Citizen Kane in the Underworld

By Iulian in Filme 0 Comment

Deși a fost prigonit instituțional și antipatizat stilistic la început, Citizen Kane și-a câștigat rapid și admiratori, și emuli.

În prezent, are piedestalul pe care îl merită, însă, chiar și la scurt timp după lansarea din 1941, își exercita influența, foarte vizibilă, de pildă, în The Killers din 1946.

În acest film al lui Robert Siodmak regăsim aceeași apăsată utilizare a umbrelor și unghiurilor, ca și cum Orson Welles ar fi lansat o provocarea întregii bresle regizorale de la Hollywood.

Mai mult de atât, structura narativă de aici este vădit împrumutată din Citizen Kane, fiind compusă din relatări succesive către un protagonist investigator, prin care reconstituim destinul și personalitatea unui om după moartea sa.

Dar, dacă ilustrul precursor are un aer existențial elevat, aici ne păstrăm în lumea subterană a escrocilor, spărgătorilor și damelor fatale.

Un agent de asigurări (de-a pururi competentul Edmond O’Brien) devine mai curios decât i-ar cere-o îndeobște slujba în deslușirea circumstanțelor în care un om este asasinat și lasă în urmă o sumă însemnată de bani unei bătrânici de la care nu-l leagă, aparent, nimic.

Adunând mărturie cu mărturie ca într-un puzzle narativ, deslușește evoluția unui fost boxer (Burt Lancaster, într-unul dintre primele sale roluri), sedus de o iluzie și de o femeie (Ava Gardner, cu o explozie memorabilă la final).

Misterul se devolează, dar se și întețește în același timp, ajutat de inteligența scenariului, care pornește de la o povestire de Hemingway,

de calitatea regiei lui Siodmak, precum și de interpretrările precise ale întregii distribuții.

Însă, dacă The Killers reușește să se distingă în vasta panoplie a filmelor noir și să înhațe o părticică de glorie cinematografică eternă, este grație secvenței din debut.

Doi indivizi nenumiți și amenințători apar într-o noapte într-un orășel liniștit și insufla teroare în rândul angajaților unui restaurant de noapte.

După decenii care, însumate, duc spre un secol, tensiunea din acest sfert de oră este la fel de proaspătă ca în orice thriller modern, iar plăcerea unui disconfort pe care știi că nici n-ar trebuie să-l simți (doar ești dincolo de ecran, nu?) este nealterată.

Deși titlul trimite către moarte, The Killers e încă în viață.

Odă pentru trei comori

By Iulian in Filme 0 Comment

Printre multele năbădăi care l-au încercat pe Marlon Brando de-a lungul timpului a fost și aceea de a fi producător de filme.

Și-a fondat o companie, care, asemeni mofturilor proprietarului, n-a supraviețuit prea mult, dar care și-a pus mica amprentă în istoria cinematografiei, oferindu-ne o creație de un pitoresc deosebit – Paris Blues.

Doi americani expatriați în Paris și cântăreți de jazz și două turiste tot americance au idile alterate de ambițiile și viziunea de viață a fiecăruia.

Inițial, cele două cupluri ar fi trebuit să fie încrucișate, dar suntem în 1961, deci cu câțiva ani buni înainte de revoluționarul Guess Who’s Coming to Dinner, așa că regizorul Martin Ritt și scenariștii săi au optat pentru configurații amoroase monocolore.

De aceea, relația dintre Sidney Poitier și Diahann Carroll e mai simplistă și vizează mai mult ambivalența populației de culoare a SUA față de lupta pentru drepturi civice.

Reacții feromono-emoționale mult mai consistente sunt între Paul Newman și Joanne Woodward, la care a contribuit neîndoios și că acești doi mari actori erau căsătoriți și au format unul dintre cele mai trainice cupluri de la Hollywood, recunoscut că subminează chiar și din cele mai înverșunate povești de dragoste.

Dar, așa cum jazzul nu este o poveste, ci este o suită de stări sufletești, uneori contradictorii, Paris Blues nu este despre ce se întâmplă, ci despre a contempla sublimul în varii manifestări.

Coloana sonoră, compusă de însuși Duke Ellington și nominalizată la Oscar, este strălucită și însoțește impecabil Parisul redat cu noblețea imaginii alb-negru, ca într-un prelung album de Henri Cartier-Bresson.

Zâmbetele candide ale lui Poitier și Carroll luminează o imagine nocturnă a catedralei Notre-Dame, iar siluetele lui Newman și Woodward se preumblă pe aceleași chei ale Senei pe unde îi admirăm și pe Cary Grant și Audrey Hepburn în coloratul Charade.

Și, ca o încununare a tot ce este și își propune să fie Paris Blues, filmul beneficiază de apariția extraordinară a marelui Louis Armstrong, care își împumută talentul colosal și zâmbetul larg unei scene de o vitalitate molipsitoare, care trebuie să-i fi încântat și mobilizat pe Sidney Poitier și Paul Newman.

Fără să fi schimbat fața lumii, așa cum au făcut-o alte pelicule mai influente, Paris Blues este o odă adusă unor trei comori ale omenirii:

Jazzul.

Parisul.

Cinematografia de odinioară.

Să privim pictura! (CIX)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Frumoasa strasbourgheză

Blugi rupți de parcă te-ar fi hărtănit un câine.

Papuci cu puf, inimaginabili în contact cu apa sau noroiul.

Corset care zdrobește cutia toracică și duce la probleme cu plămânii, printre altele.

Crinolina care făcea utilizarea țucalului problematică în cel mai bun caz.

Gulere largi de dantelă, de nu mai vedeai bine pe unde pășeai.

Istoria modei este o prelungă demonstrație a unei iraționalități colective fascinante, care se perpetuează de milenii, care a început odată cu lumea și se va sfârși odată cu lumea.

În Galeria de Artă din cadrul Palatului Rohan din Strasbourg am întâlnit încă o un mic episod al acestei istorii.

Este vorba de pictura Frumoasa strasbourgheză a lui Nicolas de Largillierre (1656-1746), al cărei element distinctiv e greu de trecut cu vederea.

Nu mai contează cât de armonios s-a jucat artistul cu tonurile reci.

Nu contează migală detaliilor (uitați-vă numai cu atenție la minuțiozitatea cu care este redată dantela).

Pun pariu ca unii dintre voi n-au remarcat nici măcar că protagonista portretului are un cățeluș în brațe.

Privirea ne este arestată de acea pălărie puțin spus supradimensionată.

Dacă a avut vreun rol pratic (să îi țină la distanță pe cei din jur, poate?), acesta s-a pierdut de mult.

Acum nu mai este decât un element menit a o scoate în evidență pe doamna cu pricina, a-i sublinia statusul social și, de ce nu, frumusețea.

Să recunoaștem, a reușit, iar noi, peste veacuri, o admirăm.

Și ne minunăm.

Wicked Game

By Iulian in Carti 0 Comment

Al Doilea Război Mondial este ultimul mare conflict al omenirii în care ăia buni și ăia răi sunt destul de clari.

Naziștii erau agresorii, Aliații erau eliberatorii (că URSS era aici strică apele, dar, cel puțin pentru vestici, nu e o problemă).

Nu putem nega această dihotomie, însă Joc de spioni a lui Paddy Ashdown vine să introducă niște nuanțe în peisajul acestei conflagrații.

Lucrarea este o relatare extrem de documentată (incredibil cât material a avut de ordonat autorul!) a acțiunilor Rezistenței Franceze din orașul Bordeaux și împrejurimile sale, precum și reacțiile Gestapoului și eforturile lor de a preîntâmpina toate manevrele subversive ale populației ocupate.

Lucrurile sunt și mai mult complicate de faptul că serviciile secrete britanice au propriile lor formațiuni pe teren, iar relațiile cu localnicii nu sunt tot timpul line, asta ca să nu mai zic că De Gaulle însuși le-a ignorat contribuțiile după război.

De cealaltă parte, personajul principal al germanilor e un adept al metodelor blânde de persuasiune și multe pagini ale cărți descriu cum îi atrage pe francezi de partea lui cu o cină sau o vorbă bună. Destul de departe de arhetipul promovat de cinematografie, nu?

Și mai derutante sunt conflictele din rândul Rezistenței înseși, uneori soldate cu execuții sumare ale celor bănuiți de joc dublu.

E război și sunt multe vieți în joc, însă amplele cercetări ale lui Paddy Ashdown relevă faptul că multe dintre aceste victime n-au fost chiar atât de vinovate, iar cei care au comis crimele n-au ezitat să profite material de pe urma lor. Destul de departe de arhetipul promovat de cinematografie, nu?

Joc de spioni nu e ușor de citit. E stufoasă, abundă în nume și evenimente, iar acestea din urmă sunt, în mare parte, tragice.

Dar e o carte plină de învățăminte de ordin general.

Războiul nu mai e atât de departe, spațial și temporal, de noi.

Așa că nu strică să știm la ce să ne așteptăm din partea dușmanilor.

Sau chiar a prietenilor.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un strop de cunoaștere în oceanul scris despre cea mai amplă conflagrație din istoria umanității.

Un joc căruia i-ar sta bine film

By Iulian in Jocuri 0 Comment

Eram mai deunăzi în fața televizorului, am nimerit la începutul de la Raiders of the Lost Ark pe un post și, deși îl știam aproape pe de rost, pur și simplu nu m-am putut desprinde de el și l-am văzut încă o dată.

Au reușit Steven Spielberg et comp. o combinație de acțiune, pseudo-erudiție și umor care e de-a dreptul irezistibilă.

Nu e de mirare atunci câtă plăcere am simțit regăsind această formulă reluată foarte inspirat în jocul Lost Horizon.

Trama narativă, personajele și stilistica acestuia sunt vădit și asumat preluate din capodopera filmică amintită.

În perioada interbelică, un fost soldat, sarcastic, dar omenos, pleacă în căutarea unui prieten dispărut în Tibet, face echipă cu o tipă cu limbă ascuțită, cu care are și un vag trecut amoros și îi împiedică pe naziști să descopere niște artefacte misterioase, care le-ar da o putere nepermis de mare.

Pe parcurs călătorește pe tot mapamondul (Tibet, India, Maroc, Germania, Hong Kong), are de-a face cu personaje pitorești, supraviețuiește multor încercări și rezolvă tot felul de enigme.

Curat Indiana Jones, însă jocul are un merit colosal, acela că, deși folosește locuri comune, le insuflă o viață nouă.

Acest aer proaspăt și captivant e rodul mai multor calități îngemănate.

Una este realizarea de excepție. Decorurile prin care are loc acțiunea sunt superb conturate, cu un realism augmentat de unele tușe de somptuos, care nu fac decât să sporească aerul de aventură documentată și spectaculoasă.

Am folosit deliberat termenul ”documentată”. Un alt lucru care se distinge este câtă grijă pentru detalii istorice și culturale au manifestat realizatorii.

Exemple sunt nenumărate, de la informațiile despre Societatea Thule la modul fidel în care este redat Castelul Wewelsburg, cu forma sa triunghiulară aparte.

Nici titlul jocului nu este întâmplător ales, căci protagonistul Fenton Paddock are de deschis poarta către Shambala, miticul regat din Tibet, iar romanul omonim al lui James Hilton (precum și ecranizarea extraordinară a lui Frank Capra) a contribuit masiv la a impune Shangri-La și legenda unei Atlantide tibetane în conștiința colectivă.

Nu în ultimul rând, ca orice joc de aventură (numit odinioară ”Quest”), și Lost Horizon te provoacă în a-ți pune mintea la contribuție întru rezolvarea a tot felul de situații, unele uimitor de ingenioase, multe presărate cu un strop de umor. Îmi vin acum în minte realizarea discului de patefon sau ațâțarea unui mascul mânios de Argali, capra sălbatică a culmilor himalayene.

Ecranizări de jocuri video s-au mai văzut.

Unele sunt execrabile.

Mă încumet să spun că din Lost Horizon ar ieși un film a-ntâia, pentru simplul motiv că e conceput ca un film interactiv.

Un film pasionant, erudit și amuzant.

Nu sunt niciodată de ajuns astfel de prilejuri să evadăm din realitatea cotidiană și să ne întoarcem mai bogați la ea.

Ghidul autostopistului traumatic

By Iulian in Filme 0 Comment

Dacă te uiți în sânul breslei regizorilor de la Hollywood, constați rapid că e preponderent masculină.

Poate că, în ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat, cu o Chloe Zhao sau Jane Campion triumfând meritat la Oscaruri sau o Greta Gerwig foarte prezentă în rândul celor mai succes cineaști, însă toate aceste exemple se sprijină pe umerii Idei Lupino, care reușea să se impună din spatele camerei într-o lume de orgolii și testosteron.

Și niciunul dintre filmele regizate de ea nu e mai grăitor decât The Hitch-Hiker, pe care, dacă îl vezi fără să-i știi realizatoarea, i-l atribui fără ezitări lui Alfred Hitchcock.

Prin America acelor autostrăzi prelungi din sălbăticie bântuie un asasin în serie, un autostopist care își împușcă binefăcătorii și îi jefuiește.

Doi bărbați familiști, plecați de acasă într-o escapadă de pescuit, se gândesc să dea o raită prin Mexic și, pe parcus, fac greșeala să îl ia pe respectivul, care își dă arama pe față rapid, începând astfel un periplu încărcat de sadism psihologic și de sentimentul că totul atârnă de un fir de păr.

Ca regizoare, Ida Lupino nu e doar foarte stăpână pe mijloacele specifice inducerii tensiunii, dar e și foarte economicoasă cu ele. E limpede că filmul nu a beneficiat de prea multe resurse, însă sunt folosite judicios și inspirat.

Faptul că acțiunea se desfășoară fie în mașină, fie în locuri reale din meleagurile aride mexicane îi sporește eficacitatea emoțională. Drama celor doi ostatici e cu atât mai dureroasă, cu cât îi vezi izolați de lume și de orice sursă de speranță.

Cu atât mai remarcabil pentru o peliculă de ani ’50 regizată de o femeie este că, exceptând apariția fugitivă a unei fetițe adorabile, The Hitch-Hiker nu are personaje feminine.

Iar cele masculine sunt excelent reliefate.

Solidari în ipostaza de victime și prizonieri, Edmond O’Brien și Frank Lovejoy au personalități diferite, fiecare abordând pericolul, trauma și posibilitățile de evadare în feluri diferite.

Și nimeni nu îi poate condamna că se tem sau eșuează, pentru că îl au un față pe unul dintre cei mai cei răi ai marelui ecran.

Da, mi se pare o nedreptate că în topul celor mai detestabile personaje negative ale lumii cinematografiei nu îl găsim și pe acest autostopist al lui William Talman.

E declasatul pentru care nu mai există nicio morală, pentru care lumea e darwinism extrem, este sociopatul pentru care solidaritatea și compasiunea sunt slăbiciuni, este diformul nihilist care urăște tot și pe toți.

Sadismul lui e dublat de un sarcasm care îl face odios, dar irezistibil, așa cum nu ne putem sustrage farmecului Jokerului lui Heath Ledger sau al lui Hannibal Lecter al lui Sir Anthony Hopkins.

The Hitch-Hiker durează doar o oră și zece minute.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de repede, pentru că filmul e captivant.

Șaptezeci de minute care trec nebănuit de încet, pentru că filmul e cutremurător.

Să privim pictura! (CVIII)

By Iulian in Sa privim pictura! 0 Comment
Facerea Lumii

Ca subiect pictural, Facerea Lumii nu este un subiect atât de întâlnit precum căderea în păcat a lui Adam și a Evei sau izgonirea lor din Grădina Edenului.

Avem, bineînțeles, frescele lui Michelangelo din Capela Sixtină, grandioase, dar pătrunse de acea abstractizare a neplatonismului care reînviase în Florența Renașterii, unde marele artist își desăvârșise personalitatea.

De aceea, când mi-a ieșit în cale în Palatul Rohan din Strasbourg, am remarcat imediat ineditul acestui tablou al lui Melchior Bocksberger (cca. 1530-1589), pictor născut la Salzburg și care și-a desfășurat activitatea în principal în statele germane ale perioadei.

Intitulată Facerea Lumii, pictura marchează multe momente cheie ale Genezei, dar ce fascinează este atenția acordată viețuitoarelor, a căror creație a precedat-o pe a omului.

Pe cât de realist l-au lăsat talentul și cunoștințele zoologice, Bocksberger redă animale atât din zona noastră temperată, cât și din areale exotice.

De fapt, cea mai mare plăcere a contemplării acestui tablou a fost să identific toate speciile strecurate de artist în compoziție și n-a fost ceva ce s-a soluționat la o simplă aruncare de privire.

Am obiceiul să mă departez și să mă apropii de o pictură care îmi place și de fiecare dată când efectuam o astfel de translație vizuală, mai descopeream o necuvântătoare dibaci plasată în plan secund, printre alte făpturi mai mari.

L-am amintit pe Michelangelo și colosala sa operă, iar ecourile ei se simt și aici.

Undeva, în plan depărtat, Melchior Bocksberger a înfățișat și apariția acelui ”paragon of animals”, cum îl numește Hamlet.

Omul.

Iar scena e inconfundabilă.

E limpede că acel gest de un sublim inefabil al lui Michelangelo devenise deja etalon al expresivității.

Un omagiu mic pentru un om și unul mare pentru natură.

Cu multe secole înainte, Melchior Bocksberger înțelese, intuitiv, că suntem parte a mediului înconjurător, pe care avem datoria de a-l studia, admira și proteja.

Eul și muntele

By Iulian in Carti 0 Comment

Dacă…

…ești cu gândul neostoit la drumeții pe munte,

…liniștea de pe un vârf e muzica ta preferată,

…te oprești adesea să asculți susurul unui pârâu nevăzut,

…tragi în piept aroma brazilor și a rășinii proaspete,

…ai savurat cu nesaț poveștile celor ajunși prin Himalaya,

…ai luat-o în patru labe pe un grohotiș afurisit,

…ai încremenit în fața unui lac de munte, respectându-i nemișcarea,

…te obosesc cumpărăturile la supermarket, dar nu să cari un rucsac de 20 de kilograme,

…un uliu în zbor e mai spectaculos ca orice spectacol aviatic,

…dacă muntele e viața ta,

…atunci Cei opt munți al lui Paolo Cognetti e pentru tine.

Pentru toți ceilalți este un roman care explorează sugestiv implicațiile conceptulului de traumă transgenerațională și lupta, uneori eșuată, de a o depăși, cutându-se face o paralelă în acest sens cu Pitulicea de Anne Enright.

Unii oameni au un munte în suflet, alții au un munte pe suflet.

În spatele camerei e dezmățul

By Iulian in Carti 0 Comment

Decenii la rând, publicul s-a delectat cu picanteriile din viețile marilor actori și actrițe.

Unele dintre aceste povești au fost fabricate special pentru a întreține interesul și, implicit, valoarea de piață a respectivului artist.

Având atenția abătută astfel, spectatorii avizi de voyerism răutăcios n-au știut că dezmăț, dereglări și amănunte cel puțin la fel de maladive se găseau din belșug de partea cealaltă a camerei, în rândul regizorilor.

Robert Schnakenberg, același care ne-a oferit și incursiuni în Viața secretă a marilor scriitori sau Viața secretă a marilor artiști, recidivează cu o savuroasă aventură în Viața secretă a marilor regizori.

Ca și celelalte lucrări, și aceasta este structurată pe capitole, fiecare alocat câte unui cineast celebru, ilustru profesionist și, în cea mai are parte a cazurilor, neașteptat deviant.

Despre unele nume mai știam niște lucruri, dar au fost și altele savuros de frapante.

De pildă, David Lynch mi s-a părut tot timpul sărit, dar acum cred că era nebun de-a binelea.

Tot așa, pe Werner Herzog îl credeam doar un strălucit cinic, când colo el e un ditamani odiosul.

Pe Scorsese îl consideram paradoxal – omul cu bun simț (că de, a cochetat cu seminarul teologic), care face filme violente – ca să aflu că a luat cocaină până i-a ieșit pe ochi (la propriu, dacă citiți volumul de față, o să aflați ce și cum).

Cam la fel au stat lucrurile și cu Oliver Stone, pe care îl credeam un monument de echilibru, mai ales după interviul acela cu Putin. Dar nu, și el le-a tras pe nas masiv și a fost un scandalagiu notoriu.

Autorul e la adăpost că ar fi vitriolant în mod părtinitor, deoarece nu ezită să atace apucăturile unor figuri sacrosancte precum Akira Kurosawa sau să i-o dea pe șleau lui Spike Lee, marele apostol al drepturilor negrilor, dar care trăiește ca un lord alb.

Există, însă, și regizori care rezistă chiar și scrutării mușcătoare a lui Schnakenberg. E cazul fraților Coen sau al marelui (că altfel nu-i putem spune) Steven Spielberg, un tip mai degrabă sfios, așa cum l-am putut descoperi în semi-autobiografia The Fabelmans.

Un singur lucru am a-i reproșa acestei cărți.

Lipsa impardonabilă a unui capitol despre John Huston, un alt titan al cinematografiei și, în același timp, un derbedeu fără pereche.

Dar, cine știe, va exista o a doua ediție, care să îndrepte asta, ba chiar să includă și niște referințe la Sergiu Nicolaescu sau Geo Saizescu.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o sursă de documentare pentru sezonul 4 de Cinemateca, proiectul de suflet pentru care colaborez cu prietenii de la Inspire Cinema Craiova.

Traume și poezie

By Iulian in Carti 0 Comment

În peisajul psihologiei contemporane, un loc important îl ocupă conceptul de ”traumă transgenerațională”, mai pe șleau modul cum suferința părinților se transmite în felurite chipuri copiilor, pentru ca aceștia, la rându-le, să aibă șanse mari să prezinte tulburări de personalitate care le vor influența atitudinea parentală.

Această traumă transgenerațională este foarte sugestiv ilustrată de Anne Enright în Pitulicea.

În primul rând, merită menționat că romanul nu este unul didactic, autoarea nu-i o Lisa Genova cu obiective pedagogice precise.

Pentru a ne vădi conceptul, sunt construite personaje complexe și disfuncționale.

Fiica, Nell, prinsă într-o relație obsesivă cu un tip care o umilește.

Mama, Carmen, caracterizată de puternice porniri antisociale.

Bunicul, Phil, un capricios și ipocrit poet, relativ faimos, mai puțin reliefat, dar suficient cât linia karmică a suferinței să nu se întrerupă.

Luate separat, personajele nu sunt agreabile, dar, îmbinându-le ca pe un puzzle, rezultă o invitație la compasiune în dezaprobare și înțelegere în respingere.

E o mare realizare umană și literară din partea lui Anne Enright să configurezi o lecție fără să o bagi pe gât cititorului.

O altă realizare care merită scoasă în față este cea a traducătoarei Iulia Gorzo.

Proza abundă în fragmente lirice și e infuzată cu elemente culturale irlandeze, insula de-a pururi verde unde persistă simultan credințe precreștine, fervoare religioasă și o apetență pentru natura fluidă a realității pe care o numim îndeobște basm.

Sufletul irlandez apăsat de trecut se deschide astfel și în fața cititorilor români, căci și ei au de înfruntat trauma transgenerațională.

Dacă n-o putem opri de tot, măcar să lăsăm literatura să îi atenueze simptomele.