin spus tulburătoare.

Nu că restul te-ar menaja mai mult.

Deși jocul este despre traumă și suferință, a-l parcurge te învață multe despre izbăvire și iertare.

***

Seria Blackwell – am folosit cuvântul ”serie”, pentru că mă refer conjugat la The Blackwell Bundle, care include patru episoade distincte, și la The Blackwell Epiphany, un joc distinct, apărut ulterior și care ne oferă un deznodământ al peripețiilor dinainte.

Ideea de la care pornește totul este inedită și excelent exploatată.

O tânără jurnalistă descoperă că are abilități de medium (ca in serialul eponim cu Patricia Arquette), ba mai mult, moștenește de la mătușa ei (la rându-i urmașă a mamei sale, bunica protagonistei) un companion-fantomă, un tip sarcastic și simpatic.

Împreună, au de ajutat stafiile care populează New York-ul, dezlegând misterele deceselor lor și conducându-i spre locul liniștii eterne, folosind-se atât de calitatea palpabilă a jurnalistei, cât și de abilitățile fantomei, care poate trece prin ziduri, de pildă.

Realizată de aceeași echipă care ne-a oferit The Shivah, seria uzează de tehnologii moderne, precum mail-ul sau motoarele de căutare, iar cazurile rezolvate sunt excelent scrise și invită la reflecție asupra mozaicului în perpetuă schimbare care este natura umană.

Nu ader la opinia generală că jocul final este cel mai bun, însă, ca ansamblu, este o poveste emoționantă și plină de învățăminte.

***

Milkmaid of the Milky Way – un joc mai simplu decât toate celelalte de pe această listă, însă suficient de solicitant și de pitoresc, să merite locul pe această listă.

Protagonista este o lăptăreasă din zona fiordurilor norvegiene își vede văcuțele răpite de o navă extraterestră, așa că pornește pe urmele lor, rezultatul fiind o aventură pasionantă și amuzantă, scrisă în rime.

Da, ați citit bine, toate replicile și textele acestui joc sunt rimate, iar versurile sunt foarte bine întoarse din condei, indiferent de situație.

Mecanismul acela al îmbătrânirii și tinereții este deștept utilizat narativ, iar morala poveștii este despre a merge mai departe și a nu te lăsa ținut în loc de trecut, indiferent cât de atașat ești de acesta.

Adăugam la asta că Milkmaid of the Milky Way este creația unui singur om (!) și avem o experiență ludică pe care merită să o răsplătim încercând-o și delectându-ne cu ea.